Săptămâna Mare a Paștelui, numită și Săptămâna Patimilor, este pentru creștinii ortodocși săptămâna de la sfârșitul Postului Paștilor, care ține din Sâmbăta lui Lazăr până la sărbătoarea Paștilor. În acest an (2024) Săptămâna Mare este serbată în calendarul ortodox în perioada 27 aprilie-4 mai.
Sumar Articol cu link-uri mai jos ⬇
Pentru a simți bucuria pascală, trebuie să ne pregătim în această săptămână atât sufletul, cât și trupul, înăsprind postul, pe cât ne stă în putință, măcar în aceste ultime zile.
Timp de 40 de zile am fost îndemnați a săvârși această călătorie a postului și, din rânduiala slujbelor, ni s-a cerut să fim mai râvnitori prin pocăință, rugăciune, smerenie, post și prin alte virtuți. În Săptămâna Patimilor ni se cere să arătăm roadele faptelor din timpul "alergării celor 40 de zile" și să primim pe Hristos la Sfânta și dumnezeiasca Liturghie din noaptea Învierii.
Dacă privim cele șase săptămâni ca pe o perioadă distinctă de Săptămâna Patimilor, Postul cel Mare se termină în seara de vineri a săptămânii a VI-a. Din Sâmbăta lui Lazăr el dobândește o dimensiune nouă. Din ascetic devine euharistic, Săptămâna Mare neputând fi prăznuită cu vrednicie decât dacă Postul Mare a fost ținut cu folos, după cum mărturisește cântarea: "Plinind cele patruzeci de zile de suflet folositoare, cerem să vedem și sfânta Săptămâna Patimilor Tale, iubitorule de oameni; ca să slăvim în ea faptele Tale cele mari și nespusă iconomia Ta pentru noi, cu un cuget cântând: «Doamne, slavă Ție!»".
După Sfântul Simeon al Tesalonicului, această cântare marchează începutul Săptămânii Mari. Din această cauză, toate textele din Minei (carte ce conține slujbele sărbătorilor cu dată fixă pentru fiecare lună) și din Octoih (carte care cuprinde cântările fiecărei zile din săptămână pe opt glasuri) sunt suprimate până la Duminica Tomii, pentru a face loc numai Triodului (cartea de cult care cuprinde cântările, citirile și regulile tipiconale din perioada liturgică a Triodului), deși rodul pocăinței continuă prin străpungerea inimii, căința, metaniile, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, continuă până în Miercurea Mare, ca să se arate că există o împletire între căința și viața în Hristos, amândouă desfășurându-se în "Stadionul înfrânării".
În săptămâna Sfintelor Patimi, slujbele Triodului se caracterizează prin melodii tânguincioase, prin cântări ce evidențiază pocăința și durerea sufletească, printr-un dramatism prezent și în rânduiala slujbelor, și în sufletele credincioșilor.
Săptămâna Sfintelor Patimi începe în Duminica Floriilor, seara, la Vecernie, iar Constituțiile Apostolice, precum și Sfinții Părinți poruncesc să postim în această săptămână gustând numai pâine, sare, legume și apă. Se dezleagă la untdelemn și vin numai în Sfânta și Marea Joi. În Vinerea și Sâmbăta Mare, dacă sănătatea îngăduie, nu se va gusta nimic până seara. Cine va fi neputincios sau prea bătrân și nu poate posti atât de aspru să țină post după putere și potrivit sfatului duhovnicului.
Deși există puține surse care să indice modul în care era celebrată Săptămâna Patimilor în Biserica timpurie, ea este o practică foarte veche. Deja în secolul al IV-lea celebrarea acesteia pare să fi fost deja o practică bine stabilită, structurată într-un mod asemănător celei din zilele noastre. Aetheria, aflată în pelerinaj la Ierusalim cândva la sfârșitul secolului al IV-lea descria astfel cele petrecute după slujba din Sâmbăta lui Lazăr: "…a început săptămâna Paștilor, pe care ei o numeau Săptămâna Mare", amintind de procesiunile de pomenire a Intrării Domnului în Ierusalim în prima zi a săptămânii (duminică).
După Sâmbăta lui Lazăr (în care se face pomenirea învierii lui Lazăr de către Hristos și făgăduința învierii tuturor), se intră în ultima săptămână a Postului Paștilor (Postul Mare), timp în care în slujbele bisericești se face pomenirea ultimelor zile ale lui Hristos pe pământ, înainte de Răstignirea și Învierea Lui. În timpul acestei săptămâni, slujbele Utreniei se săvârșesc în seara zilei dinainte (sub formă de Denie), conform obiceiului vechi care spune că ziua începe la apusul soarelui și se sfârșește la apusul soarelui din ziua următoare (acest fel de serbare a zilelor se sprijină pe pasajele biblice, din Geneză, care ne vorbesc de zilele creației care se temină cu expresia "Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi" Geneză 1, 5).
După cum citim în sinaxarul din Sfânta și Marea Sâmbătă, Săptămâna Pătimirilor Domnului se mai numește și Săptămâna Mare, "nu pentru că zilele ar fi mai mari sau ar avea mai multe ceasuri, ci pentru că de-a lungul ei s-au săvârșit, și mai cu seamă Sâmbăta Mare, minunile mari și mai presus de fire și faptele neobișnuite ale Mântuitorului nostru".
Caracteristica esențială a acestei săptămâni o reprezintă Deniile, slujba Deniei fiind utrenia din ziua următoare, care se săvârșește în ajun, seara. Cuvântul "denie" vine de la slavonescul "vdenie" și înseamnă priveghere sau slujbă nocturnă. De asemenea, conform rânduielilor canonice, în această săptămână se ajunează până spre seară.
Primele trei zile ale Săptămânii Patimilor ne amintesc de ultimele porunci/sfaturi/îndrumări lăsate de Hristos ucenicilor Săi. Acestea sunt învățăturile amintite în slujba Ceasurilor (ținute după rânduiala din Postul Mare), urmate de Obedniță (slujbă scurtă pe care Tipicul o cere cu anumite ocazii) și de Vecernia unită cu Liturghia Darurilor mai înainte sfințite (zisă a sfântului Grigorie Dialogul, papa Romei).
Prima zi a Săptămânii Patimilor începe cu Vecernia de sâmbătă seara, care conduce spre slujba Intrării Domnului în Ierusalim de a doua zi dimineața (Duminică). Hristos își face intrarea triumfală în Ierusalim, fiind primit cu ramuri de palmier (la români credincioșii aduc la biserică ramuri de salcie), ca un împărat; astfel se vestește venirea pe pământ a Împărăției Cerurilor.
Slujbele de seară au fost întotdeauna mult mai impresionante în viața religioasă. Ele au avut și au o putere de înrâurire deosebit de mare asupra sufletelor credincioșilor. Seara și la începutul nopții, sufletul nostru, eliberat de grijile și răspunsurile unei zile, este mai dispus spre reculegere, meditație și rugăciune. În atmosfera de taină, creată de lumina puțină și sfioasă a candelelor și lumânărilor din sfeșnice, în dangătul de clopot și de toacă, în sunetul cântărilor liturgice, în compania sfinților care ne privesc cu bunătate și blândețe de pe pereții și din icoanele bisericii, ne înălțăm mai ușor cu gândul la Dumnezeu, la rostul nostru în lume, la sfârșitul vieții și, mai ales, la datoriile care ne revin ca următori și mărturisitori ai patimilor și învierii Mântuitorului Hristos.
Compoziții imnografice de mare frumusețe poetică, de sensibilitate artistică, de profundă și argumentată concepție teologică, ne desfată urechea și sufletul în armoniile și ritmurile de neegalat ale cântării bisericești. De la tânguiosul "Aliluia" urmat de unul din cunoscutele tropare "Iată mirele vine în miezul nopții" sau "Când slăviții ucenici", cu care începem deniile și până la "Mergi la cer și te așează" din seara Prohodului, slujbele divine abundă în compoziții imnografice de mare valoare poetică și teologică.
Slujbele Săptămânii Patimilor ne oferă momente de adevărată trăire duhovnicească și de reală participare la viața bisericească, la gustarea din frumusețile cultului divin, de comuniune cu semenii, ca membre vii ale trupului lui Hristos. La acestea contribuie în mare măsura ceremoniile și procesiunile cu totul specifice ale acestei săptămâni între care citirea solemnă a evangheliilor Patimilor, scoaterea Sfintei Cruci în mijlocul bisericii, scoaterea Sfântului Epitaf și, mai ales, cântarea Prohodului și înconjurarea Bisericii cu Sfântul Epitaf.
Luni, în Săptămâna Patimilor, se face pomenirea patriarhului Iosif, vândut de frații săi cu treizeci de arginți. El este o preînchipuire a lui Hristos, care a fost vândut de Iuda. Acuzat de desfrânare, ajunge în temniță. În urma tălmâcirii unor vise, este scos din închisoare și pus administrator peste tot Egiptul. Stăpânirea lui Iosif peste Egipt era o prefigurare a biruinței lui Hristos asupra păcatelor lumii.
Tot în această zi se face pomenire și de smochinul neroditor, blestemat de Hristos să se usuce pentru că nu avea rod. E o pilda dată omului, din care trebuie să rețină, că Dumnezeu este atât iubire cât și dreptate. Deci, la judecata de apoi, El nu doar va răsplăti, ci va și pedepsi pe cei ce nu au rodit.
Slujba Utreniei (numită denie) săvârșită în serile Duminicii Floriilor și a zilelor de luni și marți din Săptămâna Patimilor sunt grupate în jurul temei Mirelui, inspirate din Pilda celor zece fecioare (Matei 24, 1-13) care cheamă la pregătirea pentru A Doua Venire a lui Hristos, căci "în mijlocul nopții vine furul".
Luni, în Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica ne aduce aminte de fericitul Iosif cel frumos, cel frumos la trup și la suflet. Este vorba de Patriarhul Iosif, care ne impresionează pe toți prin dorința lui de a-I sluji lui Dumnezeu împlinind poruncile, prin dorința lui de a fi curat înaintea lui Dumnezeu, prin faptul că a fost bun și binevoitor cu frații săi care l-au vândut în Egipt. El este o preînchipuire a Domnului nostru Iisus Hristos, cel vândut de Iuda, unul dintre ucenicii săi, este o preînchipuire a Domnului Hristos, care a ținut să împlinească întru toate voia Părintelui Ceresc și să ne fie nouă pildă de urmat. Fericitul Iosif este omul vrednic de pomenire pentru toate câte s-au întâmplat cu el. A fost iubit de părinții lui, a fost iubit de Patriarhul Iacov. Frații lui l-au vândut în Egipt. A ajuns în Egipt și așezarea sufletului său a fost probată într-o ispită peste care a trecut. A ajuns în închisoare învinuit fiind de păcate, el, care a ținut să rămână fără de păcat, apoi ca tâlcuitor al vizelor lui Faraon, mai-marele Egiptului, însă a fost găsit drept înțelept și bun de a conduce Egiptul și a salvat de la moarte prin înfometare pe concetățenii săi și pe conaționalii săi, pe care după aceea i-a adus în Egipt. De aceea Sfânta noastră Biserică îl pomenește cu cinstire ca un preînchipuitor al Mântuitorului.
Tot în această zi de Luni binecuvântată, pomenim și o minune pe care a făcut-o Domnul Hristos, o minune spre înțelepțirea credincioșilor, pentru că negăsind smochine într-un smochin neroditor, l-a blestemat să se usuce și s-a uscat, iar Sfânta noastră Biserică pomenind această întâmplare, are în vedere o explicație pentru cei credincioși, atrăgându-le atenția că suntem toți chemați spre rodire și că Domnul Hristos așteaptă ceva de la noi, și noi suntem datori să-i oferim Mântuitorului virtuțile noastre în loc de alte roade. Smochinul cel blestemat de Mântuitorul este un fel de pildă pentru noi, ca să știm că Domnul Hristos răsplătește nu numai binele pe care-l fac oamenii, ci răsplătește și pedepsește și îndărătniciile lor, și neangajările lor spre bine. Se spune în Sinaxarul de la slujba de Luni, din Săptămâna Patimilor că Domnul Hristos nu și-a arătat niciodată puterea pedepsitoare asupra oamenilor - să înțelegem în vremea propovăduirii Sale - dar și-a arătat-o asupra unui smochin, ca să se înțeleagă din aceasta că El are și putere pedepsitoare, iar credincioșii să se silească să fie, nu sub blestem, ci sub binecuvântarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cum reiese și dintr-o alcătuire din Postul Sfintelor Paști, în care vorbim fiecare dintre noi cu propriul nostru suflet și ne îndemnăm pe noi înșine să nu dormităm, ci să ne trezim și să lucrăm pentru slava lui Dumnezeu și pentru binele nostru vremelnic și veșnic.
Pentru a citi mai mult despre Sfânta și Marea zi de Luni din Săptămâna Mare APĂSAȚI AICI.
Marți se face pomenirea celor zece fecioare. Este o pildă care are menirea să ne țină trează datoria de a trăi permanent în Hristos. Prin împlinirea voii divine, Hristos ia chip în noi. Hristos trebuie să Se regăsească în fiecare dintre noi în orice moment. Candela fără ulei reprezintă realizarea de sine în totală nepăsare de ceilalți. Candela cu ulei reprezintă evlavia însoțită de milostenie.
Denie: Matei 22, 15-46 (Despre înviere. Cea mai mare poruncă din Lege. Mesia: Fiul și Domnul lui David.); Matei 23, 1-39 (Iisus mustră pe farisei și pe cărturari. Mustră Ierusalimul, cel ce ucide pe proroci, și prezice dărâmarea lui.)
La Liturghie: Matei 24, 36-51 (A doua venire a lui Hristos și sfârșitul lumii. Când va veni ceasul acela?), Matei 25, 1-46 : Pilda celor zece fecioare și pilda talanților; Matei 26, 1-2 ("Știți că peste două zile va fi Paștile și Fiul Omului va fi dat să fie răstignit."); Ieșirea 1, 1-20; Iov 1, 1-12.
În Marțea Săptămânii celei Mari am făcut pomenire, tot îndrumați de Sfânta noastră Biserică, despre pilda celor zece fecioare, deci despre fecioarele înțelepte și despre fecioarele neînțelepte. Este o pildă spusă de Domnul Hristos și pe care Sfânta noastră Biserică ne-o pune în fata conștiinței în Marțea cea Mare. Cele cinci fecioare înțelepte, care au avut untdelemn în candelele lor și care L-au întâmpinat pe Mirele care este Domnul Hristos, au intrat cu El în cămara nunții și s-au bucurat de ospățul mirelui, în timp ce celelalte cinci fecioare nu s-au putut bucura de întâlnirea cu Mirele pentru că au mers să-și cumpere untdelemn pentru candelele lor. Această pildă, Domnul Hristos ne-o pune în față ca să ne gândim la faptul că trebuie să fim întotdeauna pregătiți prin fapte bune pentru întâmpinarea Mirelui ceresc, să fim alcătuiți prin faptele noastre cele bune ca să putem lua parte la ospățul cel veșnic. Domnul Hristos ne îndeamnă la priveghere, concluzia pildei fiind: "privegheați și vă rugați că nu știți când vine Fiul Omului" (Matei 25, 13). Deci, Sfânta noastră Biserică ne învață în fiecare zi de marți din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, să fim cu luare aminte la noi înșine, la datoriile noastre, să așteptăm pe Mirele ceresc cu inimă iubitoare și cu fapte bune, ca și întru aceasta să se preamărească Tatăl nostru cel din ceruri.
Pentru a citi mai mult despre Sfânta și Marea zi de Marți din Săptămâna Mare APĂSAȚI AICI.
În Sfânta și Marea Miercuri se săvârșește Taina Sfântului Maslu, în amintirea ungerii lui Hristos cu mir, în Betania. La sfârșitul slujbei, preotul îi unge pe credincioși cu Sfântul Mir. Tot în această zi se pomenește vinderea lui Iisus de către Iuda (de aceea credincioșii ortodocși țin și miercurea ca zi de post de-a lungul întregului an).
O rânduială mai puțin cunoscută mirenilor și care se săvârșește mai ales la mănăstiri este aceea a citirii stâlpilor Evangheliilor. Stâlpii Evangheliilor se citesc în această săptămână în zilele de luni, marți și miercuri, la Ceasurile al treilea, al șaselea și al nouălea, împărțindu-se cele patru Evanghelii în nouă părți.
Sfânta Evanghelie se citește de către preot, înveșmântat în epitrahil și felon, în mijlocul bisericii, de pe analogul înfrumusețat cu flori, având în față sfeșnice cu lumânări aprinse. Se obișnuiește, de asemenea, în această săptămână, la multe biserici, a se săvârși Sfântul Maslu de obște, în amintirea ungerii Mântuitorului Iisus Hristos de către femeia cea păcătoasă cu mir de mare preț.
În Sfânta și Marea Miercuri, textele principale din Sfânta Evanghelie sunt din Sfântul Evanghelist Ioan capitolul 12, 17-50 în cadrul Deniei, iar în cadrul Sfintei Liturghii a darurilor înainte sfințite avem textul de la Sfântul Evanghelist Matei capitolul 26, 6-16.
În Miercurea Săptămânii Sfintelor Pătimiri se face pomenirea femeii păcătoase care a spălat cu lacrimi și a uns cu mir picioarele Mântuitorului, înainte de Patima Sa, ca simbol al pocăinței și îndreptării omului păcătos. "Doamne", zicem noi către Hristos, "femeia care căzuse în păcate multe, simțind dumnezeirea Ta", deci, fiind mișcată de harul dumnezeiesc spre cunoașterea cea mai presus de înțelegere, "a luat rânduiala de mironosiță". A făcut ceea ce doreau să facă femeile mironosițe după înmormântarea Mântuitorului. A anticipat înmormântarea lui Hristos și pregătirea Lui cu miresme, "aducând mir de mult preț". A fost mistuită de dorința de a i se dezlega păcatele: "Dezleagă-mi păcatele mele, așa cum eu mi-am dezlegat părul".
Pentru a citi mai mult despre Sfânta și Marea zi de Miercuri din Săptămâna Mare APĂSAȚI AICI.
Sfânta și Marea Joi începe cu slujba Vecerniei unită cu Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare. În această zi se face și sfințirea unui al doilea Agneț, care va fi folosit apoi de-a lungul anului la împărtășirea bolnavilor (și a copiilor). Acest moment amintește de prezența lui Hristos pe pământ la momentul Cinei cele de Taină. În unele locuri, după rugăciunea amvonului se face Slujba spălării picioarelor, amintind de gestul lui Hristos care a spălat picioarele ucenicilor, după Cină.
Seara se face Utrenia pentru Vinerea Patimilor, cu Denia celor 12 Evanghelii. Pericopele evanghelice citite amintesc ultimele învățături ale Mântuitorului către ucenici, precum și înainte-vestirea Patimilor Sale, rugăciunea pe care o face Hristos și Noul Legământ.
Joia Patimilor este închinată amintirii a patru evenimente deosebite din viața Mântuitorului: spălarea picioarelor ucenicilor, ca pilda de smerenie, "Cina cea de Taină" la care Mântuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugăciunea arhierească și începutul patimilor prin vinderea Domnului. După ce a săvârșit Cina cea de Taină, Mântuitorul le dă ucenicilor o noua poruncă: "Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții." Nu întâmplător în fața Sfântului Potir, noi spunem Mântuitorului: "Nu-ți voi da sărutare ca Iuda, nu voi spune Taina Ta vrăjmașilor Tăi; ci, ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ție: Pomenește-mă, Doamne, întru împărăția Ta".
Cuprinsul principal al deniei îl alcătuiesc cele 12 Evanghelii, care se citesc în tot cursul slujbei, Sfânta Evanghelie fiind așezată pe analog în fața ușilor împărătești, cele 15 antifoane speciale ale zilei, scoaterea Sfintei Cruci în mijlocul bisericii, Fericirile, cu cele nouă stihiri, precum și prochimenul special "Împărțit-au hainele Mele loruși, iar pentru cămașa mea au aruncat sorți".
Cele douăsprezece pericope evanghelice citite în Joia Mare:
Prima evanghelie rânduită de Biserică a se citi în Joia Mare ne aduce în fața Mântuitorului și a apostolilor la Cina cea de Taină. Iuda Iscarioteanul tocmai ieșise din foișorul Cinei, pentru a cere mai-marilor preoților un grup de ostași, oferindu-le pe Mântuitorul chiar în acea seară. Cunoscând că momentul prinderii Sale se apropie, Iisus a rostit celor unsprezece apostoli o minunată cuvântare de învățătură, de despărțire și de îmbărbătare, un reazem pentru încercările ce vor urma. Cu toții primeau o poruncă nouă, porunca supremă a iubirii: "Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul". I-a anunțat că peste doar câteva ore Se va fi dat în mâinile celor ce voiau să-L prindă. La auzul acestor vorbe, apostolii făgăduiau că-L vor urma până la moarte, însă El știa ce va urma: din doisprezece, unul avea să-L vândă, unul se va lepăda de trei ori de El, nouă se vor ascunde de teama mulțimilor și doar unul Îi va fi alături, lângă Sfânta Cruce. Apostolilor le-a făgăduit că le va trimite pe Mângâietorul, Duhul Adevărului, Care "de la Tatăl purcede" și Care va mărturisi pentru El. Apoi Iisus S-a rugat lui Dumnezeu-Tatăl: pentru Sine, ca Om, pentru apostoli și pentru Biserică, adică pentru toți creștinii de totdeauna. Prin exemplul personal, Mântuitorul Hristos arată că porunca nouă, a iubirii, biruiește trădarea, lepădarea, părăsirea și singurătatea. Iubirea Sa îndelung răbdătoare crește chiar în mijlocul suferinței, iar pe cei ce L-au părăsit în aceste grele încercări nu i-a abandonat, ci "iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit i-a iubit".
Încheind cuvântarea, Iisus a ieșit împreună cu apostolii în Grădina Ghetsimani, locul Său preferat pentru rugăciune. Iuda Iscarioteanul cunoștea acel loc și se apropia, cu oameni înarmați, pentru a-L preda pe Mântuitorul. Iisus avea să accepte suferința, până la capăt, oprind chiar pe Petru a se împotrivi. Pe Iuda, vânzătorul, îl întâmpină cu aceeași dragoste, oferindu-i chiar șansa de a se pocăi în ultima clipă. Deși cunoștea că Îl trădează, Mântuitorul l-a întrebat pe Iuda: "Prietene, pentru ce ai venit?". Și, dorind a-l îndrepta chiar în ceasul vânzării, continuă: "Iuda, cu o sărutare vinzi pe Fiul Omului?". Cu blândețe în glas, cu dragoste în privire, nici o urmă de ranchiună față de Iuda în momentul trădării, așa continua Iisus să-Și iubească ucenicii. Când Malhus, unul dintre slugile venite să-L prindă, la semnul lui Iuda, s-a apropiat, Petru a scos sabia și i-a tăiat urechea. Hristos n-a îngăduit, însă, vreo vătămare și a vindecat urechea slugii. Petru a scos sabia din dragoste pentru Hristos, dar din supunere, la porunca Sa, a băgat-o la locul ei.
Aceeași iubire în fața slăbiciunii omenești o va primi și Petru, căruia Iisus îi spusese că nu va cânta cocoșul până ce nu se va lepăda de El de trei ori. Învățătorul era prins, apostolii fugiseră, doar Ioan și Petru urmau îndeaproape grupul ce-L purta spre judecată. La curtea arhiereului Caiafa, unde Iisus era interogat, aveau acces doar ostașii și membrii Sinedriului. Acolo avea Petru să se lepede de trei ori de Mântuitorul și îndată a cântat cocoșul. Cu numai câteva ceasuri în urmă, se grăbise să facă făgăduieli de care nu știa dacă se putea ține: "Și de-ar fi să mor cu Tine, nu Te voi tăgădui", după cum amintește Marcu, sau: "Doamne, cu Tine sunt gata să merg și în temniță și la moarte", potrivit versiunii lui Luca, sau, în sfârșit: "Dacă toți se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti", conform mărturiei lui Matei. Sfântul Evanghelist Luca notează că, după ce a cântat cocoșul, "întorcându-Se, Domnul a privit spre Petru". O clipă doar, o privire plină de mustrare, dar și de duioșie, de tristețe și poate și de îmbărbătare. Tradiția spune că Petru a plâns până în ziua Învierii Domnului. După Înviere, Mântuitorul îl reașază din nou păstor, printr-o întreită mărturie a dragostei Sale. Urmează judecata Sinedriului, apoi judecata lui Pilat și pedeapsa definitivă pentru "regele iudeilor": Răstignirea.
Toate acestea sunt relatate în primele cinci pericope evanghelice ale deniei din această seară. Acum are loc cel mai important moment al slujbei: aducerea Sfintei Cruci din sfântul altar și așezarea ei în mijlocul bisericii, spre închinare, în cuvintele preotului: "Astăzi S-a spânzurat pe lemn Cel Ce a întins pământul pe ape". Scoaterea Sfintei Cruci din altar, care reprezintă cerul, și așezarea ei în naosul bisericii, care simbolizează lumea, reprezintă ieșirea Fiului lui Dumnezeu din slava dumnezeiască și venirea Sa, în istorie, în lume.
Crucea Domnului și mormântul Său s-au multiplicat, la nesfârșit, în toate bisericile creștine, în chipul Sfintei Mese și al Crucii aflate în altarele bisericilor din toată lumea. Oamenii aflați în fața altarului bisericesc devin, astfel, pelerini la mormântul Domnului. Cântarea bisericească din Joia Mare numește pe Hristos "Mirele Bisericii", întrucât Biserica ia naștere prin jertfa de pe Cruce a Mântuitorului și devine vizibilă în ziua de Rusalii, prin Pogorârea Duhului Sfânt, după făgăduința făcută apostolilor la Cina cea de Taină. Între Sfânta Cruce și sfântul altar există o strânsă legătură: crucea este altarul jertfei dureroase a Mântuitorului, în timp ce altarul este locul de jertfă nesângeroasă a Fiului lui Dumnezeu, prin Sfânta Euharistie. Crucea este izvorul prin care a pornit harul mântuirii către noi, în timp ce altarul împărtășește acest har credincioșilor. Sfânta Cruce a vorbit o singură dată, pentru totdeauna, atunci când a fost înfiptă pe Golgota, predică pe care o vor auzi și asculta toate popoarele, până la sfârșitul lumii.
Pe drumul către locul Căpățânii - Golgota - fața Mântuitorului a fost ștearsă cu o mahramă, de către o tânără al cărei nume a fost păstrat de tradiție drept Veronica. Mahrama Sfintei Veronica este prima icoană, "nefăcută de mână" a Mântuitorului, întrucât chipul Său a rămas imprimat pe pânză întinsă de tânără. În continuare, Hristos a mângâiat-o pe Maica Sa, pe femeile mironosițe și pe toate femeile credincioase care plângeau pentru El. Ajuns la locul Căpățânii, soldații L-au răstignit.
Lângă Cruce, la picioarele lui Iisus, stăteau Sfânta Fecioară Maria, femeile mironosițe și Ioan, ucenicul cel iubit. Șapte cuvinte de iertare, iubire și rugăciune au rămas de la Mântuitorul către Maica Sa și apostolul Ioan: "Femeie, iată fiul tău!" și "Iată mama ta!". Nu Și-a dat sufletul până ce nu Și-a încredințat Maica unui fiu adoptiv. Din nou, iubirea Sa îndelung răbdătoare.
Iar înainte de a muri, a cerut iertare în fața Tatălui Ceresc, pentru cei ce-L osândeau: "Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac." Era răstignit între doi tâlhari, dintre care unul L-a hulit, iar celălalt s-a convertit. De altfel, cuvintele tâlharului din dreapta Sa au fost ultimele cuvinte din lumea aceasta auzite de Mântuitorul înainte de a-Și da duhul! Și nu a fost un simplu cuvânt, ci primul "pomelnic" al Bisericii: "Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în împărăția Ta!". Un cuvânt pentru o mântuire în ultima clipă, căci, făgăduiește Mântuitorul, în aceeași zi aveau să fie, împreună, în rai.
Mergând la Denia celor douăsprezece Evanghelii, vom retrăi, în cântări duioase, întregul episod al pătimirilor Domnului nostru Iisus Hristos și ne vom ruga către Cel Ce S-a dat morții, pentru ca noi să fim înviați: "Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii, cu scump sângele Tău. Pe Cruce pironindu-Te și cu sulița împungându-Te, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ție."
După cum explică Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în volumul "Foame și sete după Dumnezeu - înțelesul și folosul postului" (2008), evangheliile din această seară ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos nu a încetat să iubească pe Dumnezeu și pe semeni, pe oameni, chiar și în mijlocul suferinței. Iubirea Sa este acum verificată prin durere, prin suferință. Iubirea Sa este îndelung răbdătoare. Evanghelia după Ioan, în capitolul 13, ne spune că: "Mântuitorul Iisus Hristos, iubind pe ai Săi cei din lume, i-a iubit până la sfârșit". Iubirea Lui față de Dumnezeu se vede în aceea că nimic nu-L poate îndepărta de la împlinirea voii Tatălui ceresc. În fața morții, în rugăciunea din Ghetsimani, Mântuitorul Se roagă și spune: "Părinte, dacă se poate, să treacă paharul acesta de la Mine", adică paharul suferinței și al morții. Ca orice om care se teme de moarte și de suferință, Mântuitorul săvârșește rugăciunea aceasta, dar îndată adaugă: "dar nu după cum voiesc Eu, ci precum voiești Tu". Voința Lui umană urmează voinței divine, care este în acord cu Tatăl Cel veșnic.
În momentul în care Iuda Îl trădează, Iisus îi spune: "Prietene, ceea ce faci, fă mai curând" sau "De ce, prietene, vinzi tu pe Stăpânul Tău cu o sărutare?" Dar nu se vede nici o urmă de ură față de Iuda, nici un dram de răutate, ci în mijlocul acestui eveniment al trădării, Mântuitorul continuă să iubească pe toți ucenicii.
Când Petru, cuprins de prea multă frică, se leapădă în fața slujnicii și spune: "Nu-L cunosc pe El (pe Iisus)", Mântuitorul nu încetează a-l iubi pe Petru. De aceea, după Înviere, îl cheamă, spunând femeilor mironosițe: "Mergeți și spuneți ucenicilor și lui Petru că voi merge în Galileea".
Iubirea îndelung răbdătoare a Mântuitorului Hristos se vede față de Dumnezeu-Tatăl, în cuvintele de pe Cruce, înaintea Morții Sale, când a zis: "Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu", iar pentru cei care L-au răstignit, Mântuitorul Se roagă zicând: "Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac".
Această taină a iubirii până la capăt, a iubirii mai tare decât păcatul, a iubirii lui Hristos mai tare decât trădarea, mai tare decât lepădarea, mai tare decât orice părăsire și orice singurătate impusă Lui, precizează Patriarhul Daniel, este taina Crucii și în ea se găsește sămânța Învierii. Pentru că la această iubire îndelung răbdătoare a umanității lui Hristos răspunde iubirea lui Dumnezeu care-L înviază din morți, pentru că El a murit pe nedrept. El este Dreptul Ce va fi înviat de puterea dumnezeiască, pentru că a iubit mai mult decât cineva poate cuprinde taina aceasta.
Iubirea lui Hristos, pentru că este mai tare decât moartea, trece prin moarte și biruiește moartea. Legătura aceasta dintre taina Crucii și taina Învierii, prin iubirea mai tare decât moartea, este meditată, este preamărită în aceste cântări ale Deniilor. Iar slava acestei iubiri smerite și îndelung răbdătoare se vede în taina Învierii sau în taina Sfintelor Paști.
Pentru a citi mai mult despre Sfânta și Marea zi de Joi din Săptămâna Mare APĂSAȚI AICI.
Ultima vineri din Postul Mare este numită Vinerea Patimilor, Vinerea Neagră, Vinerea Seacă sau Vinerea Mare. Aceasta este ziua în care Hristos a fost răstignit și a murit pe cruce pentru răscumpărarea neamului omenesc de sub jugul păcatului strămoșesc. Din acest motiv, Vinerea Mare este zi de post negru.
Sfânta și Marea Vineri începe cu citirea Ceasurilor Împărătești, fiind o zi în care nu se săvârșește Sfânta și dumnezeiasca Liturghie. Preotul este îmbrăcat în toate veșmintele și atmosfera plină de tristețe se vede și din faptul că la această slujbă aproape că nu se cântă nimic. Ceasurile se citesc din mijlocul bisericii, în liniște profundă, tăcere și tristețe, până la Vecernie când se face amintirea coborârii trupului Mântuitorului de pe Cruce. Preotul este cel care împlinește coborârea de pe Cruce: el ia trupul Mântuitorului, simbolizat de Sfântul Epitaf (pânza pe care este pictată sau brodată imaginea lui Hristos) și îl așază în mijlocul bisericii pe un fel de năsălie care închipuie Mormântul Mântuitorului.
În timpul slujbei de seară, numită Prohodul Domnului (sau a Plângerii la mormânt), preotul ia Sfântul Epitaf, ducându-l, în procesiune, în jurul bisericii înainte de a-l așeza în Altar, pe Sfânta Masă (unde urmează să rămână până în miercurea din ajunul Înălțării Domnului). Procesiunea, urmată de credincioșii care poartă în mâini lumânări aprinse, simbolizează coborârea lui Hristos la Iad.
Pătimirile Domnului sunt numite sfinte, mântuitoare și înfricoșătoare. Sfinte pentru că Cel ce suferă este Fiul lui Dumnezeu, mântuitoare pentru că Cel ce pătimește nu este un simplu om și înfricoșătoare căci toată făptura s-a schimbat la răstignirea lui Hristos: "Soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat și mulți din morminte au înviat".
"Din slujbele din Sfânta și Marea Vineri învățăm să ne deschidem sufletul pentru ca Hristos-Domnul Cel Răstignit, cu prezența Sa nevăzută, dar reală, să ne dăruiască și nouă putere duhovnicească de a birui răutatea cu bunătatea și păcatul cu sfințenia" – Patriarhul Daniel.
La Vecernia Sâmbetei celei Mari se scoate Sfântul Epitaf în mijlocul bisericii în sunet de clopot și la această slujbă credincioșii aduc flori, aprind lumânări și trec pe sub Sfântul Epitaf, arătând prin aceasta că se fac următori Mântuitorului Hristos - mor împreună cu Hristos, trec și ei prin mormânt, ca să ajungă la Înviere și viață.
Denia de vineri seara, care este de fapt Utrenia Sâmbetei celei Mari, reprezintă slujba înmormântării Domnului nostru Iisus Hristos, având un caracter funebru și, de aceea, frumoasele cântări ale Prohodului, cântări de jale pentru moartea și îngroparea Domnului, au loc în jurul Sfântului Epitaf, pe care este zugrăvită scena punerii în mormânt a Mântuitorului Iisus Hristos. La această slujbă se cântă Binecuvântările Învierii și se face procesiunea înconjurării bisericii de către preoți și credincioși cu Sfântul Epitaf, iar această întreagă rânduială simbolizează ducerea la groapă și înmormântarea trupului mort al Domnului. Se înconjură biserica, astfel procedându-se la orice slujbă de prohodire a unui slujitor al Bisericii. Mântuitorul Hristos, Arhiereul cel veșnic, Se face începătură tuturor, căci El este și învățătură și Învățător, și Arhiereul Care aduce jertfa ce se aduce, și călăuză, și calea ce trebuie urmată, căci Se autodefinește: "Calea, Adevărul și Viața". După ocolirea bisericii, Sfântul Epitaf este așezat pe sfânta masă și se rostesc Paremiile, Apostolul și Evanghelia.
În centrul acestei slujbe stă Prohodul, compus în limba originală în forma de versuri împărțite în trei stări sau grupe, inegale ca număr de strofe. Starea întâi cuprinde 73 de strofe, a doua 60, iar a treia 43, prima strofa repetându-se la sfârșitul fiecărei stări. Fiecare strofă este precedată de un stih din psalmi, dar care în practica nu se mai citește. Prohodul se cântă pe o melodie de jale, primele două stări pe glasul V, iar a treia pe glasul III, dar cântarea are în sine și o notă de optimism și bucurie, însemnând slujba de înmormântare, care cuprinde în sine bogăție și duioșie în cântare.
"Cântarea Prohodului" reprezintă încheierea unei adevărate drame care începe cu prinderea Mântuitorului și se sfârșește cu punerea lui în mormânt. Dintre toate cântările liturgice ale Bisericii noastre, Prohodul este cea mai cunoscută, mai populară și mai iubită de către credincioși, care iau parte la ea cu toată angajarea lăuntrică, formând un singur trup și suflet cu toți cei care sunt în biserica. Această desăvârșită popularizare a Prohodului se datorește, pe lângă alte motive, mai ales faptului că aceasta este singura cântare ritmata dintre toate cântările noastre bisericești.
Alcătuirea Prohodului este atribuită marelui imnograf bizantin Iosif Studitul (1826). Ca și celelalte cântări bisericești și cele ale Prohodului au fost traduse în limba romana. Ele însa au rămas mult mai apropiate de forma originalului grecesc, păstrându-se cu o cântare ritmata.
La început au avut forma frazei libere, așa cum au fost toate imnele din cărțile noastre de cult, dar cu timpul s-a încercat revenirea la forma originală a cântărilor Prohodului. Ceea ce a determinat preocuparea aceasta a fost faptul că Prohodul era o cântare destinată mulțimii credincioșilor, care executa cu mult mai mare ușurință o cântare ritmată, având ca model melodia primei cântări. Așa au apărut preocupări pentru o redare cât mai corespunzătoare în românește a poeziei Prohodului, în vederea cântării lui corecte și nevoia tipăririi lui ca o carte aparte de cult.
Așa apare primul Prohod, la 6 februarie 1836, la Buzău prin osârdia și purtarea de grijă a episcopului cărturar Chesarie, fiind opera ieromonahului Macarie, care a reușit să facă o traducere ritmata a cântărilor Prohodului, rânduind strofele din fiecare stare, cu un număr egal de silabe și de accente ritmice. A fost prima și cea mai bună traducere de acest fel.
După epuizarea ediției lui Macarie din 1836, cel care s-a ocupat de redarea cât mai exactă sub aspect ritmic a Prohodului, a fost marele Anton Pann, bun cunoscător al muzicii bisericești, care a tipărit Prohodul în doua ediții, 1846 și 1853, cu titlul "Epitaful sau slujba înmormântării Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos", care cu numire de Prohod s-au tipărit mai întâi cu binecuvântarea Prea Sfințitului Episcop Chesarie.
Edițiile lui Anton Pann încercau să fie prelucrări ale celei a lui Macarie pe care însă nu au reușit să o întreacă. Așa că, în uz a cea a lui Macarie, retipărită și îndreptată de protopsalții Bisericii noastre, cu aprobarea Sfântului Sinod, în diverse centre episcopale din țară: Dimitrie Suceveanu la Iași, 1847, Mănăstirea Neamț 1856, București, 1873, 1891 si 1896, Dionisie episcopul Buzăului, Buzău, 1860 și 1868, Ștefan Popescu București, 1862, 1868 Oprea Dumitrescu, Râmnicu Vâlcea, 1872, arhiereul Ghenadie Argesiu în Albina muzicala, 1875; Ioan Popescu-Pasărea, București, 1902.
În 1941, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât instituirea unei comisii care să revizuiască textul Prohodului. Luând textul Triodului grecesc, traducerea lui Macarie și celelalte traduceri românești, și, mai ales, cea a lui Ioan Mihalcescu și Gheorghe Popescu-Zimnicea, editată în tipografia cărților bisericești, București, 1936, comisia a reușit să dea ediția oficială a Prohodului, București, 1942.
Ultima dată textul Prohodului a fost tipărit în Calendarul creștin ortodox, în anul 1994, editat de Institutul Biblic, cu înalta binecuvântare a Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române.
Pentru a citi mai mult despre Sfânta și Marea zi de Vinerea din Săptămâna Mare APĂSAȚI AICI.
În Sfânta și Marea Sâmbătă prăznuim îngroparea lui Hristos cu trupul și pogorârea la iad cu dumnezeirea pentru a ridica din stricăciune la viața veșnică pe cei din veac adormiți. Astfel, se citesc Ceasurile al treilea, al șaselea, al nouălea, cu Obednița și Vecernia unită cu Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, cu citiri din Psalmi și binecuvântările Învierii, care amintesc de coborârea Mântuitorului la Iad, semnificând "Prima Înviere" a lui Adam și biruința asupra morții.
Din ziua de sâmbătă dimineața, veșmintele preotului și acoperămintele bisericii se schimbă cu cele de culoare luminoasă, iar credincioșii finalizează pregătirile pentru sărbătoarea cea mare, Învierea Domnului.
"Sfânta și Marea Sâmbătă este ziua care leagă Sfânta și Marea Vineri, Paște al Crucii, de Ziua Învierii, sau Paștele Domnului. Sfânta și Marea Sâmbătă transformă tristețea în bucurie", subliniază Părintele Patriarh Daniel.
Astfel, noi zicem: "Când Te-ai pogorât la moarte Cela ce ești fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu strălucirea dumnezeirii. Iar când ai înviat pe cei morți din cele de dedesubt, toate puterile cerești au strigat: «Dătătorule de viață, Hristoase Dumnezeul nostru, mărire Ție»". Rânduiala Bisericii noastre este ca îndată după ce se spun cu cântare cuvintele în care facem prohodirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, îndată după aceea se pomenește Învierea.
Legătura dintre Crucea, Mormântul și Învierea lui Hristos se vede și în icoana Coborârii la Iad a Mântuitorului, care, în Ortodoxie, este și icoana Învierii Domnului, pentru că Învierea din mormânt a lui Hristos Cel Răstignit începe cu biruința Lui asupra iadului.
Pentru a citi mai mult despre Sfânta și Marea zi de Sâmbătă din Săptămâna Mare APĂSAȚI AICI.
Sărbătorirea Paștilor, Sărbătoarea sărbătorilor, începe chiar înainte de miezul nopții cu Canonul Sâmbetei celei Mari; la începerea Vecerniei Învierii, în biserică este întuneric deplin. La miezul nopții, preotul ia lumină de la candela de pe Sfântul Altar și o dă mai departe credincioșilor, zicând de trei ori: "Veniți de primiți lumină!". Apoi, cu preotul în frunte, credincioșii ies din biserică în procesiune cântând "Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri și pe noi pe pământ ne învrednicește cu inimă curată să Te mărim". Afară, preotul citește Evanghelia Învierii de la Matei 28, 1-16, dă binecuvântarea "Slavă Sfintei și Celei de o ființă și de viață făcătoarei și nedespărțitei Treimi, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor" și, după Amin-ul credincioșilor, cântă pentru prima oară Troparul Învierii: "Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le", repetat intercalat cu stihirile Învierii. Slujba continuă cu Canonul Învierii, stihirile Învierii și ale Paștilor, apoi Sfânta Liturghie.
După terminarea Sfintei Liturghii, în unele comunități credincioșii se retrag pentru o agapă, o masă comună la care se face dezlegarea postului printr-o rugăciune specială, cuprinsă în Molitfelnic.
În zilele Paștilor, până la Înălțare, credincioșii cântă troparul "Hristos a înviat din morți" și se salută unii pe alții cu "Hristos a înviat!", la care se răspunde: "Adevărat a înviat!".
Pentru a citi Acatistul Învierii Domnului APĂSAȚI AICI.
În această lună, în ziua a douăzeci și noua, pomenirea sfinților nouă mucenici cei din Cizic: Teognis, Ruf, Antipatru, Teostih, Artemas, Magnon, Teodot, Tavmasie și Filimon;
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Memnon mărturisitorul, făcătorul de minuni;
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Avxivie, care în pace s-a săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Nectarie de la Optina.
În această lună, în ziua a treizecea pomenirea sfântului măritului apostol Iacob, fratele sfântului Ioan, de Dumnezeu cuvântătorul.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Clement, făcătorul de canoane, care în pace s-a săvârșit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Maxim.
Tot în această zi, aflarea moaștelor sfântului sfințitului mucenic Vasile, episcopul Amasiei.
Tot în această zi, pomenirea celui între sfinți părintelui nostru Donat, episcopul Evriei.
Tot în această zi, pomenirea sfintei mucenițe Arghira, care a mărturisit pe Hristos în Constantinopol, la anul 1720, și s-a săvârșit chinuită în temniță;
Tot în această zi, pomenirea Sfântul Ignatie Briancianinov.
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!
Sursă: pravila.ro, facebook.
Doamne ajuta!Multumesc!....&