Sfinții Trei Ierarhi Vasile cel Mare (1 ianuarie), Grigorie Teologul (25 ianuarie) și Ioan Gură de Aur (13 noiembrie, 27 ianuarie) au dus o luptă grea și fără încetare pentru păzirea dreptei credințe și au avut un rol important în formularea dogmei Sfintei Treimi. Pe lângă darul tâlcuirii Sfintelor Scripturi, au deținut și înalta treaptă a arhieriei. Acești trei ierarhi sunt serbați în calendarul ortodox în data de 30 ianuarie.
Sumar Articol cu link-uri mai jos ⬇
Sfinții Trei Ierarhi este o sărbătoarea care în esență este un simbol al comuniunii. Așa cum în Sfânta Treime deosebirea dintre Tatăl, Fiul și Sfântul Duh nu duce la dezbinare și nici unitatea lor la depersonalizare, tot astfel nici noi, ca persoane diferite, nu suntem chemați să trăim separat unii de alții său să ne ridicăm unii împotriva altora. Trebuie să trăim după modelul Sfintei Treimi – în comuniune unul cu celălalt.
Biserica îi pomenește pe cei trei ierarhi atât separat (Sfântul Vasile la 1 ianuarie, Sfântul Grigorie la 25 ianuarie și Sfântul Ioan Gură de Aur la 13 noiembrie, 27 ianuarie) arătând prin aceasta deosebirile dintre ei, dar și împreună, pe 30 ianuarie, pentru a arăta unitatea de învățătură și faptul că nu este unul mai mare decât altul.
Sfinții Trei Ierarhi au fost luminători ai creștinătății, mari dascăli ai lumii, care au lăsat importante scrieri și au îmbogățit sfintele slujbe. Sfântul Vasile cel Mare și Sfântul Ioan Gură de Aur au alcătuit Liturghiile ritului bizantin (acestora alăturându-se Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, atribuită Sfântului Grigorie Dialogul), dar și alte importante cuvinte de învățătură, iar Sfântul Grigorie de Nazianz – Teologul este autorul mai multor lucrări însemnate, mai ales "Cele cinci cuvântări teologice", în care lămurește taina adâncă a Sfintei Treimi.
Spre sfârșitul secolului al XI-lea, la Constantinopol se iscase o mare dispută legata de Sfinții Trei Ierarhi, oamenii întrebându-se care este mai mare: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul sau Sfântul Ioan Gura de Aur. Unii îl cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, pe motivul că este înalt la cuvânt, alții îl înălțau pe Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învățătura lui și că îi îndreaptă pe toți, și-i îndeamnă spre pocăință prin dulceața graiului său, iar alții înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, care i-ar fi întrecut pe toți, prin înălțimea, frumusețea și cuviința cuvântărilor și scrierilor sale.
După câțiva ani de la declanșarea neînțelegerilor, cei trei sfinți au început să i se arate aievea, unul căte unul, episcopului Evhaitelor, Sfântului Ioan Mauropous. În cele din urmă, în anul 1084, într-o vedenie, fericitului i-au apărut cei trei sfinți împreună.
Cuvintele pe care cei trei ierarhi i le-au adresat Sfântului Ioan ne arată modul în care Sfinții conlucrează - cu Dumnezeu și între ei -, așa cum și noi trebuie să ne unim, în cuvânt și în lucrare:
"După cum vezi, noi la Dumnezeu una suntem și nici o vrajbă nu este între noi. Fiecare din noi, la timpul său, îndemnați de Duhul Sfânt, am scris învățături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, așa am învățat. Nu este între noi unul întâi și altul al doilea. De chemi pe unul, vin și ceilalți doi. Drept aceea, sculându-te, poruncește, celor ce se învrăjbesc, să nu se mai certe pentru noi. Că nevoința noastră, cât am fost în viață și după moarte, a fost să împăcăm pe oameni și să aducem în lume pace și unire. Împreunează-ne, dar, făcându-ne praznic la cate trei într-o singura zi, și înștiințează cu aceasta pe creștini, că noi în fata lui Dumnezeu, una suntem."
În urma acestei vedenii, Sfântul Ioan a ales ziua de 30 ianuarie pentru prăznuirea comună a celor Trei Ierarhi, stingându-se astfel și disputele din capitală, lumea unindu-se în sărbătorirea împreună a Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, a Sfântului Grigorie Teologul și a Sfântului Ioan Gura de Aur.
Pentru a recunoaște valoarea teologică a Sfinților Trei Ierarhi, prin hotărârea luată la Atena, la primul Congres al Profesorilor de Teologie din anul 1936, Sfinții Trei Ierarhi au devenit patronii spirituali ai instituțiilor de învățământ teologic ortodox din întreaga lume.
În România, în anul 1949, patriarhul Iustinian Marina a hotărât ca toate școlile de învățământ teologic să fie ocrotite de către Sfinții Trei Ierarhi. Motivul? "Aceștia au asociat mereu, în viața lor, cele două dimensiuni: Școala și Biserica. Ei au cunoscut doar aceste două drumuri. Este foarte ilustrativă prăznuirea lor ca patroni ai școlilor de teologie în sensul în care acesta este și scopul educației teologice pe care o dobândesc cei ce se pregătesc a fi slujitori ai Bisericii. Atunci ca și astăzi, Școala și Biserica reprezentau notele dominante pentru cei trei ierarhi. Acestea două, Școala și Biserica, trebuie să devină și nota călăuzitoare pentru orice viitor slujitor al Bisericii", explică Părintele Lucian Farcașiu.
Fiecare dintre Sfinții Ierarhi prăznuiți la 30 ianuarie a avut merite deosebite, dar multe din ostenelile lor sunt aproape aceleași la toți, așa încât cu greu am putea spune că vreunul dintre ei s-ar ridica deasupra celorlalți.
În ceea ce privește asemănările dintre, menționăm următoarele:
Pentru meritele lor deosebite, Dumnezeu i-a ridicat pe cele mai de seamă scaune ierarhice ale vremii, pentru a răspândi de acolo cu și mai multă putere lumina adevărului dumnezeiesc, dovedindu-se a fi vrednici păstori ai credincioșilor lor.
Iar dacă ne întrebăm prin ce fapte s-a ridicat fiecare mai mult deasupra celorlalți, atunci se poate afirma că Sfântul Vasile s-a distins prin organizarea așezămintelor de binefacere, Sfântul Grigorie, prin știința și înțelepciunea cu care și-a scris lucrările teologice, iar Sfântul Ioan, prin bogata sa lucrare de predicator și de tâlcuitor al Sfintei Scripturi.
Din aceste motive, cei trei Sfinți "mari dascăli ai lumii și ierarhi" sunt socotiți drept cele mai strălucite modele de păstori ai turmei lui Hristos și de propovăduitori ai cuvântului dumnezeiesc, adevărați "ctitori" ai Ortodoxiei. Se cuvine deci ca și noi pururea să-i cinstim cu cântări de laude și să ne rugăm lor în toate zilele vieții pentru mântuirea sufletelor noastre și pentru ca pe pământ să fie pace și între oameni bunăvoire.
Surse: Creștin Ortodox Link 1 Link 2 Link 3, Ziarul Lumina.
Sfântul Vasile cel Mare a trăit în veacul al IV-lea în slăvită cetate Cezareea, în provincia Capadocia din Asia Mică.
S-a născut într-o familie evlavioasă, care a dat Bisericii șase sfinți. Părinții săi au putut să îi ofere o educație creștină așa cum nu prea se întâlnea în acele vremuri. Mama se numea Emilia, iar un frate al său a fost Sfântul Grigorie de Nyssa, ajuns și el episcop și mare învățat creștin.
La început învață de la tatăl său, rectorul Vasile, apoi decide să meargă la Constantinopol și în cele din urmă la Atena, acolo unde îl va avea coleg și prieten foarte apropiat pe Sfântul Grigore de Nazianz, dar și pe Iulian Apostatul, care va deveni ulterior împărat. La vârsta de 25 de ani, se întoarce în orașul natal și este botezat. De asemenea, împarte averea să celor săraci și intra în monahism în anul 355.
În anul 358 pune temelia primei comunități de obște, pe malul râului Isis, lângă Neocezareea, unde redactează, împreună cu Sfântul Grigorie, Filocalia (termen care se traduce prin iubire de frumos), o colecție de texte din scrierile lui Origen și unde concepe Regulile monahale mari și mici. Este hirotonit apoi preot, în anul 364, iar în anul 370 este ales arhiepiscop al Cezareii, păstorind până la moartea sa, întâmplată la 1 ianuarie 379.
Ca întâistătător al scaunului din Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile a purtat o grijă cu adevărat părintească față de mulți săraci, bătrâni, neputincioși, văduve și orfani, întemeind, lângă Cezareea, diferite instituții de asistență socială, așezăminte pentru alinarea suferințelor acelora, cunoscute sub numele de Vasiliade: spitale, azile, ospătării, școli și altele. Pentru aceste fapte cu adevărat creștinești, el și-a câștigat dragostea păstoriților săi, care au văzut în el chipul desăvârșit al păstorului careși pune sufletul pentru oile sale.
Sfântul Vasile a scris și multe cărți de învățătură creștinească. Una dintre cele mai însemnate este aceea în care explica textul Sfintei Scripturi privind cele șase zile ale facerii lumii ("Hexaimeronul"), în alta tâlcuia mai mulți psalmi (omilii); unele lucrări dădeau diferite învățături pentru viață, altele osândeau învățăturile greșite ale ereticilor, arătând care este adevărata învățătură a Bisericii, și multe altele. Sfântul Vasile s-a străduit să înfrumusețeze și sfintele slujbe, lăsându-ne Liturghia care-i poartă numele și care se săvârșește de zece ori în cursul unui an:
Sfântul Vasile cel Mare a luptat cu înverșunare împotriva celor care negau dumnezeirea lui Hristos și a celor care tăgăduiau dumnezeirea Sfântului Duh. Liturghia înseamnă la Sfântul Vasile cel Mare valoarea unică a jertfei pentru viața în Hristos. Sfântul Vasile a consfințit, în Liturghie, că odată cu intrarea Cinstitelor Daruri în altar se arată valoarea Jertfei de a ne face fii ai lui Dumnezeu prin invocarea Duhului Sfânt, prin epicleză. Deci Liturghia este temelie și cel dintâi aspect tradițional al Bisericii de Răsărit, apoi s-au adăugat postul și celelalte. Sfânta Liturghie este cea mai importantă lucrare a sa, am putea spune că ea este cea care a asigurat temelia Bisericii.
Pentru a citi Viața completă a Sfântului Vasile Cel Mare APĂSAȚI AICI
Marele prieten al Sfântului Vasile, adică Sfântul Grigorie de Nazianz, numit și Teologul sau Cuvântătorul de Dumnezeu, s-a născut în Arianz, tot în Capadocia, pe la anul 330. Tatăl său era episcopul Grigorie, iar mama se numea Nona. A învățat carte în casa părintească, apoi la școlile din Cezareea Capadociei, Cezareea Palestinei și Atena, având coleg pe Sfântul Vasile. Se spunea despre ei că nu cunoșteau decât două drumuri: al bisericii și al școlii.
Întors în țara sa, se retrage la mănăstirea întemeiată de Sfântul Vasile! Dar tatăl său și credincioșii din Arianz doreau ca el să fie slujitor la altarul Domnului. De aceea, bătrânul său tată îl hirotonește preot în anul 361. El se simte nevrednic de o asemenea cinste și fuge la Sfântul Vasile. Se întoarce însă nu peste mult timp, la stăruințele tatălui său, pe care-l ajută de acum înainte în slujba sa.
El ține chiar o cuvântare în fața credincioșilor, în care le vorbea despre fuga sa, arătându-le că nu s-a simțit destul de vrednic ca să primească înfricoșata Taină a preoției. În anul 371 Sfântul Vasile îl face, tot peste voia sa, episcop al cetății Sasima, de unde, nu peste mult timp, se retrage iar într-o mănăstire. Pe la 379, pleacă în capitala Imperiului, la Constantinopol, ca să pună capăt tulburărilor prin care trecea Biserica de acolo.
În anul următor ajunge chiar episcop al marii cetăți, iar în 381 este chemat să conducă dezbaterile celui de al doilea Sinod ecumenic, care a osândit învățătura greșită a lui Macedonie despre Sfântul Duh. El nu stă însă mult nici în scaunul arhieresc al Constantinopolului, căci răutățile omenești îl fac să se retragă în Capadocia. A cârmuit apoi, pentru scurt timp, episcopia din Nazianz, iar prin anul 383 se retrage definitiv în Arianz, unde-și petrece ultimii ani ai vieții în meditație și rugăciune. A trecut în Împărăția Cerurilor la 25 ianuarie în anul 389.
Deși a avut o viață așa de zbuciumată, totuși el a scris multe cărți de învățătură teologică. Mult mai însemnate ca acestea sunt însă numeroasele lui cuvântări, mai ales cele rostite în Constantinopol, care fac din el unul dintre cei mai mari predicatori creștini și care i-au adus mai târziu numele de "Teologul". În cărțile și cuvântările sale, el vorbea în mod deosebit despre Sfânta Treime, precizând învățătura Bisericii despre aceasta. Datorită cuvântărilor sale, Sfântul Grigore de Nazianz este renumit pentru talentul său oratoric de care a dat dovadă și pentru cunoștințele sale vaste de retorică. Prin acest lucru, Sfântul Grigore a reușit să demonstreze faptul că cultura creștina nu este cu nimic inferioara culturii păgâne ale acelor vremuri.
Sfântul Grigorie este primul care compune versuri creștine. De asemenea, el este cel care scrie cele mai frumoase pagini despre prietenie, chipul prietenului desăvârșit fiindu-i, până la moarte, Sfântul Vasile cel Mare.
Pentru a citi Viața completă a Sfântului Grigore de Nazianz (Teologul) APĂSAȚI AICI
Al treilea ierarh prăznuit este Sfântul Ioan Gură de Aur sau Hrisostom, care nu era capadocian ca primii doi, ci din Antiohia Siriei, oraș care a primit numele de "Podoaba Orientului" încă de pe vremea împăratului Alexandru cel Mare. A văzut lumina zilei pe la mijlocul secolului al IV-lea, fiind fiul unui dregător militar care a murit curând după nașterea sa.
A fost crescut de mama sa văduvă, Antuza, o femeie evlavioasă, care a dat o creștere foarte îngrijită fiului ei. A învățat carte în Antiohia și la un vestit învățat elin cu numele Libanius, care se gândea chiar să-l lase pe Ioan în locul său ca dascăl, fiind cel mai sârguincios dintre învățăceii lui.
După moartea mamei sale, s-a retras în Munții Antiohiei, într-o peșteră, unde a dus o viață izolată, în rugăciune și meditație. Prin 381, se întoarce în Antiohia, fiind hirotonit diacon de către episcopul Meletie, și mai apoi, în anul 386, devine preot, fiind numit de către episcopul Flavian, urmașul lui Meletie. Timp de 12 ani a fost preot și a predicat în Antiohia în fiecare duminică și sărbătoare, în toate bisericile cetății, iar în post, chiar în fiecare zi, care i-au dus vestea în toate părțile.
În anul 397, a fost ridicat la cinstea de arhiepiscop al Constantinopolului. În această înaltă slujire, el luptă împotriva relelor pe care le-a găsit, așezând peste tot buna rânduială. Mai mult chiar, în predicile sale a început să osândească toate păcatele celor bogați și puternici, ca mândria, lăcomia, luxul, necinstea și altele, începând chiar cu împărăteasa de atunci, Eudoxia. În același timp, era un sincer apărător al săracilor, al sclavilor și al tuturor celor aflați în necazuri, sprijinindu-i cu vorba, dar mai ales cu fapta. Toate aceste lucruri i-au atras dușmănia împărătesei, care a poruncit să se convoace un sinod care să-l înlăture din scaunul său.
Sfântul Ioan a fost trimis în exil, dar la scurt timp este readus, datorită răscoalelor păstoriții săi, care cereau revenirea ierarhului în scaun. Dar nici acum Sfântul Ioan nu încetează să mustre în predici pe împărăteasă, lucru care i-a adus a doua înlăturare din scaun. Este trimis acum în exil într-un loc foarte îndepărtat, tocmai în Armenia, la Cucuson. Acestea se petreceau prin anul 404. Pentru că la Cucuson avea legături cu prietenii săi din Antiohia și Constantinopol, s-a dispus să fie trimis într-o localitate și mai îndepărtată, pe țărmul de răsărit al Mării Negre. Dar n-a mai ajuns acolo, căci a murit pe drum, la 14 septembrie 407, ultimele sale cuvinte fiind: "Slavă lui Dumnezeu pentru toate !". Așa s-a sfârșit viața de luptă și de propovăduire a cuvântului dumnezeiesc a acestui mare ierarh al Bisericii lui Hristos.
Ca și în cazul primilor doi ierarhi, și de la Sfântul Ioan au rămas multe cărți de învățătură, între acestea pomenim tâlcuirile sale la multe cărți ale Sfintei Scripturi (omilii), apoi cartea "Despre preoție", o minunată operă, în care înfățișează, ca nimeni altul până azi, măreția și frumusețea slujirii preoțești.
Cunoscut că unul dintre cei mai importanți oratori ai timpului, Sfântul Ioan a primit titlul de "învățător și sacerdot universal", iar pentru toate contribuțiile sale i-a fost dat numele "Gură de Aur" (Hrisostom sau Zlataust, în limbile greacă și slavonă). Majoritatea preocupărilor sale se axează pe activitatea pastorală și pe exegeza biblică.
Dar de la el au rămas și o mulțime de cuvântări care, pentru frumusețea și adâncimea cugetării lor, i-au adus mai târziu numele de fiind până azi cel mai strălucit predicator al Bisericii. Sfântul Ioan a adunat într-un formular actele cultice și rugăciunile și a dat naștere Liturghiei care îi poartă numele și care se săvârșește aproape în toate duminicile și sărbătorile de peste an.
Pentru a citi Viața completă a Sfântului Ioan Gura de Aur APĂSAȚI AICI
Despre moaștele Sfântului Vasile cel Mare am discutat pe larg în viață sfântului din data de 1 ianuarie, acest material îl găsiți APĂSÂND AICI.
Despre moaștele Sfântului Grigorie Teologul am discutat pe larg în viață sfântului din data de 25 ianuarie, acest material îl găsiți APĂSÂND AICI.
Despre moaștele Sfântului Ioan Gură de Aur am discutat pe larg în viață sfântului din data de 13 noiembrie sau 27 ianuarie, acest material îl găsiți APĂSÂND AICI.
Moaștele Sfinților Trei Ierarhi se păstrează în:
În acea vreme, la nici 30 de ani de la Schisma din 1054, Biserica Ortodoxă avea nevoie de călăuze, și nu de un primat, ca în Apus. Atunci Biserica și-a pus întrebarea: "Ce ne reprezintă pe noi?". Așa s-a iscat disputa "care este cel mai mare dintre cei trei sfinți ierarhi". Apoi, momentul 1081 înseamnă de fapt încheierea unei perioade de distanțare treptată față de Răsărit. Separarea a început după anul 313, atunci când s-a dat libertate creștinismului, oprindu-se persecuțiile. După mutarea centrului imperial de la Roma la Bizanț de către Împăratul Constantin cel Mare a urmat o tendință a papilor de a considera Roma capitala întregului imperiu, și de aici a creștinismului. Așa s-a ajuns la tendința spre primat pentru episcopul Romei.
Răsăritul avea nevoie de călăuze și din cauza ereziilor care l-au zguduit de nenumărate ori. Pe când Apusul nu a simțit urmările ereticilor, având un context al predicării Evangheliei împrumutat din dreptul roman. De aici și formele aproape juridice ale organizării apusene, prin care papii nu puteau face abstracție de primat. Pe când în Răsărit contextul de propovăduire a Evangheliei a fost filosofia antică, grecească, într-un cuvânt filosofia Logosului, dar din care cunoașterea lui Dumnezeu se înstrăina din ce în ce mai mult față de Revelație.
Deci, Biserica în secolul al IV-lea a apărat Revelația față de filosofie. În acest sens, noi nu-i putem considera pe Sfinții Trei Ierarhi niște corifei ai credinței, ci niște apărători ai credinței. Răsăritul și-a ales Părinți pentru ceea ce a însemnat Tradiția răsăriteană, care s-a conturat chiar din secolul al IV-lea față de avatarurile filosofiei.
Sfinții Trei Ierarhi, continuând pe Sfântul Atanasie, care a apărat Revelația făcută prin Mântuitorul Hristos, au învățat că descoperirea Adevărului, ascultarea de Dumnezeu, nu poate fi ținută de moarte. Aceasta este puterea credinței. Nu s-au gândit vreodată că au să fie prețuiți mai târziu pentru aceasta. Meritele lor sunt de a sta în credința apostolică, pentru că prin ei noi cunoaștem cum era profilul Bisericii Apostolice, care mai târziu s-a pierdut din cauza aspectelor confesionale, fie ale Scolasticii, fie ale Reformei protestante. Nu s-a mai cunoscut în realitatea ei viața Bisericii Apostolice. Dar prin Sfinții Trei Ierarhi acest lucru nu numai că a fost mărturisit, ci și concretizat în anumite forme de tradiție.
Sfinții Trei Ierarhi au pus în valoare tot mai mult aspectul liturgic al învățăturii și al Revelației, pentru că Jertfa este mai importantă. La Sfântul Vasile cel Mare întâlnim importanța jertfei lui Hristos, la Sfântul Grigorie de Nazianz, importanța Bisericii ca pecete a Sfintei Treimi, iar importanța Duhului, ca întreg, față de literă, ca părți componente, la Sfântul Ioan Hrisostom. Acestea sunt elemente ale Bisericii Apostolice.
Pentru a citi despre etimologia numelui Vasile APĂSAȚI AICI
Pentru a citi despre etimologia numelui Grigorie APĂSAȚI AICI
Pentru a citi despre etimologia numelui Ioan APĂSAȚI AICI
Pentru a citi despre Icoana Sfântului Vasile Cel Mare APĂSAȚI AICI
Pentru a citi despre Icoana Sfântului Grigore de Nazianz (Teologul) APĂSAȚI AICI
Pentru a citi despre Icoana Sfântului Ioan Gura de Aur APĂSAȚI AICI
În cinstea Sfinților Trei Ierarhi, acum trei veacuri, domnitorul Vasile Lupu al Moldovei (1634-1653) a înălțat minunata biserică din Iași, care a uimit multă lume prin frumusețea podoabelor ei.
Avea nume de basileu și făcea politică ca un basileu. Avea credință în Biserica în care fusese botezat și o susținea precum un basileu, deși nu era de os domnesc. Acesta era Vasile Lupu, cel care a ocupat tronul marelui Ștefan la mijlocul secolului al XVII-lea. La cinci ani după urcarea pe tron, a sfințit o frumoasă și semeață biserică pe Ulița domnească din Iași (azi bulevardul Ștefan cel Mare), din apropierea Curții și în preajma Bisericii "Sfântul Nicolae Domnesc", a Mănăstirii Golia și a Bisericii "Sfântul Sava". Ca orice creștin, se gândea la momentul trecerii la cele veșnice. Deși o hărăzise ca necropolă domnească, nu a închinat-o Adormirii Maicii Domnului sau Sfântului Nicolae, așa cum se obișnuia. Voievodul i-a dat ca hram pe cel al sfinților apărători și învățători ai dreptei credințe: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur. Era o nouă dovadă a veleităților sale bizantine, dar mai ales a deschiderii sale culturale de factură ecumenică ortodoxă. Era un hram neobișnuit pentru spațiul românesc, care trăda influența tot mai mare a învățaților greci veniți în spațiul românesc, prin inițierea de tipărituri, înființarea de școli, de luptă pentru păstrarea dreptei credințe în fața ofensivei tot mai insistente a prozelitismului latin. Iar o asemenea tendință era înțeleasă și cultivată de către un domnitor precum Vasile Lupu, cel care, prin ctitoria sa, dar și prin binefacerile pentru întreaga lume ortodoxă: Constantinopol, Ierusalim, Muntele Athos, Kiev, apoi în comunitățile ortodoxe din Polonia și în alte părți ale lumii creștine, făcuse din Moldova creuzetul unității ortodoxe. Iar toate acestea erau recunoscute de mai-marii Ortodoxiei, care pe la 1641 dăruiau moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, așezate de domnitor cu mult fast în cununa ctitoriilor sale: Mănăstirea "Sfintei Trei Ierarhi" din Iași.
Sursă: Ziarul Lumina.
Sfinților Ierarhi ai lui Hristos, lauda Bisericii: Vasile înțelepte – stâlp al credinței, Grigorie prealuminate- minte cerească, Ioane Gură de Aur – propovăduitorul înflăcărat al pocăinței, voi cei ce ați fost dăruiți Bisericii în vremuri de cumpănă pentru a descoperi credința cea adevărată, primiți această smerită rugăciune pe care o înălțăm către voi, sfinților.
Dăruiți-ne nouă, păcătoșilor, adevărata cunoaștere și învățați-ne cum se cuvine să trăim noi, cei ce purtăm cu nevrednicie numele de creștin. Sârguiți-vă, sfinților, să-i scoateți pe credincioși din smintelile acestei lumi ticăloase, așa cum odinioară ați făcut cu cei pe care i-ați păstorit. Fiți deci călăuzele noastre către cer!
Mijlociți cu rugăciunile voastre pe lângă Dumnezeu, să ne dăruiască iertare, smerenie și înțelepciune! Voi, cei care trăiți în cer, rugați-vă, sfinților, ca și noi, cei ce trăim pe pământ, să le gândim și să le facem pe cele de sus. Fiți alături de noi, Sfinților Trei Ierarhi, în viața aceasta și după moarte, ca și noi să ne împărtășim de fericirea cea veșnică. Amin!
Pe cei trei preamari luminători ai Dumnezeirii Celei de trei ori mai strălucitoare decât soarele, pe cei ce învăpăiază lumea cu Razele Dumnezeieștilor dogme; pe râurile cele cu miere curgătoare ale înțelepciunii, care adapă toată făptura cu apele cunoștinței de Dumnezeu; pe Marele Vasile și pe Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul, împreună cu Strălucitul Ioan cel cu limbă de aur, toți cei iubitori de cuvintele lor, adunându-ne, cu cântări să-i cinstim; că aceștia pururea se roagă Treimii pentru noi.
Ca cei ce ați fost întocmai la obicei cu Apostolii și lumii învățători, rugați-vă Stăpânului tuturor să dăruiască pace lumii și sufletelor noastre mare milă.
Pe Sfinții propovăduitori și Dumnezeiești vestitori, pe căpetenia învățătorilor Tăi, Doamne, i-ai primit întrudesfătarea și odihna bunătăților Tale. Că ai primit ostenelile acelora și moartea mai vârtos decât arderile de tot; Cel Ce Însuți preamărești pe Sfinții Tăi.
Pricina praznicului acestuia a fost în acest chip: în zilele împărăției lui Alexios I Comnenul (1081-1118), care a luat împărăția după Nichifor Botaniates (1078-1081), s-a făcut împărțire și prigonire între bărbații cei pricopsiți în învățături și îmbunătățiți. Căci unii cinsteau mai mult pe marele Vasile, zicând despre dânsul că este înalt la cuvinte, ca unul ce a cercetat și a ispitit firea lucrurilor prin sine, și cum că era atât de mult îmbunătățit, încât puțin îi lipsea de a-l asemăna pe el cu îngerii.
Căci nu făcea pogorământ legii, nici ierta cu lesnire, ci era greu la obicei și aspru, neavând la sine nici un lucru pământesc. Iar pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur îl micșorau, ca și cum ar fi fost în oarecare chip potrivnic marelui Vasile, fiindcă era lesnicios și atrăgător către pocăință. Erau însă alții care înălțau pe dumnezeiescul Hrisostom, ca și cum ar fi fost în învățături mai cu pogorământ omenesc și cum c mai cu înlesnire povățuia pe toți, și îi chema către pocăință. Deci, îl cinsteau mai mult decât pe marele Vasile și decât pe Grigorie atât pentru mulțimea cuvintelor celor de miere curgătoare, cât și pentru iscusința cugetărilor.
Alții iarăși cinsteau mai mult pe dumnezeiescul Grigorie, ca cel ce a întrecut în înțelepciune și în învățătură elinească pe toți dascălii cei vestiți și pe elini, cum și pentru frumusețea cuvintelor și înflorirea lor. Deci, ziceau, cum că înțeleptul Grigorie biruia pe toți și cum că acestuia i se cădea întâietatea. Atunci, prin o pricină că aceasta a celor învățați s-a întâmplat de s-a despărțit mulțimea poporului. Și unii se ziceau Ioaniteni, alții Vasiliteni, iar alții Grigoriteni. Deci, astfel sfădindu-se cei înțelepți și zicând între dânșii multe feluri de cuvinte, de trei ori fericiții aceștia dascăli au voit să-i împace, ca să nu se mai sfădească în deșert.
Pentru aceea, după câțiva ani, s-au arătat sfinții ierarhi, mai întâi câte unul deosebit, apoi și câte trei împreună, nu în vis, ci aievea la arătare, lui Ioan, mitropolitul cetății Evhaitenilor, care era om îmbunătățit și preaînțelept, după cum și scrierile lui îl arată. Și toți trei au zis către dânsul cu un glas:
"Noi, precum vezi, una suntem la Dumnezeu și nu este între noi nici o sfadă sau împotrivire, ci fiecare în vremea sa pornindu-se de dumnezeiescul Duh, am scris învățăturile spre mântuirea cea de obște și folosul oamenilor; și acelea pe care le-am învățat noi înșine, le-am dat și altora spre înmulțirea talantului nostru și nu este între noi vreunul întâi sau al doilea, ci dacă veți vorbi de unul, cei doi urmează.
Deci, sculându-te, poruncește acelora care se separă, sfădindu-se, să nu se despartă, luptându-se pentru noi, căci pentru aceasta și noi ne-am sârguit cât am fost vii, și după mutarea noastră, ca să împăcăm lumea și să o aducem într-o unire. Deci, împreunându-ne într-o zi, când ți se va părea ție că este de cuviință, fă nouă praznic cuviincios. Apoi, spune și celorlalți care vor fi mai pe urmă, cum că noi suntem una la Dumnezeu și noi negreșit vom mijloci înaintea lui Dumnezeu cele pentru mântuire, pentru cei ce ne vor săvârși praznicul pomenirii noastre". Acestea zicând, i se părea că sfinții se înălțau la cer, strălucind cu lumină nemărginită și chemându-se unul pe altul pe nume.
Deci, sculându-se acel minunat om, adică arhiereul evhaitenilor, a făcut precum i-au poruncit lui sfinții, potolind mulțimea și pe toți aceia care se sfădeau mai înainte. Aceștia au crezut cele spuse de el, că era om vestit, și pentru învățătura lui cea mare, și pentru fapta cea bună, căci a lăsat predanie Bisericii spre a se face praznicul acesta.
Astfel, Sfântul episcop Ioan, găsind în luna ianuarie prăznuindu-se toți cei trei sfinți ierarhi, adică la întâia zi pe Vasile, la 25 pe dumnezeiescul Grigorie și la 27 pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a unit la 30 pe toți, împodobindu-se pomenirea lor cu canoane, cu tropare și laude, precum li se cădea lor, și fiind această cu voia sfinților, nu au nici o lipsire în laude. Căci nici mai înainte, nici mai pe urmă n-a alcătuit renumitul acesta Ioan mai multe tropare, decât acestea.
Sfinții aceștia cu chipul trupului lor erau astfel: dumnezeiescul Ioan "Gură de Aur" (Hrisostom) era de statură scund, cu capul mare, cu trupul drept și subțire, cu nasul plecat, alb la față și cam palid, având pleoapele ochilor adâncite și luminile lor mari. Apoi, i se arăta multă veselie în față, cu fruntea lată și mare, cu urechile cam plecate, cu barba mică și rară, cu părul galben, amestecat cu cărunt, iar fălcile lui erau adâncite înăuntru, de multă postire și nevoință.
Apoi, este de nevoie a zice despre dânsul, că a întrecut pe toți înțelepții elinilor cu cuvintele și mai ales cu iscusința, înlesnirea și frumusețea vorbirii; și atât de bine a tâlcuit dumnezeiasca Scriptură și a săvârșit evangheliceasca propovăduire, încât dacă n-ar fi fost sfântul acesta, îndrăznesc a zice că ar fi fost de trebuință să mai vină încă o dată pe pământ Stăpânul Hristos. Iar spre fapte bune atât de mult s-a suit, încât pe toți i-a întrecut, fiind izvor al milosteniei și al dragostei, râvnitor de obște cu iubirea de frați și cu învățătura lui; și a trăit 63 de ani, păscând Biserica lui Hristos șase ani. Apoi s-a săvârșit în Comane, surghiunit de Eudoxia, împărăteasa, și de episcopii cei pizmăreți.
Sfântul Vasile cel Mare era la statura corpului foarte înalt, uscățiv și slăbănog la față, negricios și palid, cu sprâncenele lungi, încovoiate și ridicate în sus, asemănându-se omului îngrijit, având nasul plecat, cu fața cam zbârcită, adâncit la pleoapele ochilor, păros la trup, barba căruntă pe jumătate și destul de lungă. Acesta a întrecut mult în cuvinte, nu numai pe cei din vremea lui, ci și pe cei vechi; pentru că s-a ostenit la învățătură foarte mult, și deprinzând toate învățăturile științei, din fiecare a câștigat biruință. Asemenea încă s-a iscusit și în filosofia cea practică și prin aceasta a sporit spre privirea celor înalte. S-a suit la scaunul arhiepiscopal al mitropoliei Cezareei Capadociei, când era de 37 de ani, ocârmuind Biserica opt ani; apoi, s-a dus către Domnul, fiind în scaunul arhiepiscopatului său.
Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu sau Teologul, era la statura corpului său potrivit, puțin cam palid, nasul lătăreț, sprâncenele potrivite, căutătura veselă și blândă, la ochiul cel drept avea un semn de la o lovitură, barba nu-i era lungă, dar deasă și potrivită și pe margini se arăta cam afumată. Pleșuv de ajuns, cu părul alb. Marele Grigorie întrecând cu strălucirea vieții pe cei ce au sporit în fapte, la atâta înălțime a cuvântării de Dumnezeu s-a suit, încât toți se biruiau de înțelepciunea lui, atât în cuvinte cât și în dogme; pentru aceasta a câștigat numirea de "Cuvântătorul de Dumnezeu". El a ocârmuit Biserica Constantinopolului 12 ani și a trăit 80. Când s-a făcut patriarh, a aflat în cetate numai o biserică a dreptcredincioșilor și când a lăsat scaunul, a lăsat numai una eretică. Și mergând la Arianz, moșia sa, unde, cugetând pururea la Dumnezeu și făcându-se cu totul strălucită oglindă a Lui, s-a sfârșit cu pace.
Dar de vreme ce de trei ori fericiții aceștia, atât de mult s-au ostenit pentru mântuirea noastră, se cuvine și noi să prăznuim pomenirea lor și să le mulțumim pe cât putem. Căci ei de nimic altceva n-au purtat grijă, nici altceva au cugetat, decât numai un scop au avut, ca să întărească bună credință; apoi o nevoință au avut spre a lucra fapta bună, îngrijind și sârguindu-se fără pregetare, cu lucrul și cu gândul, pentru mântuirea sufletelor. Pentru care atât de rău au pătimit propovăduind credința cea adevărată în toată lumea, iar nouă tuturor de obște ne-au făcut bine. De aceea și noi suntem datori să cinstim pe făcătorii noștri de bine, și să le mulțumim după putere, fiindcă după datorie nu putem.
Deci, să cinstim cu cuvinte pe cei trei cuvântători, deși mă tem și mă sfiesc, neaflând cuvinte cuviincioase și potrivite sfinților; pentru că pricina este mare și nu pot, nu numai pe câte trei, dar nici măcar pe unul să-l laud după cum se cuvine și de care toată lumea nu era vrednică. Deci, cum va ajunge bună grăire cea lumească să laude pe cei mai presus de lume, care au împodobit toată lumea și au izbăvit-o ca și cei 12 văzători ai Cuvântului și de Dumnezeu propovăduitori? Care dacă nu s-ar fi ostenit atât de mult cu sfintele lor scrieri, nu s-ar fi scăpat întreaga lume de slujirea la idoli, cea de mai înainte înrădăcinată, nici de eresurile cele în multe chipuri; căci sfânta și preaînțelepta Treime, nedespărțită și cea mai presus de ființă, a iconomisit ca ei să viețuiască într-acele vremuri ale eresurilor.
Acești cerești oameni și pământești îngeri, trâmbițele adevărului, preaînțelepții retori, tunetele Dumnezeirii celei nezidite, s-au sârguit să smulgă și să risipească pe ocărâtorii dreptei credințe și cu praștia cuvintelor lor au gonit departe pe lupi de la Biserica dreptcredincioșilor. Aceștia cu înțelepciunea lor au surpat zidurile cele rele ale vrăjmașilor și au smerit toată înțelepciunea care se ridică împotriva cunoștinței de Dumnezeu, schimbând și prefăcând totul spre bine, netezind și îndreptând pe cele strâmbe, cum și toată asprimea și nedreptatea.
Treimea aceasta pământească ne-a învățat a ne închina Treimii cerești, precum se cade, și neamestecată a o mărturisi în acest chip, precum li s-a descoperit lor adeverirea credinței, zicând: Dumnezeu nenăscut este Tatăl, Dumnezeu născut este Fiul, și Dumnezeu purces este Duhul Sfânt. Sunt trei Persoane, dar un singur Dumnezeu, cu preaslăvire. Nu sunt trei dumnezei, doar un Dumnezeu, căci una și aceeași este Dumnezeirea. Precum din soare ies raze, care n-au nici o deosebire, așa sunt cele trei persoane, care fac aceeași ființă.
Astfel, ne-au învățat să credem și să mărturisim despre Sfânta Treime, cei trei preasfințiți arhiepiscopi; și au întărit dogmele cele drepte cu învățături preaînțelepte, în prigoane, primejdii și războaie, până la moarte fiind prigoniți, ba încă și după moarte. Deci, adunați-vă toți câți v-ați folosit de la dânșii, veniți toată vârsta și firea, bărbați și femei, preoți și monahi, tineri și bătrâni, să mulțumim făcătorilor noștri de bine, să lăudăm pe dascălii și propovăduitorii bunei credințe, să binecuvântăm cei săraci pe cei îmbogățitori, cei din primejdii pe cei izbăvitori, cei cuvântători pe cuvântătorii de Dumnezeu, cei necăjiți pe mângâietori, sărmanii pe părinți, bolnavii pe doctori, străinii și lipsiții pe iubitorii de străini.
Pe scurt, să zic, toți deodată adunați-vă să mulțumim celor ce s-au făcut tuturor toate, ca pe cei mai mulți să-i dobândească. Dar să lăsăm altora să le povestească înțelepciunea lor, științele, posturile, privegherile și celelalte fapte bune și numai această să o zic, care mă face și mai mult să mă minunez, adică sârguința cea covârșitoare și grija care o aveau ca să mântuiască sufletele oamenilor, robii lui Dumnezeu Celui iubitor de oameni și următorii Lui cu toată virtutea. Căci de aceasta se îngrijeau mai mult, cunoscând că prin fapta aceasta păzește omul asemănarea cu Dumnezeu.
Căci nu este mai mare și mai minunată ispravă decât a se păzi cineva într-aceasta amăgitoare lume pe sine fără de prihană; dar mai vrednic de laude, este acela care se sârguiește a mântui și pe aproapele. Căci cu acest milostiv chip se face următor Stăpânului care S-a dat pe Sine la moarte, ca să libereze pe om din robia vrăjmașului. Iar în ce fel au mântuit pe mulți oameni acești dascăli preaînțelepți, ascultați:
Dumnezeu a făcut lumea aceasta pentru oameni, și aceștia au tâlcuit firea celor ce sunt, adică a tuturor făpturilor pe care le-a făcut Atotputernicul Dumnezeu și prin cunoștința lor s-au făcut înțelepți, încât au cunoscut oamenii pe Ziditorul. Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu prin frumusețea și mărimea lor, iar dascălii tâlcuiesc luminat cerurile și pământul, adică lumea cea văzută și cea nevăzută, cum este așezarea și rânduiala ei și care este pricină de le-au făcut pe ele Dumnezeu și altele asemenea.
Astfel, se potrivește să zicem graiul psalmistului: În tot pământul a ieșit vestirea lor și la toate marginile lumii au ajuns cuvintele lor. Ne-a dat preabunul Dumnezeu Testamentul cel Vechi și cel Nou spre mântuirea noastră și aceștia au primit cu mulțumire poruncile Lui, pe care cu iubire de osteneală le-au păzit ziua și noaptea, cugetând întru dânsele, și pe sineși făcându-se case curate ale Duhului Sfânt; apoi ne povățuiesc și pe noi să petrecem întru dânsele, precum Dumnezeu ne-a poruncit și ne îndreptează, împodobindu-ne obiceiurile cu bună rânduială, și aducându-ne de mână spre cele mai înalte. Dumnezeu S-a întrupat pentru noi, și sfinții aceștia ne tâlcuiesc și ne fac cunoscută taina iconomiei Lui, și ne fac să înțelegem prin oarecare chin preaînțelepta taină a unirii acesteia.
A trimis pe Sfinții Apostoli să propovăduiască în lume cunoștința lui Dumnezeu, să gonească întunericul închinăciunii de idoli, să lumineze pe neamuri și către Dumnezeu să le întoarcă; s-au trimis și sfinții aceștia să propovăduiască lumii adevărata credință, să izgonească dintr-însa întunericul relei credințe, să se lupte cu ereticii și să-i biruiască, să izbăvească pe oameni de învățăturile cele de suflet pierzătoare, să le vestească dogmele cele drepte și Sfintele Scripturi să ni le tâlcuiască, apoi, către mântuire și pocăință să ne povățuiască; care lucru îndoit s-a făcut, precum cel ce a luat cei cinci talanți și a câștigat cu dânșii alți cinci talanți.
A preamărit pe apostoli cu minuni, de care și acești sfinți n-au fost neîmpărtășiți, precum poate fiecare să se înștiințeze în istoria vieții lor. Domnul a învățat toate neamurile prin apostolii Săi; dar cine a rămas neîmpărtășit de cuvintele acestor sfinți? Pe cine n-au învățat și nu învață până acum preaînțelepții aceștia? Nu atâta cu filozofești și geometricești științe, pe cât cu firești și bune sfătuiri povățuiesc minunații aceștia. Căci de vreme ce lumea nu a cunoscut pe Dumnezeu cu înțelepciunea, ei totuși au voit să mântuiască cu propovăduirea pe cei ce credeau întru El.
Dar pe urmă, fiindcă lumea n-a cunoscut pe Dumnezeu prin propovăduire, precum se cădea, bine a voit să mântuiască, prin înțelepciunea acestora, pe cei ce vor crede învățăturilor lor. Astfel cu adevărat și mulți s-au mântuit prin dogmele lor și prin cugetările lor cele preaînțelepte, iar cu frumusețea cea firească a bunei făpturi și cu dulceața cuvintelor lor au adus la pocăință pe mulți.
Pe aceștia îi avem noi oamenii, după Dumnezeu, făcători de bine și păzitori. Aceștia sunt stâlpii cei neclintiți ai credinței noastre, peste care înțelepciunea lui Dumnezeu și-a întărit casa ei, pe care porțile iadului, adică ereticii cei rău credincioși și fără de minte, n-au putut nicidecum s-o clintească. Aceștia sunt, după Sfinții Apostoli, dascăli ai lumii. Pe aceștia îi serbăm și noi astăzi, săvârșind pomenirea lor cu bucurie și cu credință. Nu precum o prăznuiesc robii pântecelui, cu băuturi și beții, nu cu multe feluri de bucate și cu benchetuiri; ci precum poftesc aceia, și precum scripturile lor poruncesc, adică, să ne îngrijim de mântuirea sufletelor noastre, păzind câte ne-au poruncit de-a pururea pomeniții în scris, urmând vieții lor, faptele bune și nevoințele lor. Și făcând cele după puterea noastră, să păzim mântuitoarele porunci ale Domnului, precum le-au păzit ei; căci atunci când îi prăznuim cum se cuvine pe sfinți, atunci și pe Dumnezeu Îl slăvim și pe sfinți îi cinstim, atunci și ei se bucură de noi, slăvindu-se și cinstindu-se.
O! luminători preastrăluciți în toată lumea și decât tăria aceasta mai cinstiți! O! fericită treime, închipuirea, asemănarea și strălucirea Preasfintei Treimi, care v-ați preamărit de Ea, ca cei ce pe Aceasta ați propovăduit-o. Căci pentru dragostea lui Hristos, toate dumnezeieștile Lui porunci le-ați păzit, trupurile voastre cu înfrânare le-ați omorât, pe voi înșivă de toate patimile v-ați curățit, vase cinstite ale Sfântului Duh v-ați făcut, oglinzi prea strălucite ale lui Dumnezeu v-ați lucrat, cu Dumnezeu prin gândire v-ați unit, la săvârșirea faptei bune v-ați suit și ca bărbați desăvârșiți, la măsura vârstei lui Hristos ați ajuns.
Oile cele cuvântătoare ale lui Hristos bine le-ați păscut, sufletele voastre pentru ele le-ați pus și de vreascurile eretice le-ați curățit, pe eretici departe de la ele i-ați alungat, primejdii și izgoniri pentru adevăr ați suferit, pe diavolul și pe slugile lui i-ați biruit, și la fugă i-ați luat. Ne aducem aminte de primejdiile voastre, pe care, pentru bună credință le-ați pătimit, cinstim izgonirile voastre cele nedrepte, care pentru dreptate le-ați suferit, slăvim mucenicia cea grea a pătimirii voastre celei fără de sânge; binecuvântam celelalte osteneli și dureri, care ați luat asupră-vă, cu Răsăritul și cu Apusul luptându-vă, ca să învățați pe toți.
Încă avem și scripturile voastre cele sfinte, tablele cele de Dumnezeu scrise, ca un al treilea testament, pe care Dumnezeu, prin inimile voastre l-a glăsuit; avem luminarea minții, hrana sufletelor, desfătarea ochilor, dulceața cea de obște și îndulcirea tuturor sfinților, moștenirea cea bine norocită și bogăția cea fericită, care am luat-o de la voi și o păzim ca pe o vistierie de mare preț, ca să treacă cu diadohisire (urmare) și să rămână din neam în neam pomenirea voastră veșnică și slava voastră să se păzească în lumea nemuritoare.
Ne rugăm și cerem de la voi, sfinților, să vă aduceți aminte de noi, netrebnicii robii voștri, că bine primite să fie rugăciunile noastre, să păziți Biserica în pace, precum ați lăsat-o, să ne învredniciți a dobândi și noi acea negrăită veselie și prea dorita bucurie a întru tot lăudatei și mai presus de ființă Treimi; ca împreună cu voi să slăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul cel Sfânt, pe unul Dumnezeu, Căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, totdeauna, acum și pururea și în vecii cei nesfârșiți. Amin.
Cartea în format fizic ➡ Viețile Sfinților
În această lună, în ziua a treizecea, pomenirea Sfinților noștri părinți și mari dascăli ai lumii și ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu și Ioan Gură de Aur;
Tot în această zi, pomenirea Sfântului sfințitului mucenic Ipolit, papă al Romei și a celor împreună cu dânsul: Censurin, Aura, ce se mai numea și Hrisi, Felix, Maxim, Erculin, Venerie, Stirachin, Mina, Comod, Ermis, Mavru, Eusebiu, Rustic, Monagriu, Amandin, Olimpiu, Cipru, Teodor, Tribun, Maxim preotul, Arhelau diaconul, Cvirin episcopul și Savain;
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Teofil cel Nou;
Tot în această zi, pomenirea noului mucenic Teodor Militineul, care a mărturisit în Militina, la anul 1704.
În această lună, în ziua a treizeci și una, pomenirea Sfinților făcători de minuni și doctori fără de arginți, Chir și Ioan;
Tot în această zi, pomenirea Sfintei mucenițe Atanasia și a celor trei fiice ale ei: Teodota, Teoctista și Eudoxia;
Tot în această zi, pomenirea Sfinților mucenici Victorian, Victor, Nichifor, Claudie, Diodor, Serapion și Papia, cei din Corint;
Tot în această zi, pomenirea Sfintei mucenițe Trifina;
Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului mucenic Hie Ardunul, care a mărturisit în Calamata din Peloponez la anul 1686, și care s-a săvârșit prin foc.
Pe Sfinții Trei Ierarhi să îi rugăm să ceară de la Dumnezeu pentru noi mântuire sufletelor noastre: Sfinților Ierarhi rugați-vă lui Hristos pentru noi! Cu ale lor sfinte rugăciuni și cu ale tuturor Sfinților pomeniți astăzi, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește-ne pe noi. Amin.
Sursă: pravila.ro, facebook.
