† Sfântul Nicolae Cabasila
(20 iunie)

4.5/5 - (10 votes)

Sfântul Nicolae Cabasila, prin scrierile sale, dă dovadă de o gândire foarte profundă fiind una dintre luminile Ortodoxiei de pretutindeni. Este serbat în calendarul ortodox în data de 20 iunie.

Viața pe scurt - Sfântul Nicolae Cabasila (sinaxar)

Sfântul Nicolae Cabasila s-a născut în Tesalonic, într-o familie nobila, în jurul anului 1300. Mama să era sora arhiepiscopului Nil Cabasila al Tesalonicului, celebru polemist antilatin și înfocat isihast, și era o femeie foarte pioasă, care spre sfârșitul vieții s-a retras într-o mănăstire din Tesalonic, cu hramul Sfânta Teodora.

Nicolae pleacă de timpuriu la Constantinopol, unde îl atrăgea pasiunea pentru studiu, și unde se găsea pe atunci și unchiul său Nil. După cum aflăm din scrisorile sale din acea perioadă, el a fost atras spre capitala de iubirea pentru admirabilul său unchi (Nil) precum și de pasiunea studiului.

Intre 1335-1340 a studiat sub călăuzirea sigură a unchiului său, retorica, filozofie, drept, astronomie și teologie. Aici în Bizanț, Cabasila va compune și primele scrieri ale sale între care amintim un Cuvânt de laudă pentru Sfântul Dumitru, protectorul Tesalonicului, și un Comentariu la cartea a treia din Syntaxa lui Ptolemeu, sintaxa care reprezenta autoritatea de căpetenie a vremii, în materie de astronomie.

Întors la Tesalonic, Cabasila a jucat un rol destul de important în viața politică și socială a acestui oraș, după cum o dovedesc scrierile lui din acea vreme. Probabil că a deținut chiar unele demnități, asupra cărora n-avem nici o informație precisă.

Pe plan religios, în controversa celebră a isihasmului, Nicolae Cabasila a fost, ca și unchiul său Nil, un adept convins și fidel al partidei ortodoxe al cărei exponent era Sfântul Grigorie Palama. Nicolae Cabasila va apară doctrina palamită, împotriva partidei lui Varlaam Calabritul, Nechifor Gregoras și Grigorie Akindinos, în scrierea intitulat "Împotriva aiurelilor lui Gregoras", motiv pentru care Sfântul Simeon al Tesalonicului îl va numi "fericitul … care a făcut bună biruință la dreapta slăvitoare credința și la curățirea vieții".

Sfântul Nicolae Cabasila 20 iunie - a

Ca teolog mistic, totuși Cabasila nu se identifică intru-totul cu isihasmul, ci are în cadrul vremii lui o poziție aparte și unică. Astfel în timp ce isihastii puneau accentul pe rugăciunea neîncetată și contemplație care tinde la unirea spirituala cu Dumnezeu prin meditație și contemplație, adică la vederea și unirea nemijlocita de forme materiale și sensibile, Cabasila, conștient de faptul că aceasta cale este o cale excepțională de trăire și experienta duhovnicească, propune calea misticii liturgice, culturale și sacramentale, care urmărește unirea formelor sensibile ale cultului divin cu viața duhovnicească.

Pe plan politic, Cabasila se găsea, că toți nobilii timpului, alături de Ioan Cantacuzen și nu o dată a avut el prilejul să ia atitudine împotriva Zelotilor, scriind chiar un aspru rechizitoriu la adresa acestora. În anul 1346, răsculații au masacrat aristocrația Tesalonicului; Nicolae Cabasila a fost unul dintre puținii nobili care au scăpat cu viață din acel măcel. Sfântul Grigorie Palama nu a fost primit de tesaloniceni decât de abia la 1350, când aceștia acceptară, în sfârșit, domnia lui Cantacuzen. Faptul acesta a făcut, probabil, și pe Nicolae Cabasila să părăsească Tesalonicul și să trăiască în anturajul Cantacuzenilor, la Bizanț, unde îl găsim în 1349 și 1350.

Diac. Ioan I. Ica jr. Relatează ca în toamna lui 1347, Cabasila îl însoțește pe Grigorie Palama, hirotonit arhiepiscop al Tesalonicului, în drumul său spre Tesalonicului iar întrucât zeloșii au refuzat să-i primească în oraș, Palama și Cabasila vor petrece mai mult de un an la Athos.

În anul 1354, Nicolae Cabasila figura printre cei trei candidați la scaunul patriarhal de Constantinopol, alături de Filotei de Iraclia și Macarie de Filadelfia, deși era încă laic, dovada elocventa de care se bucura lumea bizantină datorită erudiției și sfințeniei vieții sale.

Cu toate acestea, șansa i-a surâs mitropolitului Filotei (Kokkinos), iar după mărturia Sfântul Simeon al Tesalonicului, Nicolae Cabasila s-ar fi retras într-o mănăstire, așa cum făcuse și mama să.

El va fi împărtășit astfel, până la urmă, soarta marelui său amic, fostul împărat Ioan Cantacuzen, care în decembrie 1354 renunțase definitiv la conducerea imperiului, retrăgându-se într-o mănăstire din Sfântul Munte, sub numele călugăresc de Ioasaf. Anonimatul tăcut al vieții de mănăstire explică, precum se pare, misterul complet care învăluie de aici înainte persoana Sfântului Nicolae Cabasila.

În 1362, probleme de familie l-au chemat înapoi în Tesalonic. A încercat să pună sub control acea parte a marii sale averi urbane și agricole, care îi mai rămăsese în urma jafurilor zeloților și sârbilor. Îndată ce a ajuns în Tesalonic, a fost înștiințat despre recentul deces al tatălui său, iar anul următor a fost martor al morții unchiului său, Nil, Arhiepiscopul Tesalonicului. Mama sa a intrat apoi ca monahie la Mănăstirea Sfintei Teodora din Tesalonic.

Sfântul Nicolae Cabasila a devenit monah, după intrarea mamei sale în monahism, moment care coincide cu întoarcerea sa în Constantinopol și cu a doua urcare a lui Filothei pe tronul patriarhal.

Trecerea la cele veșnice ale Sfântului Nicolae Cabasila

În scrierea "Cunoașterea lui Dumnezeu" Paul Evdochimov relatează la subsolul paginii că Nicolae Cabasila moare călugărit la mănăstirea Osios Lucas din Tesalonic. Despre data morții sale nu se face nici o precizare.

Sursă: Creștin Ortodox.

Ornament despartitor v01

Canonizarea Sfântului Nicolae Cabasila

Cinstirea Sfântului Nicolae Cabasila în Biserică a fost totdeauna profundă, așa cum o dovedește de altfel larga răspândire a celor două scrieri ale sale. Trecerea numelui său în calendarul Bisericii Ortodoxe de Răsărit a avut loc în urma acțiunilor și referatelor Preasfințitului Mitropolit al Tesalonicului, kir Panteleímon al II-lea, și a deciziei Patriarhiei Ecumenice din iulie 1983. Pomenirea lui s-a rânduit pentru 20 iunie.

Ornament despartitor v01

Etimologia / semnificația numelui Nicolae - Nicoleta

NICOLAE - provine din numele Νικόλαος Nikolaos, format din cuvintele "nicao" care înseamnă "a învinge", "a birui", și "laos", care înseamnă "popor". În plus, termenul "laos" din greacă are la origine rădăcina las, însemnând "piatră" ori "rocă". Așadar numele Nicolae înseamnă "învingătorul poporului", "cel care învinge pentru popor" și îl ocrotește.

În Grecia, acest prenume este adesea întâlnit în zonele maritime, ca urmare a faptului că Sfântul Nicolae este acolo, în mod tradițional, ocrotitorul marinarilor și pescarilor.

Datorită renumelui Sfântului Nicolae, acest nume a devenit foarte folosit în lumea creștină. A fost foarte comun în Anglia încă din secolul al XII-lea, deși a devenit mai puțin popular după Reforma Protestantă. Numele a fost purtat de cinci suverani pontifi și de doi tari ai Rusiei.

Sărbătoarea poartă numele popular de Sânnicoară, fiind o posibilă derivație din "Sanctus Nicolaus".

Onomastica numelui Nicolae în România

Dar Sfântul Nicolae nici după moarte nu și-a uitat turma sa. Că în fiecare zi face cu îmbelșugare bine celor ce au nevoie și-i izbăvește de tot felul de primejdii și nevoi, căci și acum, ca și atunci, Același Dumnezeu lucrează prin sfântul Său minunile Sale cele fără de număr.

Derivate ale numelui Nicolae - Nicoleta

"Nicolae" în diferite variante din lume: "Nickolas", "Nikolas", "Colin", "Nick", "Nic", "Nicky", "Nik" (engleză), "Nikola" (bască, bulgară, croată, cehă, macedoniană, sârbă, slovenă), "Nikolai", "Nikolay" (bulgară, rusă), "Koyla" (rusă), "Nikica" (croată, sârbă).

Numele "Nicoleta" în diferite limbi ale lumii: "Nikola" (cehă, germană, poloneză, slovacă), "Nikol" (bulgară, cehă), "Nika" (croată, slovenă), "Nicola" (cehă, engleză, germană), "Nicol" (cehă), "Nicole" (engleză, olandeză, germană).

Când își post serba ziua de nume cei care poartă numele de Nicolae - Nicoleta?

Conform calendarului ortodox, aceștia își pot serba ziua de nume în data de 6 decembrie când este pomenit Sfântul Nicolae, episcopul Mirei Lichiei.

Ornament despartitor v01

Icoana Sfântului Nicolae Cabasila

Icoana Sfântului Nicolae Cabasila 20 iunie
Icoana Sfântului Nicolae Cabasila 20 iunie
Ornament despartitor v01

Scrierile Sfântului Nicolae Cabasila

Sfântul Nicolae Cabasila, vlăstar al Tesalonicului, al doilea oraș ca însemnătate din Imperiul Bizantin târziu, și-a legat activitatea atât de orașul său natal, cât și de capitala imperiului, aflată atunci în plină agonie a ultimului său veac de existență. Moderația și blândețea care-l defineau au făcut ca în epocă să fie umbrit de alți teologi mai dinamici, însă, ulterior, aceste calități i-au conferit un atât de mare prestigiu, încât a ajuns să fie prețuit îndeobște ca unul dintre cei mai puternici factori ai teologiei ortodoxe și unul dintre cei mai ortodocși teologi mistici ai Bisericii. Mult mai mare amploare a căpătat prețuirea sa azi, în toată lumea creștină, decât în timpul vieții sale.

Opera Sfântului Nicolae Cabasila, întinsă și variată, cuprinde atât lucrări cu caracter strict teologic cât și lucrări neteologice cu caracter politico-social, filozofic, retoric și poetic. Din nefericire însă, nu toate aceste lucrări au văzut lumina tiparului.

Sfântul Nicolae Cabasila care trăiește până spre sfârșitul secolului al XIV-lea, este printre ultimii mari teologi ai erei bizantine, dacă nu ultimul, cu o gândire creatoare. În acest sens, subliniind importanta personalității Sfântului Nicolae Cabasila, John Meyendorff afirma: "Ca să înțelegem realizările teologice din Bizanțul secolului al XIV-lea, este important să-i citim deopotriva pe Palama și pe Cabasila."

În secolul al XV-lea, Gheorghe Scholarios declara: "Scrierile lui Nicolae Cabasila, sunt o podoabă a Bisericii lui Hristos, mai ales paginile sale despre "Viață în Hristos". În toate, el se distinge prin excelentă, nu numai prin pietatea și știința să teologică, ci – ceva mai mult – el rivalizează prin arta și farmecul său literar, cu cei mai de seama scriitori."

Sfântul Nicolae Cabasila s-a făcut cunoscut îndeosebi prin doua opere:

"Erminia" său "Tâlcuirea Sfintei Liturghii" - prin care autorul se impune ca cel mai autorizat interpret al Liturghiei bizantine, iar aceasta lucrare se impune drept cea mai profundă și mai cunoscută dintre toate tâlcuirile liturgice clasice ale Ortodoxiei.

"Viața în Hristos" - Περι της εν Χριστω ζωης (editată de W. Gass, 1849) - o prețioasă lucrare de mistică liturgică, expune principiul conform căruia unirea cu Hristos este actualizată și desăvârșită prin trei dintre tainele Bisericii, anume: botezul, mirungerea și euharistia.

Alte scrieri teologice:

  • Cuvânt de lauda la cuvioasa maica noastră Teodora, izvorâtoarea de mir;
  • Cuvânt de lauda la slăvitul, marele mucenic al lui Hristos și făcătorul de minuni Dimitrie, izvorâtorul de mir;
  • Trei Omilii mariale (una la Buna-Vestire, alta la Nașterea Maicii Domnului, iar a treia la Adormirea Sfintei Fecioare Maria);
  • Cuvânt de lauda la Sfinții Trei Ierarhi;
  • Rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos;
  • Prefața pentru lucrarea lui Nil Cabasila "Despre purcederea Sfântului Duh".

Gheorghios Scholarios remarca faptul că operele lui Nicolae Cabasila reprezintă o adevărată podoabă: "podoabă este pentru Biserica lui Hristos" (Miklosich-Muller, Acta Patriarchatus Constantinopolitani, II, 27). Potrivit ultimelor studii, am putea spune în plus că scrierile sale se numără printre cele mai bune produse ale literaturii religioase în general. Se disting prin insuflarea dumnezeiescului har, prin vitalitate a expresiei, forță de convingere, însă, înainte de toate, se disting prin autenticitatea cugetului creștin pe care îl promovează, prin căldura și adâncimea credinței.

Dau mărturie că teologia sa are la bază izvoarele Bisericii și în același timp vădesc un remarcabil talent scriitoricesc. Metoda și dispunerea materialului sunt desăvârșite. S-ar putea spune că din punct de vedere al limbii sunt perfecte, dacă nu ar exista o anume dificultate: câtă vreme ideile lui Nicolae sunt clare și expunerea lor la fel de clară, se observă însă o dificultate în înțelegere. Acest lucru nu se datorează atât demersului de adaptare la dialectul attic, care îl definește până la un punct pe autor, cât caracterului eliptic al exprimării sale. Nicolae omite adesea părți ale ideii pe care o expunea, pentru a-l lăsă pe cititor să le subînțeleagă și de multe ori chiar și o parte de propoziție, de regulă chiar predicatul. Toate acestea însă nu îl împiedică pe cititorul experimentat să se bucure de stilul său robust și de căldura expresiei.

Viața liturgică este subiectul central în jurul căruia se țese aproape întreaga operă scriitoricească a lui Nicolae Cabasila. Asupra acestuia se focalizează gândirea sa duhovnicească, cuvântul și creația sa, până la un punct chiar și corespondența. Viața liturgică este cea care îi inspiră opera în toată amploarea ei.

Scrierile duhovnicești

Prima dintre acestea poartă titlul Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii. Urmând etapă cu etapă Liturghia Sfântului Hrisostom, cu puține referiri și la Liturghia Sfântului Vasilie cel Mare, realizează o tâlcuire a Dumnezeieștii Liturghii în 52 de capitole. Metoda simbolică a descrierii și a interpretării pe care o urmează Cabasila, atestată încă din antichitate, a fost definitivată în jurul anului 500 d.Hr. prin expunerea lui Dionisie Areopagitul din Ierarhia Bisericească, la capitolul al III-lea. Maxim Mărturisitorul în Mistagogia sa, Gherman în Istoria Bisericească, Nicolae Andídon în Cercetare preliminară a simbolurilor și tainelor care se săvârșesc la Dumnezeiasca Liturghie, continuă aceeași tradiție.

Nicolae cunoaște toată această tradiție ermineutică, o aplică în anumite puncte, acordând atenție mai ales lui Dionisie, însă demersul său este independent și original. Pentru el, ca de altfel pentru întreaga Ortodoxie, Liturghia înseamnă jertfa trupului lui Hristos, iar Hristos este deopotrivă jertfitor, jertfă și primitor al jertfei. De aici pornește pentru a sublinia că Dumnezeiasca Liturghie este calea fundamentală de transfigurare duhovnicească a lumii. Pâinea liturghiei îi preface pe credincioși și îi asimilează, aceștia devin la rândul lor pâini și, pentru că Pâine este Hristos, și ei devin hristoși. Opera a fost scrisă într-o perioadă de maturitate duhovnicească, cu siguranță după 1363, și se pare că a cunoscut două rescrieri de către autorul însuși și o a treia de către altcineva.

În scrierea Despre viața în Hristos oferă o anatomie a vieții duhovnicești, pe care o plasează în cordonatele Întrupării, continuată și actualizată în cele trei Taine fundamentale ale Bisericii. În Cartea I, viața duhovnicească este definită ca viață în Hristos și depinde de doi factori, de cel dumnezeiesc și de cel omenesc. Ofranda factorului dumnezeiesc, realizată prin cele trei Taine, care reprezintă lărgirea și multiplicarea unicei Taine, Taina Întrupării, este analizată în următoarele trei cărți: Cartea a II-a – Botezul, Spălarea; Cartea a III-a – Mirungerea, Miruirea; Cartea a IV-a – Dumnezeiasca Euharistie, masa.

În a Cartea a V-a, care este o anexă, analizează simbolismul târnosirii bisericii și în fragmentul considerat un adaos înfățișează care este începutul împreună-lucrării, al sinergiei, dintre cei doi factori, dumnezeiesc și omenesc. Ofranda omului, care se lucrează prin minte (nous) și voință, de la Hristos încoace are loc fără intermediar, în comuniune directă cu Dumnezeu. Subiectul acesta este analizat în ultimele două cărți, a VI-a și a VII-a. Întrucât în destule manuscrise lipsește Cartea a VII-a, la sfârșitul Cărții a VI-a apare cuvântul "sfârșit", de aceea este deja o certitudine că această operă a fost scrisă pe bucăți. Dacă textul adăugat la Cartea a V-a aparține lui Cabasila, cu siguranță el a fost încorporat ulterior de către altcineva.

Scrierile filosofice

Cel puțin patru scrieri scurte se referă la subiecte legate de înțelepciunea seculară și de știință și este evident că toate sunt eseuri de studenție. În primul analizează problematica înțelepciunii seculare din perspectivă creștină, cu exemplificări din antichitatea clasică. În cel de-al doilea se vorbește despre criteriul adevărului din perspectiva agnosticismului lui Pyrrho. Într-un eseu astronomic completează unele goluri cu privire la cercetările de astronomie alexandrine, mai ales cele ale lui Ptolemeu. Într-un eseu despre altarul milei din Atena îi îndeamnă pe compatrioții săi la reconciliere în timpul războiului civil, cu exemplificări din tradiția statului atenian a secolului al VI-lea î. Hr. Există probabilitatea ca aceste texte să aparțină unchiului său, Nicolae Cabasila, care a fost profesor multe decenii și abia către sfârșitul vieții a devenit Mitropolit al Tesalonicului cu numele de Nil.

Scrieri ermineutice

Trei minunate discursuri Despre vedenia lui Iezechiel tâlcuiesc conform metodei tipologice și din perspectivă hristocentrică vedenia avută de Iezechiel pe malurile râului Hovar.

Scrieri cu caracter social

Nicolae a alcătuit două eseuri despre nașterea de prunci, dintre care unul a fost prezentat împărătesei Ana Paleologhina. La sfârșitul războiului civil, în 1347, a scris un cuvânt prin care mustră acapararea averii bisericești de către puterea politică.

Cuvinte la praznice

Dintre cele 12 cuvinte ale lui Nicolae care au fost editate până în prezent, unul, referitor la mântuitoarele Patimi, subliniază dimensiunile universale ale morții lui Hristos pe Cruce, în timp ce un altul, având ca temă Înălțarea la ceruri, sintetizează lucrarea dumnezeieștii iconomii. Trei omilii se referă la evenimentele principale ale vieții Născătoarei de Dumnezeu. Trei discursuri sunt închinate Sfântului Dimitrie, dintre care al treilea este scris în 208 de hexametri dactilici. Un cuvânt encomiastic este închinat Cuvioasei Teodora Izvorâtoarea de Mir, în mănăstirea căreia viețuia ca monahie mama sa. Celelalte cuvinte la praznice se referă la Sfinții Trei Ierarhi, la Sfântul Nicolae și la Noul Mucenic Andrei.

Epistole

Se păstrează, de asemenea, 17 epistole ale lui Nicolae către rudele sale, către prieteni și personalități distinse din vremea sa. Către tatăl său, către împăratul Ioan Cantacuzino, către preotul Dositei Carantinós, Dimitrie Kydónis și alții.

Epigrame

Sunt cunoscute 13 epigrame ale lui Nicolae, dintre care două se referă la Sfântul Dimitrie, una la Sfânta Teodora, una la Sfântul Grigorie Palama și una la unchiul său, Nil Cabasila. Câteva texte polemice care poartă numele său aparțin mai degrabă unchiului său, Nil Cabasila, Mitropolitul Tesalonicului.

Învățătura

Gândirea lui Nicolae gravitează permanent în jurul evenimentului mântuirii și al unirii omului cu Dumnezeu. Cunoștea desăvârșit întreaga tradiție duhovnicească a creștinismului, începând cu hristocentrismul Apostolului Pavel și realismul Întrupării lui Hristos al Evanghelistului Ioan, continuând cu Ignatie, alexandrinii, Grigorie de Nisa, Dionisie Areopagitul și Maxim Mărturisitorul, până la Grigorie Palama. Dar nu depindea total de nici o linie de gândire, ci chiar evita sistematic să se refere nominal la Părinții Bisericii, în afara câtorva excepții. Linia și-o stabilește singur, o linie însă absolut ortodoxă și deosebit de captivantă.

Rostul istoriei umanității, potrivit lui Cabasila, este unirea omului cu Dumnezeu. Aceasta a fost perspectiva creării omului și către aceasta tindea prin însăși alcătuirea lui.

Dintre însușirile lui Dumnezeu pune în evidență două: bunătatea și dreptatea. În acestea două este sintetizat întregul însușirilor dumnezeiești și ele constituie, în ultimă instanță, "virtutea" lui Dumnezeu: "dragostea lui Dumnezeu pentru neamul omenesc, această dragoste care a mers până la capăt, și bunătatea, care este dumnezeiasca virtute și dreptate" (Despre viața în Hristos, 1,17). Le examinează pe amândouă din perspectiva lor pozitivă, favorabilă umanității, și înainte de toate, firește, bunătatea, care nici nu poate avea o perspectivă negativă. Așadar, Dumnezeu este prin excelență bun. Și firea Binelui este să se reverse și să se transmită. Și cum toate făpturile doresc Binele, la fel și Binele se revarsă către toate (Despre viața în Hristos, 7,33).

Un rod al acestei revărsări a Binelui este, între altele, crearea omului. Ceea ce definește crearea omului este faptul că a fost plăsmuit dintru început după chipul lui Hristos, dintru început a fost asemenea lui Hristos. Așadar, scopul originar al omului a fost să dobândească unirea cu dumnezeiescul Cuvânt, iar Hristos se face cunoscut în istorie, pentru a reface această unitate dintre Dumnezeu și om. "Prin Omul cel dintru început firea omenească s-a alcătuit din nou", prin Dumnezeu-Omul. Noi am primit capacitatea de înțelegere pentru a-L cunoaște pe Hristos, am primit dorința pentru a alerga către El, am primit memoria pentru a avea neîncetat în minte pomenirea Lui. Noul Adam a fost modelul lui Adam celui vechi. Astfel, creația a fost un stadiu preliminar al Întrupării (Despre viața în Hristos, 6,58).

Căderea este un episod pe care Cabasila nu îl trece cu vederea, dar nici nu îl aprofundează. De vreme ce omul a fost plăsmuit pentru Hristos, este clar că episoadele intermediare au o mai mică însemnătate. Prin cădere, omul a regresat la starea de materie amorfă, "materie fără chip și fără formă" (Despre viața în Hristos, 2,19). Îndepărtarea de Dumnezeu echivalează cu inexistența, iar coexistența cu cel viclean înseamnă moarte duhovnicească.

Lucrarea de împăcare a umanității cu Dumnezeu și a recreării acesteia este săvârșită în comun de Persoanele Sfintei Treimi. "În vreme ce Tatăl primește împăcarea, Fiul este Cel ce săvârșește împăcarea, iar Duhul Sfânt este însăși mulțimea binefacerilor dăruite de Dumnezeu sufletelor care s-au împăcat cu El" (Despre viața în Hristos, 2,23). A fost realizată însă prin excelență de către Fiul, Care a devenit Omul cel nou. Este numit de către Cabasila "Iisus cel în două firi". A luat frământătura noastră din Născătoarea de Dumnezeu, singura care a purtat-o înlăuntrul ei în starea de dinainte de cădere și a predat-o Fiului ei. Așa cum am văzut, omul a fost plăsmuit după chipul lui Hristos, după chipul dumnezeiesc, și chiar și în cea mai rea stare de cădere a lui a păstrat un nucleu după chipul lui Dumnezeu și acesta este elementul pe care l-a întâlnit Cuvântul întrupat și l-a ipostaziat întru Sine.

Împăcarea omului cu Dumnezeu și facerea din nou a firii omenești s-a realizat prin toate stadiile întrupării, însă cu deosebire prin Patimă. Ceea ce a rezultat din acest demers înnoitor este viața cea nouă, viața în Hristos. Pentru dobândirea ei este nevoie de o dublă ofrandă, a lui Dumnezeu și a omului. În fapt, viața se oferă prin Taine, în care se repetă simbolic și real întregul parcurs al Întrupării, al Nașterii, al morții, al Învierii lui Hristos. Astfel, prin Taine ne sălășluim întru Hristos și Hristos întru noi (Despre viața în Hristos, 4,50). Însă harul sfințitor este ceva care se insuflă fiecărui om în parte, personal, prin împreună-lucrarea lui Dumnezeu și a omului.

Viața se dăruiește personal prin Taine, a Botezului ca început, a Mirungerii ca mijloc, și a Euharistiei ca final. Astfel, Hristos se revarsă întru noi, ne schimbă, ne preschimbă în ceea ce este El Însuși. Viața se păstrează însă prin voința liberă a omului care se nevoiește într-o luptă ce presupune fuga de gândurile deșarte, studiul duhovnicesc, rugăciune, comuniune neîntreruptă cu Trupul lui Hristos, nevoința în dobândirea virtuților. În nevoință, omul poate folosi această forță eficientă. Oricât har s-ar dărui omului de la Dumnezeu, fără lucrarea omului harul rămâne în nelucrare.

Omul singur, așadar, este cel care cucerește tronul și își așează singur cununa pe cap, prin propria sa hotărâre. Oamenii sunt cei ce se silesc și răpesc dumnezeiescul har (Despre viața în Hristos, 7,46). Viața este forța care pune în mișcare viețuitoarele, iar viața oamenilor este dragoste. Dragostea este puterea care unește ipostasurile diferite și îl leagă pe om de Dumnezeu într-un asemenea chip, încât omul ajunge să trăiască doar pentru El, să Îl iubească doar pe El, să se bucure doar de El. Astfel omul dobândește viața (Despre viața în Hristos, 7,43).

Felurită este experiența în strădania de dobândire a vieții – împărțită între tristețea pentru căderi și bucuria pentru cele bune, nu doar pentru cele prezente, ci și pentru cele nădăjduite. Participarea la Bine determină atitudinea creștinilor: "căci nevoie este a te bucura de Cel iubit".

Aceste lucruri pot fi atinse în orice condiții de viață, nu neapărat în pustie. Cabasila subliniază cu deosebire aspectul acesta, prin care vine cumva în contradicție cu isihaștii și pustnicii riguroși, dat fiind că el vorbește despre esența isihasmului, anume despre suflarea duhovnicească a omului lăuntric, trecând peste metodele tehnice isihaste. Viața duhovnicească se dobândește cu aceeași ușurință în lume, ca și în chilia isihastă, ea nu impune o schimbare a locului, a hranei, vestimentației sau a ritmului de viață. Se dobândește înlăuntrul omului, pe care Hristos Cel întrupat l-a ridicat din cădere. Nici bisericile, nici alt loc sfânt nu este atât de sfânt pe cât este omul cu care Hristos are comuniune prin firea omenească.

Cei desăvârșiți, desigur, au ceva mai mult decât virtutea, au însăși vederea lui Dumnezeu. Desăvârșirea constituie apogeul darurilor lui Dumnezeu, constituie întregul dar al lui Dumnezeu, toate s-au întâmplat în vederea desăvârșirii și ajungerii la vederea lui Dumnezeu: Raiul cel dintru început, prorociile, Întruparea, Patimile, Moartea. Toate acestea s-au întâmplat ca oamenii să se mute la cer și să devină moștenitori ai Împărăției cerești: "Și ce-ar putea fi oare atât de atrăgător încât să se asemene cu această priveliște, ceata celor fericiți, adunarea celor ce saltă de bucurie? Pe de o parte Hristos se coboară strălucitor din cer pe pământ, dar în același timp și de pe pământ se ridică alți sori către Soarele dreptății! Totul e plin de lumină" (Despre viața în Hristos, 6,16).

Însă această experiență nu aparține exclusiv vieții cerești, pentru că "viața în Hristos începe și crește cât timp trăim pe pământ,însă desăvârșirea ei se atinge abia când vom fi ajuns la «ziua aceea»" (Despre viața în Hristos, 1,1). Ea există, așadar, și aici. Care sunt însușirile acesteia s-a văzut parțial în cele spuse mai înainte: dragoste, bucurie, comuniune cu Dumnezeu. Înainte de toate, comuniune. Faptul că omul este unit cu Hristos: suflet cu suflet, Trup cu trup, Sânge cu sânge, îi oferă pacea deplină. Pacea îi face pe cei mulți un singur om, iară zarva îl face pe cel unul fragmentat în mulți (Tâlcuire la dumnezeiasca Liturghie 12,8). Pace în Duhul Sfânt este, prin urmare, experiența unirii cu Hristos, a iubirii netulburate de semeni și a deplinei împăcări cu noi înșine.

Deși teologia lui Nicolae Cabasila este insuflată de idealurile isihasmului, poziția sa diferă de aceea a isihaștilor propriu-ziși în două aspecte fundamentale. Primul este focalizarea asupra Persoanei lui Iisus Hristos, asupra dumnezeieștii iconomii și a vieții în Hristos. Al doilea este atitudinea pașnică, care anticipează și întâmpină orice polemică împotriva celor care nu sunt de acord cu opiniile lui.

Surse: Pemptusia, Creștin Ortodox, Wikipedia.

Ornament despartitor v01

Viața completă - Sfântul Nicolae Cabasila (Viețile Sfinților)

Născut la Tesalonic în jurul anului 1322, Sfântul Nicolae se trăgea, prin tatăl său, din familia Chamaetos; a adoptat însă, mai târziu, numele de familie al mamei sale: Cabasila, familie veche și renumită. Încă din tinerețea sa, a primit învațătura spirituală de la Dorotei Vlates [a fost unul din parinții spirituali cei mai renumiți din Tesalonic și a fondat cu fratele său Marc, pe acropola, Mănăstirea Pantocratorului (1355), care poartă astăzi numele lor (Vlatadon), înainte de a fi devenit mitropolit al Tesalonicului (1371-1379)], ucenic apropiat de Sfântul Grigore Palama, și a frecventat cercurile laicilor evlavioși care practicau Rugaciunea lui Iisus, sub îndrumarea Sfântului Isidor Buheiras, viitorul Patriarh (1347-1350); după primirea educației literare și filozofice de bază, de la unchiul său, Nil Cabasila [teolog renumit pentru tratatele sale împotriva Latinilor, a fost Episcop al Tesalonicului timp de doi ani (1361-1363); numele său ca laic fiind tot Nicolae, Sfântul nostru a fost confundat uneori cu unchiul său și a fost considerat drept Arhiepiscop de Tesalonic], a mers să își continue studiile la Școala de Filozofie de la Constantinopol. Își însușește acolo, o înaltă cultură literară, iar admirația pe care o avea pentru Antichitatea clasică îl făcu să se plaseze de partea umaniștilor, fără să se îndepărteze cu toate acestea de învățătura Bisericii. În timpul șederii sale în capitală, disputa dintre Sfântul Grigore Palama și Varlaam (cf. 14 nov) despre posibilitatea îndumnezeirii omului prin energiile necreate ale Harului, îi trezi atenția asupra scopului ultim al vieții creștine, dar se interesa atunci mai mult de problemele sociale și politice ale epocii sale. După moartea lui Andronic al III-lea (1341), Imperiul se găsea sfâșiat de un crunt razboi civil între partizanii lui Ioan al V-lea Paleologu și cei ai lui Ioan Cantacuzino, situație pe care o agrava revolta Zeloților la Tesalonic împotriva puterii imperiale și a nobililor.

Nicolae, aflându-se pe atunci la Tesalonic, lua inițiativa negocierilor între răsculați și Ioan Cantacuzino. În 1345 a fost trimis la Bereea, ca ambasador pe lângă fiul și reprezentantul lui Cantacuzino, Manuel și obținu în favoarea răsculaților promisiunea unor condiții de predare avantajoase. Dar încă de la întoarcerea sa, Andrei Paleologu se opuse acestui proiect și, stârnind pe Zeloți și populația din cartierele mărginașe, luară cu asalt fortăreața unde se refugiaseră notabilii. Masacre josnice urmară, de la care Nicolae scapă, ca prin urechile acului, ascunzându-se într-o fântână. Rămase cu toate acestea, la Tesalonic până în 1347, fără să fie hărțuit, în ciuda simpatiei sale pentru Cantacuzino, și, meditând asupra cauzelor războiului civil, redactă mai multe tratate împotriva uzurii și inegalității sociale.

Când Cantacuzino a urcat pe tron sub numele de Ioan al VI-lea, îl aduse pe Nicolae în anturajul său, la Constantinopol, făcându-l consilierul său în toate problemele importante ale Statului. Sub influența celor doi oameni de încredere ai săi, Nicolae și Dimitrios Kydones, prietenul său din copilărie, pe care îi numea bărbați "ajunși pe creasta înțelepciunii profane, totodată filozofi în acțiune și care au ales viața în castitate, scutită de dezavantajele căsătoriei", suveranul constitui proiectul de retragere la mănăstirea Manganes; dar a trebuit să renunțe la această idee, din cauza situației politice din Tesalonic.

În timpul întregii aceste perioade, Nicolae se dedica unei intense activități de scriitor, participând în același timp, în mod activ, la viața publică. În septembrie 1347 făcea parte din suita care îl însoțea pe Sfântul Grigore Palama proaspăt ales Arhiepiscop al Tesalonicului: dar poporul își respinse păstorul, iar ei se retraseră la Muntele Athos, unde trăiră în isihie și rugăciune, vreme de un an. În 1349 se duse din nou la Tesalonic unde, după înăbușirea revoltei Zeloților și împăcarea partidelor adverse, se proceda la instalarea pe tron a Sfântului Grigore. În 1351, cu prilejul Sinodului care condamna pe Akindynos și proclama isihasmul ca doctrina oficială a Bisericii, Cabasila lua în mod deschis partea teologiei palamite și se declara după aceea favorabil proiectului unui Sinod de Uniune cu Biserica latină, dar fără compromis doctrinal, în timp ce, prietenul său Kydones era de partea adversarilor isihasmului și adopta o atitudine de supunere față de tezele latine.

pravila - Floare Ornamentala

Un nou război civil izbucnind între Ioan al V-lea Paleologu și Ioan Cantacuzino (1353), având drept consecință, destituirea Patriarhului, Sfântul Calist, numele lui Cabasila fu reținut ca posibil succesor, dar în cele din urmă, fu ales Sfântul Filotei (cf. 11 oct). În anul urmator, Nicolae saluta printr-un discurs strălucit încoronarea lui Matei Cantacuzino, în calitate de co-împarat; dar la puțin timp, Ioan Paleologu cuceri puterea cu sprijinul mercenarilor de la Genova, Ioan Cantacuzino fu nevoit să abdice și îmbrațișa viața monahală sub numele Ioasaf. Patriarhul Filotei a fost, la rândul său, destituit și trimis în exil, iar sfântul Calist a fost rechemat în scaunul patriarhal. Nicolae se retrăse de atunci din afacerile publice, pentru a se dedica meditației asupra Tainei lui Hristos trăite în Biserică. Nu se știe dacă a rămas până la sfârșitul zilelor sale "un isihast laic" sau dacă a devenit călugăr, după cum lasă să se înțeleagă anumite pasaje ale operelor sale. În timpul acestei lungi perioade pe care a petrecut-o retras, cu excepția unei șederi de doi ani la Tesalonic, trecu în Constantinopol, frecventând mănăstirile de la Manganes, Xantopulos și Studion, își câștigă reputația unui om ajuns pe nivelul cel mai de sus al virtuții și înalte personalități, precum împăratul Manuel Paleologu, îi cereau sfatul, considerându-l drept părintele lor spiritual. Sfântul evita cu toate acestea să se angajeze din nou în tulburările lumii, preferând să rămână în liniște pentru a compune cele două tratate majore ale sale: Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii și Viața întru Hristos, mărturii ale sfinției sale și considerate, pe bună dreptate, două capodopere ale literaturii creștine. Sfântul Nicolae a adormit în pace, fără să lase nici o mărturie despre ultimele zile ale sale, între 1391 și 1397.

Urmând o altă cale decât cea a Sfântului Grigore Palama, Sfântul Nicolae Cabasila, umanist prin formație dar isihast prin vocație, a știut să arate că îndumnezeirea și unirea cu Hristos constituie ținta finală a vieții spirituale a fiecărui Creștin, și nu doar a călugărilor retrași departe de lume și de obligațiile ei. Transfigurând elementele pozitive ale culturii umaniste a timpului său pentru a se face doctorul unui "isihasm sacramental", el ocupă, de când pomenirea sa a fost recent introdusă în calendar, locul său meritat în rândul Sfinților Părinți ai Bisericii Ortodoxe (Omilii la Sărbatorile Maicii Domnului - PG 19).

pravila - Floare Ornamentala

Sursă: Doxologia.

Ornament despartitor v01

Calendar Ortodox - Sfinții de astăzi 20 iunie

În această lună în ziua a douăzecea, pomenirea Sfântului Sfințitului Mucenic Metodie, episcopul Patarelor;
Tot în această zi, pomenirea punerii moaștelor și a îmbrăcăminții Sfinților Apostoli Luca, Andrei și Toma, a Prorocului Elisei și a Mucenicului Lazăr, care s-au așezat în biserica cea mare a Sfinților Apostoli;
Tot în această zi, pomenirea a doi Sfinți sihaștri, care cu pace s-au săvârșit în pustie;
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Calist, patriarhul Constantinopolului, care în pace a adormit;
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Nicolae Cabasila.

Calendar Ortodox - Sfinții de mâine 21 iunie

În această lună, în ziua a douăzeci și una, pomenirea Sfântului Mucenic Iulian cel din Cilicia;
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Afrodisie;
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Terentie, episcopul Iconiei;
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Iulian Egipteanul, care de sabie s-a săvârşit;
Tot în această zi, pomenirea Sfinților Mucenici cei ce au mărturisit împreună cu Sfântul Iulian: Antonie preotul, Anastasie, cel din morți înviat Chelsie, Vasilisa, maica lui, douăzeci de păzitori de temniță și șapte frați, care toți de sabie s-au săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea Sfântului noul Mucenic Nichita Nisireanul, care a mărturisit în Hio, la anul 1732, și care de sabie s-a săvârșit.

Ornament despartitor v01

Pe Sfântul Nicolae Cabasila să îl rugăm să ceară de la Dumnezeu pentru noi mântuire sufletelor noastre: Sfinte Cuvioase Nicolae roagă-te lui Hristos pentru noi! Cu ale lui sfinte rugăciuni și cu ale tuturor Sfinților pomeniți astăzi, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește-ne pe noi. Amin.

Floare-Final

Sursă: pravila.ro, facebook.

autor: Urdă Mihai

Recomandări

† Sfântul Proroc Maleahi
(3 ianuarie)

FB Mess WA Like Sfântul Proroc Maleahi este ultimul dintre cei 12 proroci așa ziși "mici" din Vechiul Testament și a scris cartea care îi poartă numele, Cartea lui Maleahi, ultima carte înainte de Noul […]

† Sfântul Mare Mucenic Pantelimon
(27 iulie)

FB Mess WA Like Sfântul Mare Mucenic Pantelimon este unul dintre cei mai populari sfinți doctorii "fără de plată" din calendarul creștin ortodox, care stăpânește desăvârșit știința medicală, iar prin viața sa curată și credință […]

† Sfântul Filaret cel Milostiv
(1 decembrie)

FB Mess WA Like Sfântul Filaret cel Milostiv a trăit în această viață sub lumina expresiei "mai fericit este a da decât a lua", fiind un model al iertării, al smereniei, al milei față de […]

Scrie un comentariu

Câmpuri care necesită să fie completate sunt cel care au caraterul *

Floare-Final
© 2024 Toate materialele de pe această pagină sunt proprietatea pravila.ro
linkedin facebook pinterest youtube rss twitter instagram facebook-blank rss-blank linkedin-blank pinterest youtube twitter instagram