† Sfântul Mare Mucenic Eustatie, cu cei doi fii: Agapie și Teopist (20 septembrie)

Sfântul Mare Mucenic Eustație împreună cu soția sa Teopista și cei doi fii Agapie și Teopist sunt unii din primii sfinți creștini, ocrotitori ai familiei și făcători de minuni. Sunt serbați în calendarul ortodox în data de 20 septembrie.

Viața pe scurt - Sfântul Mare Mucenic Eustație și familia (sinaxar)

Înainte de a fi botezat creștin, Sfântul Mare Mucenic Eustație/ Eustațiu se numea Placida (Placidus / Plachida/ Placid) și a fost unul dintre cei mai buni generali ai împăratului Traian (98-117). Își dovedise abilitățile în luptă din timpul lui Tit, în anul 70, când a fost înconjurat și dărâmat Ierusalimul. Soția sa se numea Tatiana.

În timp ce se afla la vânătoare, urmărind un cerb, a văzut între coarnele acestuia chipul Sfintei Cruci și a Mântuitorului Iisus Hristos, care i-a vorbit, precum i-a vorbit lui Saul în drum spre Damasc: "O, Placide! pentru ce mă prigonești ? Eu sunt Hristos, pe Care tu Îl cinstești fără să știi prin lucrările tale cele bune. "

Pătruns de această revelație divină, la scurt timp, generalul s-a botezat creștin împreună cu soția și cei doi fii. Au primit la botez numele de Eustație, Teopista (soția) Agapie și Teopist (fiii).

După primirea botezului, Eustație s-a dus să mulțumească lui Dumnezeu în pădurea unde i se arătase Hristos pe chipul Sfintei Cruci. Aici, pentru a doua oară, Domnul i s-a arătat și l-a îndemnat să își arate credința sa și să nu se teamă de încercările ce vor urma să vină asupra sa, căci El îl va păzi.

Așadar, nu după mult timp, necazurile au început să apară. Toți slujitorii și toate animalele lui Eustație au început să se îmbolnăvească și să moară. Luându-și familia, a plecat din oraș în ascuns, s-a urcat într-o corabie pentru a merge în Egipt. Pe drum, soția a fost luată în robie de corăbier, iar animalele sălbatice i-a răpit pe cei doi copii ai săi căci Dumnezeu încerca credința și răbdarea lui Eustație prin încercări grele. Rămas singur, Sfântul Mare Mucenic Eustație a ajuns în satul Vadisie, unde la început a lucrat pentru o bucată de pâine. După ce a câștigat încrederea sătenilor, a fost pus paznic al pământurilor satului. A rămas acolo timp de 15 ani.

Martiriul Sfântului Mare Mucenic Eustatie, cu cei doi fii Agapie și Teopist 20 septembrie - pravila.ro
Martiriul Sfântului Mare Mucenic Eustatie, cu cei doi fii Agapie și Teopist 20 septembrie

Tot în acele vremuri, barbarii au năvălit peste romani. De aceea, împăratul a pus slujitorii să îl caute pe iubitul său general Plachida. În mod miraculosu, l-au găsit în satul unde locuia foștii lui soldați. La rugămințile lor, sfântul a acceptat să fie din nou general. Peste puțin timp, a descoperit printre ofițerii săi doi tineri care s-au dovedit a fi chiar băieții lui pierduți cu ani în urmă. Aceștia fuseseră salvați de fiarele sălbatice de niște păstori. Ca să se arate slava lui Dumnezeu și mai mult, în timpul unui război, Sfântul Mare Mucenic Eustație a descoperit-o pe soția lui chiar în locul unde își pusese cortul. Corăbierul care o răpise murise la scurt timp după ce o luase cu forța cu el.

Floare 02 Bun
Floare 02 Bun

Unde se găsesc moaștele Sfântul Mare Mucenic Eustatie, cu cei doi fii: Agapie și Teopist

Un relicvariu cuprinzând moaște ale Sfântului Eustație, Bizanț, secolul al X-lea, se găsește și la Harbaville Triptych (Luvru).

O altă parte din Moaște ale Sfântului s-au aflat în relicvariumul Catedralei din Basel (Elveția), iar acum se află la British Museum din Londra.

Sfântul Mare Mucenic Eustatie, cu cei doi fii Agapie și Teopist 20 septembrie - a - pravila.ro
Sfântul Mare Mucenic Eustatie, cu cei doi fii Agapie și Teopist 20 septembrie

În România

Una dintre puținele biserici din România care au părticele din moaștele Sfântului Mare Mucenic Eustație (Eustațiu/ Eustasie/ Eustatie) și ale soției sale Teopista, împreună cu fiii Agapie și Teopist este biserica Iancu Vechi-Mătăsari din București. Moaștele au fost aduse în anul 1840 de către un credincios din București, Mihai Zidaru, de la Baia (județul Suceava). Nicolae Iorga și alți istorici români atestă existența moaștelor sfinților făcători de minuni și ocrotitori ai familie în biserica bucureșteană.

Surse: Doxologia, Wikipedia.

Floare 02 Bun

Etimologia / semnificația numelui Eustație

Numele de Eustatius, în română Eustațiu, Eustație, Eustatie, Eustasie, se traduce prin cuvântul «constant».

Floare 02 Bun

Icoana Sfântului Mare Mucenic Eustatie, cu cei doi fii: Agapie și Teopist

Icoana Sfântului Mare Mucenic Eustatie, cu cei doi fii Agapie și Teopist 20 septembrie - pravila.ro
Icoana Sfântului Mare Mucenic Eustatie, cu cei doi fii Agapie și Teopist 20 septembrie

Sfântul Mare Mucenic Eustație este reprezentat în haine militare, cu suliță, uneori singur, alteori împreună cu familia. În unele icoane sfântul apare pe cal, alături de cerb și crucea lui Hristos ca semne distinctive.

Surse: Doxologia, Wikipedia.

Floare 02 Bun

Viata Sfântului Mare Mucenic Eustație Plachida citită de Părintele Pimen Vlad - Muntele Athos

Floare 02 Bun

Alte informații utile despre Sfântul Mare Mucenic Eustație

  • Biserici care îl au ca sfânt protector se află pe întreg globul pământesc: în Irlanda, în India, în Italia, Germania, Georgia.
  • Viața sfântului a fost sursă de inspirație pentru scriitori de-a lungul veacurilor și pentru artiști, care au creat opere de artă, picturi, sculpturi, muzică și multe altele. Poporul a creat și el legende legate de viața sfântului, asemănându-l inclusiv cu sfântul catolic Hubert.
  • Este Sfânt Protector al orașului Madrid.
  • În Caraibe există o insulă cu numele lui, Saint Eustatius.
  • Doxologia a editat prima carte de benzi desenate pentru copii cu viața lui.

Sursă: Editura Doxologia.

Floare 02 Bun

Rugăciune către Sfântul Mare Mucenic Eustație și familia

Zburdările patimilor mele potolindu-le, prin rugăciunile tale, mucenice al lui Hristos, învrednicește-mă a lăuda sfânta prăznuire a nevoințelor tale, preafericite.
Chemarea ta nu s-a făcut de la oameni, preaalesule; ci din cer te-a chemat pe tine Hristos, ca mai înainte pe Sfântul Pavel, arătându-ți-se ție ca un cerb și scăpându-te de fiarele cele otrăvitoare.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.
Fiind plin de înțelepciunea cea de sus, mucenice, cu toată buna credință ai ales mai de cinste desfătarea cerurilor decât averea și decât dezmierdarea cea pieritoare, încununându-te cu toată casa ta prin mucenicie.
Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Aflându-te pe tine mai Curată decât toată zidirea, Ziditorul și Dumnezeul tuturor a binevoit a Se Întrupa din tine, Preacurată, voind să prefacă iarăși pe om ca mai înainte.

Floare 02 Bun

Cântări Liturgice

Tropar - Sfântul Mare Mucenic Eustație și familia, glasul al 4-lea

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condac - Sfântul Mare Mucenic Eustație și familia, glasul al 2-lea

Aievea râvnind Patimilor Lui Hristos și cu credință bând paharul Lui, te-ai făcut părtaș și împreună moștenitor măririi Lui, Sfinte Mucenice Eustație; de la Însuși Dumnezeul tuturor, luând dintru înălțime Dumnezeiască iertare.

Floare 02 Bun

Sfântul Mare Mucenic Eustatie, cu cei doi fii: Agapie și Teopist (Viețile Sfinților)

În zilele împărăției lui Traian (98-117), trăia în Roma un oarecare dregător, pe nume Plachida, de neam bun, slăvit, mai bogat decât alții și atât de viteaz în războaie încât doar la auzul numelui său îi înfricoșa pe vrăjmași. Atunci când împăratul Romei, Țiț (79-81), a mers cu oaste în pământul Iudeei, Plachida a fost numit consilier al armatei romanilor în urma actelor sale de vitejie din războaie.

Deși era închinător la idoli, în viața de zi cu zi înfăptuia nenumărate lucruri creștinești, hrănindu-i pe cei flămânzi, îmbrăcându-i pe cei goi, ajutându-le celor căzuți în primejdii și eliberându-i pe mulți din legături și din temnițe. Bucuria sa era mai mare atunci când, făcând bine cuiva, îi dădea o mână de ajutor fiind în primejdie, decât atunci când biruia cu mâna sa cea puternică pe vrăjmași în luptă. Părea a fi un nou Cornelie, despre care pomenesc Faptele Apostolilor: în toate lucrurile bune desăvârșit, doar că nu avea sfânta credință, cea în Domnul nostru Iisus Hristos, fără de care toate lucrurile cele bune sunt moarte.

Plachida era căsătorit, soția sa fiind de asemenea cu suflet mare, milostivă cu toți cei din jur, având împreună doi fii. Singurul lucru care le lipsea celor doi era acela de a-L cunoaște pe Adevăratul Dumnezeu, pe Care Îl cinsteau deja prin faptele lor bune, fără să știe încă. Dar, așa cum Dumnezeu, Iubitorul de oameni, Cel care dorește mântuirea tuturor și nu trece cu vederea pe cei ce fac cele bune, n-a trecut cu vederea nici pe acest bărbat virtuos și nu l-a lăsat pe el să piară în întunericul înșelăciunii idolești, deoarece cel ce se teme de Dumnezeu și face dreptate, este primit în împărăția cerurilor. Așadar, Dumnezeu a dorit să îi arate calea spre împărăția veșnică astfel: aflat după cum îi stătea în obicei la vânătoare alături de slugile sale, Plachida a dat peste o turmă de cerbi și grupându-și călăreții au început să urmărească cerbii, alergând în mod special după cel care se arăta a fi cel mai mare dintre ei. Atunci când cerbul a ieșit din turma cea mare, Plachida s-a despărțit și el de restul grupului său, rămânându-i alături doar câțiva ostași. La un moment dat, slugile care îl urmau, obosind, au rămas departe. Rămas singur, având calul mai iute, a alergat mai departe după cerb în pustie. După un timp de urmărire, Plachida observă cerbul cel mare urcat pe o stâncă înaltă. Singur, în mijlocul pustietății, Plachida plănuia o modalitate de capturare a cerbului, privindu-l insistent. Stând astfel Plachida vreme îndelungată privind la cerb, i s-a arătat lui Domnul Hristos, astfel: deodată, o cruce foarte luminoasă se zărea între coarnele cerbului spre care, cu cât o privea mai mult, cu atât Plachida vedea asemănarea trupului Celui răstignit pe cruce pentru noi, a Domnului nostru Iisus Hristos. Minunându-se de acea înfricoșătoare vedenie, a auzit deodată un glas zicând către dânsul: "De ce mă prigonești, Plachido?!" În acele clipe, auzind acest glas dumnezeiesc, înfricoșat, a căzut de pe cal la pământ, zăcând ca un mort. Mai apoi, abia venindu-și în fire, a zis: "Cine ești Tu, Doamne, Cel ce grăiești cu mine?" Iar Domnul i-a zis lui: "Eu sunt Iisus Hristos, Care, Dumnezeu fiind, pentru mântuirea omenească îmbrăcându-Mă în trup, de voie am pătimit și cruce am răbdat; iar tu, neștiindu-Mă, Mă cinstești, pentru că lucrurile tale cele bune și milosteniile cele multe s-au suit înaintea Mea, și Mi-am adus aminte să te mântuiesc pe tine. De aceea, M-am arătat ție prin această viețuitoare, ca să te vânez întru cunoștința Mea și să te unesc cu credincioșii robii Mei, pentru că nu vreau ca omul cel ce face lucruri drepte să piară încurcându-se în cursele vrăjmașului." Ridicându-se de la pământ și nevăzând pe nimeni, Plachida a zis: "Acum, Doamne, cred că Tu ești Dumnezeul cerului și al pământului și Făcătorul a toate făpturile. Deci, Ție unuia mă închin, iar pe alt Dumnezeu, afară de Tine, de acum nu voi să știu, ci Ție Doamne, mă rog! Povățuiește-mă pe mine, ce să fac!" Atunci, un glas i-a vorbit din nou: "Să mergi la un preot creștin și să te botezi de către dânsul și acela te va învăța pe tine calea mântuirii." Auzind acele cuvinte, Plachida s-a umplut de bucurie și de umilință, și căzând la pământ, s-a închinat cu lacrimi Domnului Celui ce i s-a arătat lui și se căia că până atunci n-a știut dreptatea și n-a cunoscut pe Dumnezeu Cel adevărat, însă a simțit o bucurie lăuntrică învrednicindu-se de un asemenea dar care l-a adus pe el la cunoștință și l-a îndrumat către calea cea dreaptă. Încălecând apoi pe cal, s-a întors la ai săi veselindu-se cu duhul, nespunând nimănui ceea ce se întâmplase. Întors acasă de la vânătoare, a chemat-o pe soția sa într-un loc retras și i-a povestit acesteia despre toate cele întâmplate, iar ea i-a spus: "Eu, în noaptea trecută, am auzit pe oarecare zicând către mine: "Tu și bărbatul tău și fiii tăi, mâine veți veni la Mine și mă veți cunoaște pe Mine, Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Cel ce dau mântuire celor ce Mă iubesc pe Mine."

Deci, să nu zăbovim, ci degrabă să facem ceea ce ni s-a poruncit nouă!" Astfel, după ce s-a înnoptat, Plachidia a poruncit slugilor sale să caute unde locuiește preotul creștin și după ce a aflat și-a luat femeia și copiii și pe unii dintre slujitorii săi cei credincioși și au mers la casa unui preot, pe nume Ioan, căruia i-a spus toate în detaliu, cum li s-a arătat lor Dumnezeu și au cerut sfântul botez de la dânsul. Auzind toate acestea, preotul a proslăvit pe Dumnezeul Cel ce adună din neamuri popor bineplăcut Lui și învățându-i pe ei sfânta credință, le-a spus toate poruncile lui Dumnezeu. Apoi, din belșug învățându-i și făcând rugăciune, i-a botezat pe ei în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Astfel a primit Plachida cu ocazia Sfântului Botez numele Eustatie, soția lui, Teopista, iar fii lor: Agapie și Teopist și împărtășindu-i preotul cu Sfintele Taine cele dumnezeiești, le-a dat binecuvântare cu pace, zicându-le: "Dumnezeu să fie cu voi, Cel ce v-a luminat pe voi cu lumina cunoștinței Sale și v-a chemat la moștenirea vieții veșnice, întru care de vederea Lui pururea vă veți sătura. Să vă aduceți aminte și de mine duhovnicul, părintele vostru." Așa s-au dus la casa lor născuți din scăldătoarea botezului și plini de negrăită bucurie, pentru că a luminat darul lui Dumnezeu sufletele lor și le-a îndulcit inimile, încât li se părea că sunt în cer, nu pe pământ.

A doua zi, Eustatie încălecând pe cal și luând cu el câteva slugi, s-a dus la locul de vânătoare, acolo unde a văzut pe Domnul pentru prima oară ca să-I mulțumească pentru nespusele Lui daruri. Odată ajunși la locul acela, le-a îndepărtat pe slugile sale, zicându-le: "Să căutați vânat!" iar el, descălecând de pe cal, a căzut cu fața la pământ rugându-se cu lacrimi, mulțumind lui Dumnezeu pentru mila nesfârșită pe care i-a arătat-o și că a binevoit a-l lumina pe el împreună cu toată casa sa, cu lumina credinței. Din acel moment și-a încredințat viața în mâinile Domnului punându-și nădejdea în voia Lui cea bună și desăvârșită, ca după a Sa bunătate, Domnul să le rânduiască pe toate spre folos, precum știe și vrea. I s-au dezvăluit atunci în fața ochilor toate ispitele și necazurile ce aveau să vină asupra lui. Domnul, vorbind către dânsul i-a spus: "Eustatie, se cade ție să-ți arăți faptele credinței tale, neîndoita nădejdii și osârdia dragostei tale cea către Mine; dar acestea nu se cunosc în vremelnicele bogății și în fericirea cea deșartă, ci în sărăcie și în ispite. Pentru acestea ai să ajungi în multe necazuri, și o să fii ispitit în primejdii ca un alt Iov, ca lămurit fiind ca aurul în ulcea, vrednic Mie să te afli și să primești cununa din mâinile Mele." Iar Eustatie a zis: "Doamne, iată înaintea Ta sunt, fă cu mine ceea ce voiești, sunt gata să primesc cu mulțumire orice din mâinile Tale. Că Tu bun și milostiv ești! Pedepsești cu milă ca un Tată și oare să nu primesc părinteasca învățătură din îndurate mâinile Tale? Cu adevărat sunt gata a suferi ca un rob și a răbda toate cele puse asupra mea, numai ajutorul Tău cel atotputernic să fie cu mine." Și iar a auzit acel glas: "Dar, acum vrei să primești necazul, sau în zilele cele mai de pe urmă în ale vieții tale?" Iar Eustatie a zis: "Doamne, de nu se poate ca să treacă ispitele, apoi dă-mi-le acum ca să rabd acele primejdii, numai trimite-mi ajutorul Tău, ca să nu mă biruiască răutatea și să nu mă smulgă pe mine de la dragostea Ta!" Iar Domnul i-a zis: "Îndrăznește Eustatie, căci darul meu va fi cu tine, păzindu-te! Apoi, când în adâncul smereniei vei veni, Eu te voi înălța pe tine și te voi proslăvi, nu numai la cer înaintea îngerilor Mei, dar și înaintea oamenilor te voi cinsti, pentru că, după acele multe necazuri, iar te voi mângâia pe tine și în dregătoria ta cea dintâi te voi rândui. Iar tu, nu de cinstea cea vremelnică să te veselești, ci de aceea că numele tău este scris în cărțile celor vii."

Așa vorbind Sfântul Eustatie cu nevăzutul Dumnezeu și aflând despre destinul său, s-a umplut de multă bucurie duhovnicească și dar dumnezeiesc și s-a întors împăcat la casa sa, aprinzându-se de dragostea divină. A împărtășit toate cele aflate soției sale și anume că, vor veni asupra lor multe ispite și necazuri, pe care se cuvine să le rabde cu bărbăție pentru Domnul. Și de le vor învinge pe toate acestea cu răbdare, Domnul le va răsplăti lor cu veșnică veselie și bucurie. Auzind despre toate acestea, femeia cea înțeleaptă a zis astfel: "Voia Domnului să fie cu noi și să rugăm la bunătatea Lui, ca să ne dea nouă răbdare." Și viețuiau în toată dreapta-credință și cinste, nevoindu-se în post și în rugăciuni, făcând milostenii la săraci mai multe decât în trecut și petrecând în toate faptele bune cu dedicare, mai mult decât în viață lor bună de dinainte. După un timp, cu voia Domnului, au intrat boala și moartea în casa lui, în oameni și în dobitoace, îmbolnăvindu-se toți cei care trăiau în curtea lui. După puțină vreme au murit aproape toate slugile lui, dobitoacele și toate animalele de casă. Apoi, tâlharii le-au furat averile în timpul nopții, intrând în cămările care atunci nu mai erau păzite. Chiar dacă vreuna din slugi mai era încă în viață, zăcea în pat fiind cuprinsă de boală. Așa se face că în scurt timp, acel slăvit și bogat dregător a sărăcit. Cu toate acestea însă, nici nu s-a mâhnit, nici nu s-a necăjit de toate necazurile venite asupra lui. În toată această perioadă, cu toate câte i s-au întâmplat, Eustatie n-a căzut în greșeala supărării, ci mulțumind lui Dumnezeu, ca un alt Iov spunea: "Domnul a dat, Domnul a luat. Precum Domnul a voit, așa a făcut. Fie numele Domnului binecuvântat (în veac)" (Iov 1, 21) și o încuraja pe soția sa ca să nu se necăjească de cele ce se întâmplau în viața lor, iar ea îl încuraja pe el și amândoi răbdau cu mulțumire, încredințându-se voii Domnului, și se mângâiau cu speranța milei lui Dumnezeu. Văzându-se astfel pe sine ajuns sărac, Sfântul Eustatie s-a hotărât ca în mod tainic să se îndepărteze de toți cunoscuții săi și să trăiască într-o țară îndepărtată alături de soția sa, în mijlocul oamenilor de rând care nu îi cunoșteau originile sale de mare boier, pentru ca așa, fără vreo piedică, să slujească lui Hristos Dumnezeu, Celui Care a sărăcit în mod voit și s-a smerit pentru mântuirea noastră. Sfătuindu-se despre acest plan cu soția sa, au hotărât ca vremea plecării lor din cetate să fie noaptea și au făcut întocmai. Ascunzându-se astfel de cei ai casei, de slugile lor cele puține care mai rămăseseră și aceia foarte puțini și bolnavi au luat pe cei doi fii ai lor, și schimbându-și hainele cele scumpe s-au îmbrăcat în altele rupte. Luând foarte puțin din averile lor, doar câte au putut să ia, au ieșit noaptea din casa lor, lăsându-le pe toate Domnului, slava și cinstea și bogăția, de care deși se lipsise, Eustatie putea cu ușurință să le câștige din nou fiind de neam mare, cu funcție înaltă, iubit de către împărat și cinstit de toți. Însă el, le-a socotit pe toate acestea gunoaie, doar pentru a-L dobândi pe Dumnezeu ca ajutor neîncetat, cel mai de preț avut al său. Și umbla astfel prin locuri neștiute, ascunzându-se de orice contact uman, se depărta fugind și se așeza în mijlocul celor mai simpli și umili oameni care nu-l cunoșteau. Ieșind din prea luminatele sale palate se înstrăina, urmând calea lui Hristos în extremă nevoință, neavând unde să-și plece capul.

Cu toate acestea, s-a adus la cunoștința împăratului și a celor sus puși despre dispariția iubitului lor dregător Plachida și mare le-a fost uimirea tuturor. Au început cu toții să presupună diverse versiuni, dacă nu cumva ar fi fost ucis de cineva din vrăjmașii săi, sau a pierit singur printr-o întâmplare nefericită? Însă, oricât ar fi căutat cineva un răspuns, nu se pricepea nimeni să răspundă ceva în legătură cu dânsul fiindcă nimeni nu avea cum să știe tainele lui Dumnezeu care se făceau cu Eustatie, pentru că niciunul nu a cunoscut gândul Domnului.

Trăind Eustatie neștiut de nimeni, la un moment dat soția l-a întrebat: "Până când să trăim aici? Să mergem mai bine în țări depărtate, ca nu cumva să ne cunoască pe noi cineva și să ne facem de ocară cunoscuților noștri." Luând copiii s-au dus pe calea care merge spre părțile Egiptului și mergând câteva zile, au ajuns la mare. Aflând la țărm o corabie care urma să meargă în Egipt, au urcat într-însa începând călătoria. Însă stăpânul corăbiei era un bărbat necioplit care văzând-o pe frumoasa soție a lui Eustatie a născut gânduri nepotrivite în inima sa vrând să o ia de la săracul ei soț. Ajungând într-un final în portul de destinație, stăpânul corăbiei a luat în loc de plata călătoriei, pe femeia lui Eustatie de la acesta.

Eustatie se împotrivea lui și nu vroia să i-o dea, dar n-a putut să facă nimic mai mult căci nebunul acela, barbar fără de omenie, scoțând sabia, a vrut să-l ucidă și să-l arunce în mare. Lipsit de ajutor, Eustatie a început să ceară mila nebunului stăpân căzând la picioarele aceluia, rugându-l să nu-l despartă de iubita sa soție. Dar nici așa n-a reușit să îl înduplece, răspunsul său desăvârșit fiind: "Sau te du tăcând, de vrei să fii viu, sau vei muri îndată aici de sabia aceasta și marea aceasta va fi ție mormânt!"

Atunci Eustatie, împreună cu cei doi fii, au ieșit din corabie, jelindu-se. Iar cârmaciul, depărtând corabia de la mal, a ridicat pânzele și corabia a început să se depărteze de la mal. Ce despărțire groaznică era dat să trăiască plăcutul lui Dumnezeu de soția sa cea curată și cinstită! Unul pe altul se petreceau, plângând cu ochii și oftând cu inimile. Se văita Eustatie cu fiii, stând pe mal, se văita și femeia lui în corabie, răpită fiind de la bărbat și ducându-se în țară necunoscută.

Așa a stat Eustatie pe mal, privind după corabie, cât a putut să o vadă cu ochii, apoi a pornit la drum plângând și ducând cu sine pe copilașii săi cei mititei. Și bărbatul plângea după femeia sa, iar fiii plângeau după mama lor. Numai cu gândul acela se mângâia pe sine acel suflet fericit, știind că pe toate acestea le primea din mâna Domnului, fără de a Cărui voie nimic nu putea să li se întâmple și că în acest fel este chemat în sfânta credință, ca prin răbdare să ajungă la cereasca moștenire.

Dar când încă nu se sfârșise necazul acela cu răpirea femeii, se arătau altele mai mari decât acesta. Încă nu-l uitase pe cel dintâi și iată că lipsirea de fiii săi nu era departe. Pentru că s-a întâmplat ca în calea lui să dea peste un râu revărsat peste maluri și învolburat la a cărui țărm nu exista nici o barcă, nici pod, fiind nevoit ca prin apă, să-l traverseze pe el călătorul, din cauza cursului celui repede al apei, nu era cu putință să-i treacă de cealaltă parte a râului pe amândoi fiii deodată.

Astfel, lăsând un copil pe mal, iar pe celălalt luându-l pe spate, l-a dus peste râu, punându-l pe celălalt mal și pe când se întorcea să-l ia și pe celălalt copil, fiind el în mijlocul râului, l-a auzit pe copil țipând și, ridicându-și ochii, a văzut un leu venind spre copil, pe care apucându-l a fugit cu el în pustie. Privind cu jale la ce se întâmpla, Eustatie striga cât putea de tare până ce n-a mai văzut fiara fugind cu copilul răpit. Plin de tristețe, s-a întors înapoi, punându-și speranța în celălalt copil, dar încă nu plânsese de-ajuns pentru un copil, căci a sosit vremea să plângă și după celălalt. Căci, atunci când se întorcea el spre celălalt, un lup alergând ca o nălucă, l-a apucat și pe acela, ducându-l în pădure. Cuprins de necazuri din toate părțile, stând în mijlocul râului, omul se îneca în marea lacrimilor sale.

Cine ar putea spune durerile inimii lui, jalea și plângerea cea fără margini? A fost lipsit mai întâi de soția sa cea curată, de o credință sfântă, care îl mângâia în mâhnirile lui. Apoi a fost lipsit de fii, spre care privind găsea liniște în necazurile lui. Este o adevărată minune că omul acesta a rămas viu de atâta supărare. Cum n-a căzut în mijlocul apei, slăbit de mâhnire? Dreapta cea tare a Celui Preaînalt îl întărea pe el în răbdare; pentru că Cel ce a trimis asupra lui o ispitire ca aceea, Acela i-a dat și răbdare.

Ieșind din râu, a plâns la locul acela mult timp și a pornit apoi la drum jelindu-se. Cu un singur gând își alina suferința, cu Mângâietorul Dumnezeu, în care a crezut și pentru care pe toate acestea le suferea. Însă nu a protestat nicidecum împotriva lui Dumnezeu și n-a zis: "Oare la aceasta m-ai chemat pe mine, Doamne într-a Ta cunoștință, ca și de femeie și de fii să mă lipsești? Oare acesta este folosul credinței, ca mai nevoiaș decât toți oamenii să fiu?

Oare așa iubești pe credincioșii Tăi, încât să piară risipiți unul de altul?"

Nimic din toate acestea n-a zis bărbatul acesta drept și răbdător, ci plecându-și gâtul cu smerenie, se închină lui Dumnezeu, mulțumindu-I că pe robii Săi nu îi va desfăta în confortul acestei lumi nici în mângâiere seacă, ci îi va încerca în necazuri și în primejdii pentru ca în veacul ce va să fie să-i mângâie pe dânșii cu bucuria cea veșnică și în veselie. Iar Dumnezeu, Cel ce le face pe toate spre folosul nostru și permite primejdii asupra omului drept, nu pedepsindu-l, ci ispitindu-i credința și bărbăția lui și nelăsându-l în mâhnire, ci dorind să se întărească în răbdarea lui cea bună și să asculte mulțumirile robilor Săi, așa cum l-a păzit pe Iona teafăr în pântecele balenei așa și pe cei doi fii răpiți de sălbăticiuni i-a păzit întregi și sănătoși în gurile fiarelor.

Căci leul, înotând prin râu cu copilul, nu l-a rănit pe acesta cu nimic. Iar pe când îl ducea pe el în pustie, l-au văzut niște păstori și începând să alerge după dânsul chiuind l-au speriat lăsându-l pe copil sănătos.

La fel și lupul, văzut de niște plugari purtându-l pe copil, strigând la el deodată, au alergat după dânsul până când acesta a lăsat copilul teafăr. Așa se face că cei doi copii au fost luați în grija unor păstori și plugari dintr-un sat din apropiere.

Neștiind de toate acestea, Eustatie mergea pe drumul său și uneori mulțumea lui Dumnezeu în răbdare, alteori, biruit de supărare plângea zicând: "Vai mie, cel ce odată eram bogat, iar acum sunt sărac și gol. Vai de mine, cel odinioară casnic, iar acum străin. Eram odată ca un pom frumos înfrunzit și bine rodit, iar acum sunt ca o ramură uscată. Eram înconjurat în casă de prieteni, pe ulițe de slugi, în războaie de ostași, iar acum am rămas singur în loc pustiu. Nu mă lăsa Tu, Doamne, nu mă trece cu vederea Atoatevăzătorule, nu mă uita întru tot Bunule! Doamne, nu mă părăsi pe mine până în sfârșit! Mi-am adus aminte, Doamne, de cuvintele Tale cele ce mi-ai zis la locul unde Te-ai arătat mie: "Ai să iei ispite ca Iov!" Acestea mai mult decât la Iov s-au făcut cu mine. Pentru că el, de s-a și lipsit de averea sa și de cinste, dar ședea în gunoiul său, iar eu în țară străină nu știu unde mă voi întoarce. El avea prieteni, mângâindu-l pe dânsul; iar mângâierea mea, fiii mei cei iubiți, fiarele cele sălbatice apucându-i, i-au mâncat în pustia aceea. El, deși era lipsit de fiii săi, de la soție putea să aibă oarecare mângâiere și alinare; buna mea împreună-viețuitoare în mâinile nelegiuitului bărbat a căzut, iar eu ca o trestie în pustie mă clatin de viforul amarelor mele necazuri. Doamne, nu te mânia asupra mea, cel ce din amărăciunea inimii grăiesc; grăiesc ca un om, căci în Tine purtătorul meu de grijă și îndreptătorul căilor mele mă întăresc și spre Tine nădăjduiesc și cu a Ta dragoste ca și cu o rouă răcoroasă și de vânt adietoare, răcoresc focul mâhnirii mele. Cu a Ta dorire, precum cu o dulceață, îndulcesc amărăciunea primejdiilor mele."

Așa vorbind el cu suspinuri și cu lacrimi, a ajuns într-un sat ce se numea Vadisis și intrând într-însul, a început să muncească, supunându-se locuitorilor de acolo, ca să se hrănească din sudoarea frunții. Și lucra la lucrul pe care nu-l știa mai înainte, chinuindu-se cu un lucru cu care nu era obișnuit. După aceea i-a rugat pe oamenii acelui sat să-l facă păzitor la câmpul lor pentru o plată foarte mică. Așa a petrecut în satul acela timp de cincisprezece ani în mare sărăcie și smerenie, în multe osteneli, mâncând doar pâine. Iar faptele lui bune și nevoințele lui cine le va spune? Este de la sine înțeles că într-o sărăcie ca ceea în care trăia și în țară străină, singurele mângâieri ale sale erau clipele petrecute în rugăciuni, în posturi, în lacrimi, în privegheri și în suspinurile inimii, înălțându-și spre Dumnezeu ochii, mâinile și inima și de la îndurările Lui așteptând milă. Iar în tot acest timp fiii lui creșteau într-un alt sat, nu departe de el. Așa cum el nu știa de ei, nici ei nu știau unul de altul, deși trăiau în același sat. În acest timp soția sa, ca o altă Sara, era păzită de către Dumnezeu de necurăția acelui bărbat, care în același ceas când a luat-o pe ea de la adevăratul ei bărbat, a fost lovit de o durere trupească și ajungând la destinație a murit și a lăsat-o curată pe cea robită de el, neatingându-se de dânsa.

Așa a păzit Dumnezeu pe roaba Sa credincioasă, care în mijlocul curselor vrăjmașului fiind, a rămas nevătămată și "ca o apăsare s-a izbăvit din cursa vânătorilor, cursa s-a sfărâmat, iar ea s-a izbăvit cu ajutorul Celui prea înalt."

Apoi, după moartea acelui bărbat, cinstita soție a rămas liberă, trăind în pacea sa fără de ispită, având hrană din osteneala mâinilor sale.

În acea vreme, au făcut război cei de altă seminție asupra romanilor și învingându-i au luat unele cetăți și țări în robie. Fiind foarte mâhnit, împăratul Traian și-a adus aminte de viteazul său dregător Plachida, zicând: "De ar fi fost Plachida al nostru, nu și-ar fi râs de noi vrăjmașii noștri, că era înfricoșat vrăjmașilor, și de numele lui se temeau potrivnicii, că era viteaz și norocos în războaie."

Și atât împăratul cât și toți dregătorii săi se mirau în continuare de dispariția misterioasă a acestui mare om, de faptul că nu se știa unde s-a ascuns Plachida cu femeia și cu copiii săi. Sfătuindu-se să se trimită în căutarea lui prin toată împărăția sa, a zis către cei ce stăteau de față: "Dacă cineva îmi va afla pe Plachida al meu, îl voi cinsti pe dânsul cu mare cinste, și îi voi da lui daruri multe". Și iată doi ostași iscusiți, Antioh și Acachie, care fuseseră înainte prieteni credincioși lui Plachida și trăiseră în curtea lui, au zis: "Stăpânitorule împărate, nouă să ne poruncești să căutăm pe omul acela care este de foarte bună trebuință la toată împărăția romanilor. Căci chiar până la marginea pământului de l-am căuta pe el, la aceasta ne vom strădui în tot chipul."

Și bucurându-se împăratul de o asemenea promisiune, i-a trimis pe dânșii de îndată. Iar aceștia, ieșind, au străbătut toate provinciile împărăției, prin cetăți și prin sate căutând pe iubitul lor conducător, și pe oricine întâlneau, întrebau: "Nu cumva ai văzut undeva pe un om ca acela?" La un moment dat, s-au apropiat de satul în care Eustatie își trăia viața. În acea perioadă Eustatie păzea câmpul și văzând pe ostașii cei ce veneau în sat, privindu-i i-a cunoscut pe ei de departe, căci erau ostași de-ai lui. Bucurându-se de această revedere a început să plângă atins de emoții și în taina inimii sale către Dumnezeu striga din adâncul suspinării sufletului său și a ieșit lângă drumul pe unde ostașii aveau voie să treacă. Aceștia, ajungând la Eustatie și urându-i sănătate după obicei, l-au întrebat: "Ce sat este acesta și cine îl stăpânește pe el?" Apoi începură a-l întreba: "Nu cumva este aici vreun om străin, al cărui stat este așa și fața în acest chip și se numește Plachida?" Iar Eustatie le-a zis: "Pentru ce pricină îl căutați pe el?" Iar ei au zis: "Prieten ne este nouă și de multă vreme nu l-am văzut pe el și nu știm unde se află cu femeia și cu cei doi fii și de ne-ar spune nouă cineva de dânsul, mult aur i-am da omului aceluia." Iar Eustatie le-a zis: "Nu-l știu pe el, nici n-am auzit cândva de Plachida; poate stăpânii mei. Rogu-vă pe voi să veniți în sat și să vă odihniți în căsuța mea, că vă văd pe voi și caii voștri osteniți de drum, deci să vă odihniți la mine și va fi vouă cu putință ca și pentru cel căutat să întrebați pe cineva din cei ce îl știu." Iar ei ascultându-l, au mers împreună în sat, însă fără să-l recunoască. El însă i-a cunoscut bine pe dânșii și deși lacrimi din ochii lui voiau să iasă, le oprea, ca să nu fie recunoscut. Eustatie locuia în acel sat la un om tare bun . Acolo i-a dus pe ostașii aceia, rugându-l să-i odihnească pe dânșii și să pună înaintea lor câte ceva de ospăț, spunându-i: "Îți voi plăti ție cu munca mea toate cele ce vei cheltui la ospățul lor, pentru că îmi sunt mie cunoscuți." Iar omul acela, din obiceiul cel bun al său și în urma rugăminții lui Eustatie, care avea să-i plătească lui cu munca, îi ospătă pe străinii aceia din belșug. Iar Eustatie le slujea lor, aducând și punând bucate înaintea lor aducându-și aminte de viața lui de demult când așa îi slujeau lui aceia cărora el le slujea acum. Și abia ținându-și lacrimile în frâu, se ascundea ca să nu fie cunoscut și ieșind afară din casă, plângea puțin și ștergându-și lacrimile, iar intra, slujindu-le ca un rob și ca săteanul cel mai de jos.

După un timp ostașii aceia, privind la fața lui, începură câte puțin a-l cunoaște și a spune încet în sine: "Omul acesta asemenea este cu Plachida, sau cu adevărat sigur el este." La un moment dat au spus: "Ne aducem aminte de o rană adâncă de la grumajii lui Plachida, pe care a luat-o la război, de aceea, dacă este la dânsul rana aceea, cu adevărat el este Plachida.".Văzându-i rana aceea, au sărit îndată de la masă și au căzut la picioarele lui și sculându-se i-au cuprins grumajii și au plâns mult de bucurie, zicându-i: "Tu ești Plachida, pe care noi îl căutăm! Tu ești iubitul împăratului, pentru care împăratul de atâta vreme se mâhnește.Tu ești renumitul general al armatei romanilor, comandantul, pentru care toți ostașii se tânguiesc."

Atunci Eustatie realizând că a venit vremea aceea, pe care i-a promis-o lui Domnul să-l pună din nou în funcția și în cinstea lui cea dintâi, le-a zis: "Eu sunt, fraților, cel pe care voi îl căutați. Eu sunt Plachida, cu care voi v-ați luptat multă vreme împreună. Eu sunt cel slăvit oarecând în Roma, celor de alt neam înfricoșat, vouă bun prieten, iar acum sărac, și netrebnic și neștiut." Și s-a făcut între dânșii mare bucurie și din bucurie lacrimi.

Apoi, l-au îmbrăcat pe el în haine scumpe ca pe un mare boier și i-au dat lui scrisorile împărătești și cu insistență îl rugau să meargă fără întârziere la împărat, zicând: "Iată, și-a ridicat cornul său vrăjmașul și nu este altul așa de viteaz ca tine, ca să biruiască și să alunge pe potrivnici." Iar stăpânul casei aceleia și toți casnicii lui, auzind acestea se mirau și se uimeau și a străbătut vestea în tot satul zicând: "Mare om s-a aflat în satul nostru." Și alergau toți ca la o mare minune și se mirau văzând pe Eustatie îmbrăcat ca un comandant de oști și cinstit de ostași. Iar Antioh și Acachie spuneau la oameni faptele și vitejia acestui bărbat, bogăția și originea bunului său neam.

Iar ei, auzind că Eustatie este un om atât de valoros, mare comandant al romanilor, se mirau zicând: "O, cum bărbatul acesta mare și străin a fost la noi!" Și cădeau la dânsul și i se închinau zicându-i: "Pentru ce nu ne-ai spus nouă, stăpâne, neamul cel mare și dregătoria ta?" Și cădea la dânsul și stăpânul lui la care trăise Eustatie, rugându-l să nu se mânie pe dânsul, pentru că nu îl cinstise pe el. Și toți oamenii se rușinau de aceasta, pentru că pe un om ca acesta considerat până atunci un rob.

Apoi, l-au încălecat ostașii pe cal și au plecat la Roma, iar toți oamenii satului aceluia i-au petrecut pe ei până departe cu multă cinste. Mergând pe drum și vorbind, îl întrebau de soția lui și de fii, iar el le-a spus pe rând toate cele ce i se întâmplaseră și ostașii plângeau, auzind de grelele sale încercări.
În același timp și ei îi spuneau cum împăratul a fost în mare supărare după dispariția sa.

Însă nu doar împăratul, ziceau ei, ci tot sfatul ostășesc și ostașii s-au întristat pentru plecarea lui. Și tot așa vorbind nu după multe zile, au ajuns la Roma și au povestit ostașii aceia împăratului că l-au găsit pe Plachida, precum și modul cum l-au aflat pe el. Împăratul l-a primit pe el cu mare cinste, cu toți cei mari ai săi, și bucurându-se l-au sărutat pe el și îl întrebau cum a ieșit din casa sa și ce i s-a întâmplat lui. Le-a povestit atunci toate cele ce i s-au întâmplat și despre soție și despre copii și toți ascultând se înduioșau.

Atunci împăratul l-a pus pe Eustatie în cea mai înaltă funcție a lui, i-a dat multe averi, mai mari decât cele dintâi, făcându-l foarte bogat și toată Roma s-a bucurat de venirea lui Eustatie. Apoi, l-a rugat să meargă la război împotriva barbarilor și cu cel mai mare curaj să apere patria de năvălirea lor și să redobândească robia unor cetăți. Iar Eustatie, adunând pe toți ostașii și văzând că nu sunt de ajuns la un război ca acela, a zis împăratului să trimită porunci în toate hotarele sale și să adune și din cetăți și din sate tineri potriviți și să-i trimită la Roma, la dispoziția ostășească. Și așa s-a făcut. A trimis împăratul porunci și s-a adunat în Roma mulțime de oameni tineri și viteji, tocmai buni pentru război. Între alții se aflau acolo și cei doi fii ai lui, Agapia și Teopist, care se făcuseră mari și erau frumoși la trup, mari și tari la putere.

Aceștia, odată ajunși în Roma, au fost văzuți de comandantul Eustatie care i-a îndrăgit foarte mult pentru că firea sa părintească tindea spre fiii săi în mod firesc și nu putea să își țină în frâu dragostea către dânșii. Neștiind Eustatie că aceștia sunt fiii săi adevărați îi iubea pe dânșii ca pe niște fii ai săi și întotdeauna stăteau înaintea lui și îi chema pe ei cu sine la masa sa pentru că îi erau lui plăcuți.
A mers așadar Eustatie la război și bătându-se cu barbarii, i-a biruit pe dânșii cu puterea lui Hristos. Și nu numai cetățile și țările cele robite le-a dezrobit, dar a purtat victorii și pe pământul vrăjmașilor și pe ostașii lor i-a nimicit definitiv și în numele Domnului său a arătat vitejie și biruință, mai mari decât victoriile sale de odinioară.

Sfârșindu-se războiul, în timp ce se întorcea cu pace Eustatie la casa sa, au poposit într-un sat așezat la un loc frumos lângă un râu, unde fiind potrivit pentru repaus, s-a odihnit Eustatie cu oastea sa trei zile. Așa a dorit Dumnezeu ca în felul acesta să-l reunească pe credinciosul său rob, cu soția sa și cu fiii și pe cei risipiți să-i adune pe toți la un loc, pentru că femeia lui viețuia în acel sat având o grădină și câștigându-și dintr-însa cu multă osteneală hrana cea de toate zilele. Iar după rânduiala dumnezeiască Agapie și Teopist, neștiind nimic de mama lor și nici unul de altul și-au așezat cortul lor lângă grădina ei, pentru că din același sat fiind ei crescuți, aveau un cort, o viață și o dragoste potrivindu-se întocmai unul cu celălalt în gândire și în cugete, ca frații cei dintr-un pântece. Ei însă nu știau că sunt frați și neștiind nici de strânsa legătură de sânge dintre ei, se aveau ca frații. S-au culcat deci, împreună lângă grădina maicii lor să se odihnească, nu departe fiind și tabăra marelui comandant al lor.

Într-una din acele zile, lucrând maica lor în grădina sa la ceasul amiezii auzi vorba ostașilor ce se odihneau aproape, în cortul lor, iar aceștia întrebau unul pe altul, care de ce neam este. Cel mai mare răspunse: "Eu foarte puțin îmi aduc aminte că tatăl meu era comandant de oști în Roma și nu știu de ce a ieșit din Roma cu mama, luându-mă pe mine și pe un alt frate al meu mai mic, pentru că noi doi eram la dânșii și am mers până la mare, unde am intrat într-o corabie, cu care mergând peste mare, când am sosit la mal, a ieșit tata din corabie și cu dânsul eu cu fratele meu, iar maica nu știu de ce a rămas în corabie. Numai aceasta îmi aduc aminte, că plângea foarte mult după dânsa tatăl meu și noi asemenea și mergeam pe cale plângând. Iar după ce am ajuns la un râu, tatăl m-a lăsat pe mine pe mal, iar pe fratele cel mic luându-l pe umeri l-a dus de cealaltă parte a râului și după ce l-a trecut pe el și venea la mine, un leu alergând m-a răpit pe mine și m-a dus în pustie, iar niște păstori m-au scos pe mine din gura leului și am fost crescut într-acel sat, în care tu știi." În acel moment, cel mai tânăr ridicându-se degrabă a căzut pe grumajii lui cu bucurie și cu lacrimi în ochi zicând: "Cu adevărat tu ești fratele meu, că eu de toate acestea, care le spui tu, îmi aduc aminte; am văzut cu ochii când te-a apucat pe tine leul și pe mine în același ceas m-a răpit un lup, dar niște plugari m-au scos din gura lui."

Și astfel cunoscându-se frații între ei s-au bucurat peste măsură, cuprinzându-se și sărutându-se unul pe altul și au plâns mult timp de bucurie. Mama lor, auzindu-le povestea, mirându-se își ridică ochii plini de lacrimi spre cer, cunoscând că sunt fiii ei adevărați și în acele clipe inima ei se răcori din acele amare necazuri în care se afla până atunci. Însă fiind femeie înțeleaptă, nu a îndrăznit să se înfățișeze lor, fiind săracă, îmbrăcată cu haine sărăcăcioase, iar ei erau ostași aleși și cinstiți. A cântărit lucrurile astfel încât a crezut de cuviință că ar bine să meargă la comandantul de oști și să îl roage să se poată întoarce la Roma, alături de oastea romană pentru ca acolo să se prezinte fiilor săi și să afle detalii despre bărbatul său, de este oare viu sau nu.

Astfel, mergând, a stat înaintea comandantului de oști și i s-a închinat lui zicându-i: "Rogu-mă ție, stăpâne, să-mi dai voie ca pe lângă taberele tale să merg și eu la Roma, pentru că eu sunt romană și am fost luată în robie de barbari în pământul acesta, de acum șaisprezece ani și acum fiind slobodă, trăiesc în țară străină, îndurând sărăcia cea mare." Cu sufletul său mare, Eustatie s-a înduioșat imediat de rugămintea ei și i-a permis să se întoarcă la moștenirea ei de îndată.

În clipa aceea stând femeia și privind la comandant, a realizat că este bărbatul ei și mirându-se, a rămas uimită, însă Eustatie nu a cunoscut-o pe femeia sa. Simțind deodată atât de multă bucurie, așa cum la un moment dat mâhnirea era peste mâhnire, înlăuntrul ei striga către Dumnezeu cu suspinuri, dar se temea să spună bărbatului său că este femeia lui, văzându-l pe el în mare cinste, impunător la față, cu mulțime de ostași stând înaintea lui, în timp ce ea se afla ca una din cele mai nevoiașe femei, săracă. A plecat din fața soțului său atunci, rugându-se stăpânului și Dumnezeului său, ca numai el să rânduiască în viitor, cum ar putea să o unească cu bărbatul și fiii săi. Găsind apoi un moment prielnic a intrat din nou înaintea comandantului care privind spre dânsa, i-a zis: "Ce mai poftești încă de la mine bătrâno?" Iar ea închinându-se lui până la pământ, i-a zis: "Rogu-mă ție stăpânul meu să nu te mânii pe mine roaba ta că am să întreb de un lucru pe înălțimea ta; să îngădui puțin, ascultând pe roaba ta." Iar el i-a zis ei: "Bine, spune!" Iar ea a început a spune: "Oare nu ești tu Plachida, cel ce din sfântul botez te-ai numit Eustatie? Oare nu ai văzut tu pe Hristos pe Cruce, între coarnele cerbului? Nu ai ieșit tu pentru Dumnezeu din Roma cu femeia și cu doi fii, Agapie și Teopist? Nu a luat cu silă de la tine barbarul cel din corabie pe femeia ta, care sunt eu cu adevărat? Martor credincios îmi este la cer singur Hristos Domnul, pentru care multe ispite am suferit, că sunt femeia ta și sunt păzită cu darul lui Hristos de întinăciune. Pentru că barbarul acela, pedepsindu-se de dumnezeiasca mânie, a pierit în același ceas, iar eu am rămas curată și acum în nevoie după cum mă aflu."

Auzind acestea Eustatie s-a deșteptat ca din somn și recunoscând-o de îndată pe femeia sa s-a îndreptat spre ea și îmbrățișându-se amândoi, au plâns mult de bucuria cea mare a revederii. Apoi a rostit Eustatie: "Să lăudăm și să mulțumim lui Hristos Mântuitorul nostru, care n-a depărtat de la noi mila Sa, ci precum a făgăduit ca după necazuri să ne mângâie pe noi, așa a și făcut." Și bucurându-se mult și plângând de fericire au mulțumit lui Dumnezeu. Apoi, oprindu-se Eustatie din plâns, l-a întrebat pe el soția sa: "Dar unde sunt fiii noștri?" Iar el suspinând din adâncul inimii a zis: "Fiarele i-au mâncat pe dânșii." Dar femeia a zis: "Să nu te întristezi stăpânul meu, că precum ne-a dat nouă Dumnezeu ca fără de așteptare să aflăm unul pe altul, așa ne va da nouă să aflăm și pe fiii noștri." Iar el a zis: "Au nu ți-am spus că sunt mâncați de fiare!?" Atunci ea a început să-i spună despre toate cele pe care le auzise ieri lucrând în grădina sa de la cei doi ostași ai lui, care vorbeau unul cu altul, înțelegând apoi că sunt fiii lor. Iar Eustatie, chemându-i imediat pe dânșii, i-a întrebat: "De ce neam sunteți, unde v-ați născut și unde ați crescut?" "Noi, stăpâne al nostru, am rămas foarte mici orfani de părinții noștri și îi ținem minte puțin, însă ne aducem aminte că tatăl nostru era comandant de oști al romanilor, precum ești Măria ta și nu știm din ce împrejurare tatăl nostru a ieșit din Roma noaptea cu mama noastră și cu noi amândoi și după ce am trecut marea în corabie, a rămas acolo mama noastră, nu știm pentru ce, iar tatăl nostru, plângând după dânsa, a mers cu noi la un râu, peste care trecându-ne pe câte unul, când era el singur în mijlocul râului, niște fiare ne-au răpit pe noi; pe mine un leu, iar pe el un lup, și amândoi am fost păziți de mâncarea fiarelor, căci pe mine niște păstori, iar pe el niște plugari ne-au crescut." Auzind toate acestea Eustatie cu femeia sa, i-au recunoscut pe fiii lor și căzând pe grumajii lor, au plâns mult. Și a fost mare bucurie în tabăra comandantului asa cum odinioară fusese în Egipt, când s-au cunoscut Iosif cu frații săi. Și a străbătut vestea prin toate taberele de aflarea femeii și a fiilor comandantului lor și s-au adunat toți bucurându-se și a făcut petrecere mare toată oastea, fiind mai bucuroși nu atât pentru victoria luptei, cât pentru această bucurie a reîntregirii familiei.

Așa a mângâiat Dumnezeu pe credincioșii săi robi. Pentru că el omoară și face viu, face sărac și îmbogățește, pogoară în necazuri și ridică spre bucurie și veselie. Și putea atunci Eustatie să zică ca David: "Veniți și auziți și voi povesti vouă tuturor celor ce vă temeți de Dumnezeu câte a făcut sufletului meu. Adusu-și-a aminte să facă milă cu mine. Dreapta Domnului m-a înălțat. Dreapta Domnului a făcut putere." (Psalm 117,16).

Iar atunci când Eustatie se întorcea de la război, bucurându-se pentru două lucruri: adică atât pentru biruința în luptă cât și pentru aflarea femeii și a fiilor săi, chiar înainte de a ajunge la Roma, a primit vestea morții împăratului Traian, în locul său venind Adrian (117-138), un conducător foarte rău, ce ura pe cei buni, alungându-i pe cei binecredincioși. Intrând Eustatie în cetate cu veselie și mare cinste, precum se obișnuia la marii comandanți ai romanilor și ducând cu sine mulți robi și trofee scumpe și nenumărate, a fost primit cu cinste de împărat și de toți romanii și i s-a răsplătit vitejia lui mai mult decât cea dintâi, fiindcă acum era cinstit de toți mai mult decât înainte. Însă Dumnezeu, cel ce nu vrea ca robii lui în lumea aceasta, prea scurtă și nestatornică, să fie cinstiți și slăviți până la sfârșit, cu lauda cea amăgitoare și trecătoare, le-a pregătit la ceruri cinstea și slava cea veșnică.

Dumnezeu, aducându-l pe robul Său în funcția sa cea de demult, i-a oferit acestuia un răgaz înaintea încercărilor ce urmau să vină, căci începutul drumului său mucenicesc de abia de acum urma să înceapă. Căci nu după multă vreme, Eustatie a ajuns din nou să cadă din poziția sa înaltă de unde se afla, găsindu-se în necaz, pe care el l-a răbdat cu drag pentru Hristos. Pentru că rău-credinciosul Adrian a vrut să aducă jertfă zeilor, mulțumindu-le pentru biruința cea asupra vrăjmașilor și intrând el în capiștea idolească cu mai marii oștilor sale, Eustatie n-a intrat, ci a rămas afară. Atunci, împăratul l-a întrebat: "De ce nu vrei să intri cu noi în capiște și să mulțumești zeilor? Ție ți se cade mai întâi să dai mulțumire idolilor, că nu numai în războaie te-au păzit întreg și sănătos și ți-a dat biruință asupra vrăjmașilor, ba încă pe femeia ta și pe fiii tăi ți-au arătat ție!" Eustatie i-a răspuns : "Creștin sunt și pe Unul Dumnezeul meu Iisus Hristos Îl țin, pe Acela Îl cinstesc și-I mulțumesc și Lui mă închin, pentru că El pe toate acestea: sănătatea, biruința, pe soția și pe fiii mei mi i-a dăruit mie. Iar idolilor celor surzi, nelucrători, nu mă voi închina." Și s-a dus Eustatie la casa sa.

Iar împăratul mâniindu-se asupra lui, căuta o modalitate de a răzbuna necinstirea zeilor săi. Pentru început, după puțină vreme, a luat din nou de la dânsul funcția sa și ca unui om de rând i-a poruncit să stea înaintea lui; apoi aducându-i de față pe femeia și pe fiii săi, îi îndemna pe ei să jertfească idolilor, însă neputând să-i întoarcă pe dânșii de la Hristos, i-a condamnat la moarte, fiind dați de mâncare fiarelor.

Și astfel mergea Sfântul Eustatie, cinstitul, viteaz ostaș de odinioară, la locul condamnării sale, cu ai săi pedepsiți la moarte și nu se rușinau de o astfel de necinste, nici nu se temeau de moartea cea pentru Hristos, Căruia așa cum a început să Îl slujească cu credință, așa și sfârșeau cu credința cea neclintită și bine plăcută , cu supunere, mărturisind numele Lui cel sfânt înaintea tuturor. În același timp o întărea pe soția sa cea cinstită și pe iubiții săi fii, ca să nu se teamă de moartea cea dătătoare de viață pentru Domnul tuturor. Asemenea și ei, se întăreau între dânșii unul pe altul cu cuvintele și cu nădejdea răsplătirii celei ce va să fie și mergeau la moarte ca la ospăț. Dar, dând drumul fiarelor asupra lor, nu i-au rănit în nici un fel. Căci, oricare fiară alerga spre dânșii, li se închina și se întorcea înapoi. Fiarele își îmblânzeau mânia lor, iar împăratul mai mult se mânia și a poruncit ca, ducându-i pe dânșii de la locul acela, să-i arunce în temniță. A doua zi a poruncit să ardă un bou de aramă și să-i arunce într-însul pe Sfântul Eustatie împreună cu femeia sa și amândoi fiii. Intrând în acel cuptor cei patru sfinți nu au simțit căldura ucigătoare ci dimpotrivă, precum au simțit tinerii în cuptorul haldeilor roua răcoritoare, așa a fost și acum și întru acel bou rugându-se sfinții mucenici, și-au dat în mâinile lui Dumnezeu sfintele lor suflete, trecând la cereasca împărăție. În a treia zi a mers Adrian la boul acela, vrând să vadă praful mucenicilor celor arși, însă, deschizând ușa a găsit trupurile lor cele sfinte întregi și nevătămate, fără vreun fir de păr ars din capul lor, ci arătau ca fiind adormiți cu fețele lor, pline de o frumusețe prea minunată, mai presus de fire și tot poporul cel ce era acolo a strigat: "Mare este Dumnezeul creștinilor!"

Împăratul s-a întors rușinat la palatul său, fiind condamnat de popor pentru răutatea lui, și pentru că pe un om sfânt ca acesta, comandant al întregii împărății, l-a condamnat în zadar. Astfel, luând creștinii cinstitele trupuri ale mucenicilor, le-au îngropat cu mare evlavie slăvind pe Dumnezeul Cel minunat întru sfinții săi: pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Cartea în format fizic ➡ Viețile Sfinților Septembrie

Floare 02 Bun

Calendar Ortodox - Sfinții de astăzi 20 septembrie

În această lună, în ziua a douăzecea, pomenirea Sfântului Marelui Mucenic Eustație și Teopista, soția lui, și doi fii ai lor: Agapie și Teopist.
Tot în această zi, pomenirea Sfinților Părinților noștri și Mărturisitorilor Ipatie episcopul și Andrei preotul.
Tot în această zi, pomenirea Sfinților Martin, Episcop de Rome, și Maxim cel Înțelept.
Tot în această zi, pomenirea Sfinților Anastasie, Teodor și Euprepie, ucenici ai Sfântului Maxim.
Tot în această zi, pomenirea Sfinților Mucenici Artemidor și Taleleu.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Meletie, episcopul Ciprului.
Tot în această zi, pomenirea celui dintre mărturisitori, marelui Ioan Egipteanul.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului noul mucenic Ilarion Criteanul.

Calendar Ortodox - Sfinții de astăzi 21 septembrie

În aceasta luna, în ziua a douăzeci și una, pomenirea Sfântului Apostol Codrat;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Proroc Iona;
Tot în aceasta zi, pomenirea preacuviosului Părintele nostru Iona Savaitul;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Eusebie;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfinților Mucenici și frați buni, Eusebie, Nestavu și Zinon.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfinților Părinților noștri: Meletie și Isachie, episcopii Ciprului;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Prisc;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfinților șase Mucenici, care erau păzitorii împăratului Maximian.

Floare 02 Bun

Pe Sfântul Mare Mucenic Eustație să îl rugăm să ceară de la Dumnezeu pentru noi mântuire sufletelor noastre: Sfinte Mucenice Eustație roagă-te lui Hristos pentru noi! Cu ale lui sfinte rugăciuni și cu ale tuturor Sfinților pomeniți astăzi, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește-ne pe noi. Amin.

Sursă: pravila.ro, facebook.

autor: Pravila

Recomandări

† Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului (11 aprilie)

FB Mess WA Like Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, rămâne peste veacuri un model de viață sfântă, călugăr smerit și cuvios, sfetnic priceput pentru cei abătuți, doctor pentru cei bolnavi, episcop cu existență plină […]

† Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu (25 aprilie)

FB Mess WA Like Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu a așezat în scris faptele și cuvintele de învățătură ale Mântuitorului Iisus Hristos, adică Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu. Scrierea sa, lăsată moștenire Bisericii, se bucură de […]

† Sfântul Ierarh Tihon, făcător de minuni (16 iunie)

FB Mess WA Like Sfântul Ierarh Tihon, făcător de minuni, Episcopul Amatundei și-a închinat viața lui Dumnezeu convertind foarte mulți păgâni la creștinism. A ridicat numeroase biserici în locul templelor, fapt pentru care Dumnezeu l-a […]

Scrie un comentariu

Câmpuri care necesită să fie completate sunt cel care au caraterul *

© 2022 Toate materialele de pe această pagină sunt proprietatea pravila.ro
linkedin facebook pinterest youtube rss twitter instagram facebook-blank rss-blank linkedin-blank pinterest youtube twitter instagram