Sfântul Diadoh, Episcopul Foticeii a fost un mare nevoitor și un adânc cunoscător al vieții duhovnicești, lucru care îl putem remarca doar din scrierile sale, traduse în limba română în Filocalia 1, deoarece nu există foarte multe informații despre viață lui. Este serbat în calendarul ortodox în data de 29 martie.
Sumar Articol cu link-uri mai jos ⬇
Despre viața Sfântului Ierarh Diadoh, episcop al Foticeii din Epirul vechi (nordul Greciei) nu se cunosc prea multe informații.
Sfântul Diadoh, Episcopul Foticeii s-a născut în jurul anului 400. A devenit episcop de Photiki (Foticeea), o mică localitate provincia Vechiul Epir din nordul Greciei de azi. A participat la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon din 451, unde numele lui apare sub forma Didachus din Phocas.
Acest sfânt ierarh și-a petrecut viața sa pământească înveșmântat în haina smereniei, căci cele despre dânsul au fost acoperite de vreme. S-a mai păstrat despre dânsul până la noi doar faptul că la anul 458 semnă dimpreună cu alți ierarhi o scrisoare către împăratul Leo I vestind trecerea la Domnul a patriarhului Proterie al Alexandriei, omorât de monofiziți.
A făcut parte din grupul de notabili din provincia Epir care au fost capturați în raidurile vandalilor între anii 467 și 474. Prizonierii au fost eliberați mai târziu în Africa de Nord, aproape de Cartagina, de unde li se pierde urma. Nu se cunoaște locul și data exactă a morții lui (de unde probabil și absența lui din sinaxare).
Însă din rânduiala lui Dumnezeu s-a păstrat scrierea sa ce ni-l arată a fi un mare nevoitor și un adânc cunoscător al vieții duhovnicești. Astfel că scrierea sfântului păstor s-a bucurat de o deosebită prețuire după fericita sa adormire, după cum arată mulțimea manuscriselor ce s-au păstrat.
Surse: Orthodoxwiki, SfintiSiIcoane.
În ședința de lucru a Sfântului Sinod, ce a avut loc joi, 16 decembrie 2021, în Aula Magna "Teoctist Patriarhul" din Palatul Patriarhiei, s-a decis înscrierea Sfântului Ierarh Diadoh, Episcopul Foticeii în Calendarul Bisericii Ortodoxe Române.
Totodată, au fost aprobate textele liturgice ale sinaxarului, slujba și acatistul, precum și icoana sfântului ce va fi pomenit anual în data de 29 martie.
Sfântul Ierarh Diadoh Episcopul Foticeii va fi prăznuit anual în data de 29 martie împreună cu Sfinții Mucenici Marcu, episcopul Aretuselor, și Chiril diaconul.
Sursă: Basilica.
În primul rând "La mulți ani!" tuturor celor care poartă numele Sfântului Diadoh, Episcopul Foticeii!
DIADOH - acest nume provine din limba greacă veche Diadochos Διάδοχος și înseamnă "succesor".
Diadochos, Diadochus.
Conform calendarului ortodox, aceștia își pot serba ziua de nume în data de 29 martie când este pomenit Sfântul Diadoh, Episcopul Foticeii.
Cartea în format fizic ➡ Dionisie din Furma - Erminia Picturii Bizantine.
Sub numele lui Diadoh e cunoscută o scriere de tip duhovnicesc împărțită în 100 de capete (cuvântări), pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sofronie din Ierusalim (secolul VII) o citează și îl socotesc pe acesta drept autor. Totodată, de la el a mai rămas o "Vedere", text care prezintă un dialog purtat în vis cu Sfântul Ioan Botezătorul, în care se discută despre vederea lui Dumnezeu pe pământ și în viața viitoare.
Cele 100 de capete reprezintă un tratat complet asupra vieții duhovnicești, al cărei ultim scop este unirea sufletului cu Dumnezeu prin dragoste (capete 1-2). Scrierile sale cuprinzând în esență învățături dogmatice și sfaturi duhovnicești.
Viața duhovnicească începe cu frica de Dumnezeu. Nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se teme mai întâi de El întru simțirea inimii. Prin frică începe să se curețe sufletul de păcate. Dar chiar înainte de aceasta trebuie să se desfacă de grijile lumești. Până ce sufletul e nepăsător și dornic de plăceri nu simte frica de Dumnezeu. Dar când începe să se curețe cu luare aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vieții. Curățindu-se astfel tot mai mult, ajunge la dragostea desăvârșită, în care nu mai este frică, ci nepătimire. Cel ce iubește pe Dumnezeu crede cu adevărat în El și împlinește cu evlavie poruncile. Iar cel ce crede numai și nu este în iubire, nu are nici credința pe care crede că o are.
După curățirea de patimile trupești, lucrarea în care un rol mare îl au ascultarea și înfrânarea, trebuie să se facă și curățirea minții de gânduri rele, lucru care cere o liniștire a minții. Cei ce se nevoiesc trebuie să-și păzească pururi cugetul neînviforat, deosebind gândurile ce intră în minte, pe cele bune și trimise de Dumnezeu să le așeze în cămările memoriei, iar pe cele urâte și drăcești să le arunce afară din vistieriile firii. Dar numai Duhul Sfânt poate curăța mintea cu adevărat. Căci strălucind El necontenit în cămările sufletului, nu numai că se fac arătate în minte micile și întunecoasele năvăliri ale dracilor, ci se și slăbesc, fiind vădite de lumina aceea sfântă și slăvită. De aceea zice Apostolul: "Duhul să nu-l stingeți".
Curățindu-se mintea, se pune în lucrare simțirea ei, care este un organ prin care mintea se raportează la cele nevăzute și dumnezeiești, ca simțurile trupului la cele văzute. Simțirea aceasta a minții, sau a inimii, sau a sufletului, nu trebuie înțeleasă însă ca o vedere materială a lui Dumnezeu. Nimeni să nu nădăjduiască, auzind de simțirea minții că i se va arăta în chip văzut slava lui Dumnezeu. Spunem numai că cel ce și-a curățit sufletul simte printr-o gustare negrăită mângâierea dumnezeiască, dar nu că i se arată ceva din cele nevăzute. Pentru că acum umblăm prin credință, nu prin vedere, zice fericitul Pavel. Dacă deci i se va arăta vreunui nevoitor fie vreo lumină, fie vreo formă cu chip de foc, fie glas, să nu primească nicidecum o astfel de vedere. Căci este amăgire vădită a vrăjmașului. Că mintea, când începe să fie lucrată cu putere de lumina dumnezeiască, se face întreagă străvezie, încât își vede în chip îmbelșugat lumina sa, nimeni nu se îndoiește. Căci așa devine când puterea sufletului biruiește cu totul asupra patimilor. Dar că tot ce i se arată într-o formă oarecare, fie ca lumină, fie ca foc, vine din reaua uneltire a vrăjmașului ne învață limpede dumnezeiescul Pavel, spunând că acela se "preface în înger al luminii".
Dar înaintarea aceasta în viața duhovnicească, spre nepătimire, dragoste și vedere tainică, nu se face fără lupte. Când mintea începe să simtă harul Preasfântului Duh, atunci și Satana mângâie sufletul printr-o simțire dulce, în timpul odihnei de noapte, când vine ca o adiere de somn ușor peste el. Ceea ce ajută atunci sufletului să alunge adierea dulce a Satanei este numele Domnului Iisus. Dacă deci mintea va fi aflată ținând în amintire fierbinte numele sfânt al Domnului Iisus și se va folosi ca de o armă de numele acela preasfânt și preamărit, va pleca amăgitorul viclean.
Cu cât se îmbogățește sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeu, cu atât îngăduie Domnul mai mult să fie supărat de draci, ca să învețe tot mai mult să facă deosebire între bine și rău și să se facă mai smerit.
Trăirea mistică de care ne vorbește Sfântul Diadoh se consolidează în jurul rugăciunii, singura în stare să alunge gândurile rele. "Deci dacă mintea va fi aflată ținând în amintire fierbinte numele sfânt al Domnului Iisus și se va folosi ca de o armă de numele acela preasfânt și preamărit, va pleca amăgitorul viclean" (capete 31,32).
Remarcând distincția dintre "chipul" lui Dumnezeu în om și "asemănarea" cu El (capete 4, 88), Sfântul Ierarh Diadoh încearcă să combată masalianismul (erezie care afirma faptul că Botezul nu alungă pe diavol din sufletul omului, așadar nu șterge nici păcatul cu totul, ci în omul botezat sălășluiește și harul, și păcatul; și Duhul Sfânt, și Diavolul).
După Sfântul Diadoh, Episcopul Foticeii scopul vieții duhovnicești este unirea sufletului cu Dumnezeu prin dragoste. El face deosebirea între chipul lui Dumnezeu în om și asemănarea cu El. Prin păcatul strămoșesc chipul dumnezeiesc s-a întinat. Harul Botezului curăță chipul, îl spală de întinarea păcatului. Dar prin aceasta încă nu avem și asemănarea. Spălarea chipului se face fără colaborarea noastră; lucrarea aceasta a harului încă n-o simțim. Asemănarea începem să o câștigăm pe măsură ce ne sporim sforțările noastre pentru o viață virtuoasă și o atingem deplin când a crescut în noi dragostea de Dumnezeu în mod covârșitor. Abia după ce am sporit în asemănare, în dragoste, ni se face și harul simțit. Harul, cum am zis, chiar din clipa în care ne botezăm se ascunde în adâncul minții. Dar își acoperă prezența față de simțirea minții. Din moment ce începe însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătățile harului intră în comuniune într-un chip tainic, cu sufletul prin simțirea minții. Căci pe măsură ce sporește sufletul, și darul dumnezeiesc își arată dulceața sa minții. Două bunuri ne aduce nouă sfântul har al Botezului renașterii, dintre care unul covârșește pe celălalt în chip nesfârșit. Cel dintâi ni se dă îndată. Căci ne înnoiește chiar în apă și luminează toată trăsăturile sufletului, adică chipul, îndepărtând toată zbârcitura păcatului nostru. Iar celălalt așteaptă ca să înfăptuiască împreună cu noi, ceea ce este asemănarea. Când începe deci mintea să guste întru multă simțire dulceața Prea Sfântului Duh, suntem datori să știm că începe harul să zugrăvească așa zicând peste chip, asemănarea.
Sfântul Diadoh, Episcopul Foticeii arată că, dacă până la Botez înăuntrul sufletului se află diavolul, de la Botez înăuntrul lui se sălășluiește harul, iar diavolul e scos afară. De aici înainte sufletul este influențat de har dinăuntrul său; iar diavolul îl influențează numai din afară, prin simțurile trupului. Unii au născocit cu atât harul cât și păcatul, adică atât Duhul adevărului cât și duhul rătăcirii se ascund în mintea celui ce se botează. Până nu se sălășluiește harul în adâncul sufletului, lucrează chiar din el dracii cei mai subțiri, oprindu-l de la dorirea binelui și îndemnându-l la patimi sufletești. Dar după ce se sălășluiește harul în minte, vin la rând dracii mai materiali, care ațâță trupul spre patimi trupești, ca să despartă mintea din comuniunea cu harul. Harul lui Dumnezeu se sălășluiește în însuși adâncul sufletului. De aceea din însuși adâncul inimii simțim oarecum izvorând dragostea de Dumnezeu, când ne gândim fierbinte la El. Iar dracii de aici înainte se mută și se încuibează în simțurile trupului, lucrând prin firea ușor de influențat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul.
Sfântul Ierarh argumentează că dacă până la Botez înăuntrul sufletului se află diavolul de la botez înăuntrul lui sălășluiește harul, iar diavolul e scos afară. "Abia după ce am sporit în ‹asemănare›, în dragoste, ni se face și harul ‹simțit›. Harul, cum am zis, chiar din clipa în care ne botezăm se ascunde în adâncul minții".
Sfântul Diadoh, Episcopul Foticeii, are comună cu mulți scriitori din Răsărit teoria deosebirii dintre teolog și gnostic. Teologul este propovăduitorul, cuvântătorul tainelor dumnezeiești, care a primit darul cuvântului, al învățăturii, care e totodată și darul înțelepciunii. Spre deosebire de el, gnosticul a primit darul cunoștinței, al unirii cu Dumnezeu și al trăirii acestei uniri. Drumul gnosticului este mai ales acela al rugăciunii, al însingurării în adâncurile trăirii mistice, departe de orice grijă.
Viața ta, Sfinte Diadoh, a rămas înveșmântată în taină, însă din cuvântul tău ca un mare ascet și cunoscător al dumnezeieștii viețuiri ai strălucit, pom înmiresmat al Raiului din roade vădindu-te.
Doctor și călăuză iscusită ești celor încercați de patimi, pătrunzând prin harul lui Dumnezeu în tainițele inimii și vindecând cu puterea Lui sufletele celor ce voiesc tămăduirea. Iar prin tine lucrând Hristos, toată Biserica se întărește și într-un glas cântă: Aliluia. (Din Acatistul Sfântului)
Sub numele lui Diadoh al Foticeii e cunoscută o scriere de cuprins duhovnicesc, împărțită în 100 de capete. Încă din veacul al VII-lea Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sofronie din Ierusalim citează din această scriere și îl socotesc ca autor pe Diadoh, episcop de Foticeea. Acesta nu poate fi decât acel Diadoh, episcop al Foticeii din Epirul vechi, care la anul 458 semnează împreună cu alți ierarhi o scrisoare către împăratul Leo I, anunțându-i moartea patriarhului Proterie din Alexandria, ucis de monofiziți.
Altceva nu se știe despre viața acestui ierarh, care trebuie să fi fost un mare ascet și un adânc cunoscător al tainelor vieții mistice, după cum rezultă din scrierea sa amintită, care s-a bucurat de o deosebită prețuire în timpul de după el, cum arată mulțimea manuscriselor în care s-a păstrat.
De la el a mai rămas și o Vedere în care, în forma unui dialog purtat în vis între el și Ioan Botezătorul, se discută asupra problemelor în legătură cu vederea lui Dumnezeu pe pământ și în viața viitoare. De la Diadoh a mai rămas o predică Despre înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos.
Scrierea lui amintită, în 100 de capete, nu e tipărită în Patrologia lui Migne decât într-o traducere latină, măcar că un text grecesc al ei fusese publicat încă în 1782 la Veneția, în Filocalia.
Această scriere este un tratat complet asupra vieții duhovnicești, scris de un om care a practicat-o. Ea ne lămurește mai bine decât multe volume groase despre duhul în care se trăia în lumea monahală. Ea ne arată că în vremea sinoadelor ecumenice și a marilor certe hristologice, nici învățătura despre trăirea creștină nu era lipsită de dispute. Scrierea aceasta are și o parte polemică, în care respinge învățături greșite.
După Diadoh, scopul vieții duhovnicești este unirea sufletului cu Dumnezeu prin dragoste (cap. 1–2). El face deosebirea între "chipul" lui Dumnezeu în om și "asemănarea" cu El (cap. 4, 88).
Prin păcatul strămoșesc "chipul" dumnezeiesc s-a întinat, s-a spălăcit. Harul botezului curăță "chipul", îl spală de întinăciunea păcatului. Dar prin aceasta încă nu avem și "asemănarea". Spălarea chipului se face fără colaborarea noastră; lucrarea aceasta a harului încă n-o simțim. "Asemănarea" începem să o câștigăm pe măsură ce ne sporim sforțările noastre pentru o viață virtuoasă și o atingem deplin când a crescut în noi dragostea de Dumnezeu în mod covârșitor. Abia după ce am sporit în "asemănare", în dragoste, ni se face și harul "simțit". "Harul se ascunde, cum am zis, chiar din clipa în care ne botezăm în adâncul minții. Dar își acoperă prezența față de simțirea minții. Din moment ce începe însă cineva să iubească pe Dumnezeu cu toată hotărârea, o parte din bunătățile harului intră în comuniune într-un chip tainic cu sufletul prin simțirea minții. Căci pe măsură ce sporește sufletul, și darul dumnezeiesc își arată dulceața sa minții" (cap. 77). "Două bunuri ne aduc nouă sfântul har al botezului renașterii, dintre care unul îl covârșește pe celălalt în chip nesfârșit. Cel dintâi ni se dă îndată. Căci ne înnoiește chiar în apă și luminează toate trăsăturile sufletului, adică "chipul", îndepărtând toată zbârcitura păcatului nostru. Iar celălalt așteaptă ca să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este "asemănarea". Când începe deci mintea să guste întru multă simțire dulceața Preasfântului Duh, suntem datori să știm că începe harul să zugrăvească, așa zicând, peste chip "asemănarea" (cap. 88).
Prin această deosebire Diadoh vrea să combată masalianismul. Pentru acesta harul și experiența prezenței harului erau identice. Abia această experiență este o dovadă că omul este eliberat de păcat și de diavol. De aceea, prețuind exclusiv rugăciunea ca mijloc al experierii harului, nesocoteau taina botezului ca mijlocitoare a harului care șterge, fără să avem conștiința, păcatul din noi. Cei ce combăteau masalianismul (mai ales Marcu Ascetul și Diadoh al Foticeii) prețuind, ca și adversarii lor, trăirea mistică a harului, trebuiau să distingă "chipul" lui Dumnezeu de "asemănarea" cu Dumnezeu, pentru a putea distinge și harul botezului, care restabilește acest chip fără să ne dăm noi seama, de trăirea conștientă a harului, care realizează treptat "asemănarea" nu numai prin rugăciune, cum ziceau masalienii, ci prin sforțările cu voia spre toată virtutea.
Porniți pe calea deprecierii botezului și a harului nesesizat de conștiință dăruit prin această taină, masalienii afirmau că botezul nu alungă pe diavol din sufletul omului, așadar nu șterge nici păcatul cu totul, ci în omul botezat sălășluiește și harul, și păcatul, și Duhul Sfânt, și diavolul.
Această teorie o respinge Diadoh, arătând că, dacă până la botez înăuntrul sufletului se află diavolul, de la botez înăuntrul lui se sălășluiește harul, iar diavolul e scos afară. De aci înainte sufletul este influențat de har dinăuntrul său; iar diavolul îl influențează numai din afară, prin mustul trupului și prin simțurile lui. "Unii au născocit că atât harul, cât și păcatul, adică atât Duhul adevărului, cât și duhul rătăcirii se ascunde în mintea celor ce se botează. De aceea zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă, îndată spre cele potrivnice. Eu însă am înțeles din dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea minții că înainte de Sfântul botez harul îndeamnă sufletul spre cele bune din afară, iar Satana foiește în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieșirile minții dinspre dreapta. Dar din ceasul în care ne renaștem, diavolul e scos afară, iar harul intră înăuntru.
Ca urmare, aflăm că, precum odinioară stăpânea asupra sufletului rătăcirea, așa după botez stăpânește adevărul asupra lui. Lucrează Satana asupra sufletului și după botez, ca și mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află la un loc cu harul (să nu fie!), ci învăluind oarecum mintea în fumul dulcețurilor neraționale, prin mustul trupului" (cap. 76). Cu alte cuvinte, până nu se sălășluiește harul în adâncul sufletului, lucrează chiar din el dracii cei mai subțiri, oprindu-l de la dorirea binelui și îndemnându-l la patimi sufletești. Dar după ce se sălășluiește harul în minte, vin la rând dracii mai materiali, care ațâță trupul spre patimi trupești, ca să despartă mintea din comuniunea cu harul (cap. 81). "Harul lui Dumnezeu se sălășluiește în însuși adâncul sufletului. De aceea din însuși adâncul inimii simțim oarecum izvorând dragostea de Dumnezeu, când ne gândim fierbinte la El. Iar dracii de aci înainte se mută și se încuibează în simțurile trupului, lucrând prin firea ușor de influențat a trupului asupra celor ce sunt încă prunci cu sufletul. (…) De aceea harul prin simțirea minții înveselește trupul cu o bucurie negrăită la cei ce sporesc în cunoștință; iar dracii prin simțurile trupului robesc sufletul, îmbiindu-l, ucigașii, cu sila spre cele ce nu vrea, când ne află mai ales umblând fără grijă și cu nepăsare pe calea credinței (cap. 79).
Viața duhovnicească începe cu frica de Dumnezeu. "Nimenea nu poate să iubească pe Dumnezeu din toată inima, dacă nu se va teme mai întâi de El întru simțirea inimii" (cap. 16). Prin frică începe să se curețe sufletul de păcate. Dar chiar înainte de aceasta trebuie să se desfacă de grijile lumești. Până ce sufletul e nepăsător și dornic de plăceri nu simte frica de Dumnezeu. Dar când începe să se curețe cu multă luare-aminte, atunci simte frica de Dumnezeu ca pe un medicament al vieții. Curățindu-se astfel tot mai mult, ajunge la dragostea desăvârșită, în care nu mai este frică, ci nepătimire (cap. 17). "Cel ce iubește pe Dumnezeu crede cu adevărat în El și împlinește cu evlavie poruncile. Iar cel ce crede numai și nu este în iubire nu are nici credința pe care crede că o are" (cap. 21).
După curățirea de patimile trupești, lucrare în care rol mare au ascultarea și înfrânarea, trebuie să se facă și curățirea minții de gânduri rele, lucru care cere o liniștire a minții. "Cei ce se nevoiesc trebuie să-și păzească pururea cugetul neînviforat, ca mintea, deosebind gândurile ce intră în ea, pe cele bune și trimise de Dumnezeu să le așeze în cămările memoriei, iar pe cele urâte și drăcești să le arunce afară din vistieriile firii" (cap. 26). "Dar numai Duhul Sfânt poate curăți mintea cu adevărat. (…) Căci strălucind El necontenit în cămările sufletului, nu numai că se fac arătate în minte micile și întunecoasele năvăliri ale dracilor, ci se și slăbesc, fiind vădite de lumina aceea sfântă și slăvită." De aceea zice Apostolul: "Duhul să nu-l stingeți" (1 Tes. V, 19).
Curățindu-se mintea, se pune în lucrare simțirea ei, care este un organ prin care mintea se raportează la cele nevăzute și dumnezeiești, ca simțurile trupului la cele văzute (cap. 24, 30). "Simțirea aceasta a minții" sau a "inimii", sau a "sufletului" nu trebuie înțeleasă însă ca o vedere materială a lui Dumnezeu. "Nimenea să nu nădăjduiască auzind de simțirea minții că i se va arăta în chip văzut slava lui Dumnezeu. Spunem numai că cel ce și-a curățit sufletul simte printr-o gustare negrăită mângâierea dumnezeiască, dar nu că i se arată ceva din cele nevăzute. "«Pentru că acum umblăm prin credință, și nu prin vedere», zice fericitul Pavel. Dacă deci i se va arăta vreunui nevoitor fie vreo lumină, fie vreo formă cu chip de foc, fie vreun glas, să nu primească nicidecum o astfel de vedere. Căci este amăgire vădită a vrăjmașului" (cap. 36; vezi și cap. 37, 38). "Că mintea, când începe să fie lucrată cu putere de lumină dumnezeiască, se face întreagă străvezie, încât își vede în chip îmbelșugat lumina sa, nimenea nu se îndoiește. Căci așa devine când puterea sufletului biruiește cu totul asupra patimilor. Dar că tot ce i se arată într-o formă oarecare fie ca lumină, fie ca foc, vine din reaua uneltire a vrăjmașului, ne învață limpede dumnezeiescul Pavel, spunând că acela se preface în înger al luminii" (cap. 40).
Dar înaintarea aceasta în viața duhovnicească spre nepătimire, dragoste și vedere tainică nu se face fără lupte. "Când mintea începe să simtă harul Preasfântului Duh, atunci Satana mângâie sufletul printr-o simțire dulce în timpul odihnei de noapte, când vine ca o adiere de somn ușor peste el." Ceea ce ajută atunci sufletului să alunge adierea dulce a Satanei este numele Domnului Iisus. "Dacă deci mintea va fi aflată ținând în amintire fierbinte numele sfânt al Domnului Iisus și se va folosi ca de o armă de numele acela preasfânt și preamărit, va pleca amăgitorul viclean" (cap. 31, 32).
Cu cât se îmbogățește sufletul mai mult de darurile lui Dumnezeu, cu atât "îngăduie Domnul mai mult să fie supărat de draci, ca să învețe tot mai mult să facă deosebire între bine și rău, și să-l facă mai smerit" (cap. 77).
Diadoh are comună cu mulți scriitori din Răsărit teoria deosebirii dintre "teolog" și "gnostic". Teologul este propovăduitorul, cuvântătorul tainelor dumnezeiești care a primit darul cuvântului, al învățăturii, care e totodată și darul înțelepciunii. Spre deosebire de el, gnosticul a primit darul "cunoștinței", al unirii cu Dumnezeu și al trăirii acestei uniri. Drumul gnosticului este mai ales acela al rugăciunii, al însingurării în adâncurile trăirii mistice, departe de orice grijă (cap. 7–11).
"Poate nota cea mai surprinzătoare a acestei scrieri, zice Viller-Rahner (op. cit., 223), este că viața duhovnicească apare de la început până la sfârșit ca o «trăire» și că la orice pas se vorbește de «experiență»." Aceasta e o caracterizare justă. Nu tot așa de potrivită este însă observația că "Diadoh aparține teologiei de sentiment, direcția pietății răsăritene, a cărei formă decăzută extremă este masalianismul". Trăirea mistică de care vorbește Diadoh nu poate fi identificată pur și simplu cu o stare sentimentală, împreunarea celor două cuvinte – "simțirea minții" – este o dovadă îndestulătoare despre acest adevăr.
În această lună, în ziua a douăzeci și noua, pomenirea sfinților mucenici Marcu, episcopul Aretuselor, Chiril diaconul și alți mulți, împreună cu ei;
Tot în această zi, pomenirea sfinților mucenici Iona, Varahisiu și a celorlalți nouă mucenici, împreună cu dânșii;
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru și mărturisitorului Eustațiu, episcopul Bitiniei;
Tot în această zi, pomenirea sfinților apostoli, dintre cei șaptezeci: Sosten, Apolo, Chifa și Epafrodit.
Tot în această zi, pomenirea celui întru sfinți părintele nostru Diadoh, episcopul Foticeii, în Epir, al cărui "Cuvânt ascetic" se găsește în Filocalia românească, volumul 1.
În această lună, în ziua a treizecea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Ioan, cel ce a scris Scara;
Tot în această zi, pomenirea sfântului proroc Ioad;
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Ioan cel ce s-a nevoit într-o fântână;
Tot în această zi, pomenirea sfintei Euvula, maica sfântului Pantelimon, care în pace s-a săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea sfântului Ioan, patriarhul Ierusalimului, care în pace s-a săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea sfântului sfințitului mucenic Zaharia cel nou, care a mărturisit în Corint, la anul 1684, și care prin sabie s-a săvârșit.
Pe Sfântul Diadoh, Episcopul Foticeii să îl rugăm să ceară de la Dumnezeu pentru noi mântuire sufletelor noastre: Sfinte Ierarhe Diadoh roagă-te lui Hristos pentru noi! Cu ale lui sfinte rugăciuni și cu ale tuturor Sfinților pomeniți astăzi, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește-ne pe noi. Amin.
Sursă: pravila.ro, facebook.
