Sfântul Cuvios Siluan Athonitul prin prezenta sa, prin viata și scrierile sale, ne pune în prezenta lui Hristos, nu printr-o învățătură, un sistem teologic sau un discurs, ci printr-o experiență nemijlocita a lui Dumnezeu, trăită în adâncul ființei sale. El nu vorbește decât despre ceea ce a văzut și cunoscut prin Duhul Sfânt, despre ceea ce realizat în viata sa și a trăit în ființă sa, în trupul, sufletul și duhul său. Este serbat în calendarul ortodox în data de 24 septembrie.
Sumar Articol cu link-uri mai jos ⬇
Sfântul Cuvios Siluan Athonitul, pe numele său din lume Semion Ivanovici Antonov, s-a născut într-un sat din Rusia (Sovsk) în anul 1866. Provenea dintr-o familie de țărani simplă, evlavioasă și numeroasă, avea patru frați și două surori.
La vârsta de patru ani, după vizita unui negustor de cărți ambulant, care pretindea că Dumnezeu nu există, micul Semion s-a tulburat. Îndoiala se furișează în sufletul său. Își spune: "Când voi fi mare, îl voi căuta pe Dumnezeu în tot pământul".
La vârsta de nouăsprezece ani, lucrând pe un șantier, e atins de mărturia bucătarului echipei sale, care se întorsese dintr-un pelerinaj la mormântul unui sfânt, unde a văzut făcându-se minuni, își spune: "Dacă acesta e sfânt înseamnă că Dumnezeu e cu noi, și că nu trebuie să străbat tot pământul ca să-L găsesc". La acest gând, care e un adevărat har, inima sa se aprinde de dragoste pentru Dumnezeu. Sfântul Cuvios Siluan Athonitul a găsit credința. Se convertește, viața sa se schimbă. Se roagă mult vărsând lacrimi și simte pentru prima data dorința de a se face monah, dar tatăl său îi spune că trebuie să-și facă mai întâi serviciul militar.
Această stare excepțională, acest prim har, va dura trei luni, după care va dispărea puțin câte puțin. Siluan își reia viața obișnuită, lumească. Face chiar două păcate mari, îndulcindu-se de farmecul unei fete și, în cursul unei altercații, îl lovește atât de puternic pe tânărul curelar al satului că aproape îl omoară.
Dar Dumnezeu, care l-a ales, nu-l părăsește pe tânărul Semion. Puțin timp mai târziu, un nou har îl cheamă din nou printr-o vedenie. Semion visează că un șarpe se strecoară în gura sa și îi intră în inimă. Se trezește scârbit și aude un glas foarte frumos și blând pe care-l recunoaște drept cel al Maicii Domnului: "Ai înghițit un șarpe și lucrul te scârbește. Nici mie nu-mi place să văd ce faci".
Acesta al doilea har e hotărâtor. Semion se căiește din nou, dar mai adânc decât întâia oară. Un simț ascuțit al păcatului se trezește în el. Viziunea sa despre lume, viața sa zilnică, legăturile sale cu ceilalți, toate se transformă. Își face serviciul militar și, după ce s-a dus să-i ceară Sfântului Ioan din Kronstadt să se roage pentru el, pleacă spre Muntele Athos - leagăn al monahismului ortodox - unde sosește în 1892.
La vârsta de 26 de ani, pleacă în Sfântul Munte Athos și devine frate la Mănăstirea rusească Sfântul Mucenic Pantelimon (Russikon), un adevărat oraș care număra în epocă nu mai puțin de 2.000 de monahi.
Departe de oameni, rupt de lume, Muntele Athos e limanul de pace și stabilitate la care visează. Așa crede. Dar se înșală. Fiindcă alternanța de har și părăsiri ale lui Dumnezeu pe care a cunoscut-o în lume continuă, ba chiar cu o intensitate sporită.
Astfel, încă de la sosirea sa, după ce s-a spovedit, Sfântul Cuvios Siluan Athonitul își începe plin de râvnă noua sa viață de monah, avântându-se în asceză. Dar numaidecât e necăjit de ispite trupești, cuprins de gânduri obsedante care îi sugerează să se întoarcă în lume să se căsătorească.
Siluan angajează o nouă luptă împotriva acestor gânduri, se căiește, se hotărăște să se roage fără încetare. Trei săptămâni mai târziu, pe când se roagă înaintea icoanei Maicii Domnului, el primește un nou har excepțional, pe care majoritatea asceților îl dobândesc în general doar după ani și ani de lupte: darul rugăciunii neîncetate. Rugăciunea lui Iisus, "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!", intră în inima sa și începe să țâșnească de la sine, fără efort, zi și noapte, însoțită de lacrimi.
Prin harul lui Dumnezeu, Sfântul Cuvios Siluan Athonitul face un salt pe scara sfințeniei, dar riscul de a cădea e cu atât mai mare. Acest dar, împreună cu laudele fraților săi care îi apreciază tovărășia și calitatea muncii, face să se nască în el gânduri de mândrie, de autosatisfacție. Crede că duce o viață exemplară, că i s-au iertat păcatele, pe scurt, că e un bun monah. Și din nou, luptă împotriva a tot felul de gânduri, de patimi care când îl înalță, când îl cufundă în adânc.
Mai mult, asemenea Sfântului Antonie în deșertul Egiptului, i se arată demonii. El își îndoiește rugăciunile, dar are sentimentul că ele se pierd în gol. Se simte singur, părăsit, sufletul îi este năpădit de întuneric. Forțele sale fizice slăbesc, își pierde curajul. Plin de spaimă, deznădăjduit, se prăbușește: "Dumnezeu e neînduplecat, poți să-L rogi, însă nu te ascultă".
Atunci, ca un răspuns la mâhnirea sa, sau mai degrabă la predarea sa totală în mâinile lui Dumnezeu, el primește un har încă și mai mare decât cele dinainte.
Șase luni după sosirea sa la Muntele Athos, în timpul Vecerniei în paraclisul "Sfântului Ilie", pe când se roagă înaintea icoanei lui Hristos, i se arată Domnul. Atunci, în dreapta ușilor împărătești, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Iisus Hristos Cel Viu! Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer.
Sfântul Cuvios Siluan Athonitul ne prezintă una dintre cele mai frumoase descrieri a Domnului nostru Iisus Hristos: "Întreaga sa ființă i se umple dintr-o dată de lumina harului Sfântului Duh în Care recunoaște pe Domnul. Privirea Sa blândă și infinit bună, iradiind o negrăită iertare, pace și bucurie, atrage irezistibil întreaga făptură a fratelui Semion (Siluan) copleșită de focul harului până dincolo de limitele puterilor firești."
Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte.
Sfântul Cuvios Siluan Athonitul face parte din acei rari sfinți creștini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârșită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părăsirii și al pierderii harului sfâșie sufletul ("nu puteți înțelege durerea mea", spunea Siluan).
Câteva zile după arătarea lui Hristos, Semion trăiește o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sărbătoare, același har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puțină intensitate, după care treptat lucrarea sa simțită a început să slăbească; pacea și bucuria lăsau loc unei chinuitoare neliniști și temeri de a pierde harul.
"Pentru cine a cunoscut slava lui Dumnezeu, bucuria, pacea, blândețea și iubirea care le însoțesc, pierderea harului, îndepărtarea lui Dumnezeu e cea mai mare nefericire", ne spune starețul. El se simte ca Adam izgonit din rai, incapabil să-și mai găsească odihna pe pământ. Suferințele sufletului său sunt fără margini. Se tânguie, strigă: "Doamne, de ce Ți-ai ascuns fața? Unde ești? Unde Te ascunzi? De ce zăbovești? Sufletul meu tânjește după Tine, Doamne, și Te caut cu lacrimi".
Dar, din nefericire, Sfântul Cuvios Siluan Athonitul n-are încă experiența, maturitatea duhovnicească care să-i îngăduie să păstreze și să facă să rodească acest har neasemănat. Odată cu trecerea zilelor și săptămânilor, aceasta stare de fericire pascală slăbește puțin câte puțin, până piere aproape cu totul. Și lupta pe care o cunoscuse mai înainte reîncepe. Mai puternică, mai adâncă, mai radicală. Cu atât mai violentă, cu cât un părinte duhovnicesc, căruia îi ceruse sfatul, trezește în el gândul de mândrie spunându-i: "Dacă acum ai ajuns așa cum ești, ce vei fi la bătrânețe?"
Și iată-l pe Siluan angajat în lupta nemiloasă împotriva celei mai rele și mai subtile dintre patimi, obârșia tuturor relelor și păcatelor după Părinții Bisericii: mândria. Un război înverșunat, ce va dura 15 ani.
Începe perioada de alternări continue între vizite ale harului și părăsiri dublate de intense atacuri demonice, în care aproape singur, căci nici unul dintre părinții duhovnicești pe care i-a consultat nu-l pot ajuta. Sfântul Cuvios Siluan Athonitul se dedică unei asceze extreme, petrecându-și nopțile în rugăciune, într-o luptă fără odihnă împotriva gândurilor care-i tulbură și îi întunecă mintea, împotriva demonilor care i se arată. "Dacă Domnul nu m-ar fi făcut să cunosc încă de la început cu ce iubire iubește pe oameni, n-aș fi putut îndura nici măcar una din acele nopți și am avut o mulțime", scrie el.
După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, spre anul 1906, în miezul uneia dintre acele nopți cumplite, în care demonul merge până acolo încât se interpune între el și icoana lui Hristos, Siluan, deznădăjduind cu totul, îi spune Domnului: "Vezi că mă silesc să mă rog Ție cu cuget curat, dar demonii mă împiedică, învață-mă ce trebuie să fac ca ei să înceteze să mă mai tulbure". Și atunci primește în sufletul său acest gând: "Cei mândri sunt chinuiți mereu de demoni". Atunci întreabă: "Doamne, învață-mă ce să fac ca sufletul meu să se smerească". Și din nou aude în inima sa acest răspuns al lui Hristos: "Ține-ți mintea ta în iad și nu deznădăjdui".
Și de îndată starețul Siluan va pune în aplicare această "poruncă", ca un leac pentru sufletul său bolnav.
Începând din acel moment sufletul său a înțeles că locul de bătălie împotriva răului se găsește în inima noastră, că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie, acest flagel care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu și cufundă lumea în nenorociri și suferințe. Mândria - această adevărată sămânță a morții care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Sfântul Cuvios Siluan Athonitul își concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: biruiește orice suferință pământească, aruncându-se într-o suferință încă și mai mare, osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu dar, sigur de iubirea Domnului său, stă în chip înțelept pe marginea adâncului "și nu deznădăjduiește".
E începutul unei noi perioade, din nou de 15 ani, în care, înarmat cu această sabie duhovnicească, va duce o lungă luptă împotriva mândriei. De acum înainte harul nu-l mai părăsește ca mai înainte, încetul cu încetul, mintea sa își va găsi odihna în Dumnezeu, iar Duhul Sfânt va mărturisi mântuirea sa. Puțin câte puțin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem și însoțită de lacrimi din belșug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru "întreg Adamul" - iubirea lui Hristos pentru toată omenirea.
Începând din 1920, începe o nouă perioadă, marcată de seninătatea și pacea dobândite în urma biruinței împotriva gândurilor și a demonilor, de intrarea "în sferele cele mai înalte ale sfintei nepătimiri". În această perioadă din iubire pentru toată omenirea își scrie însemnările, pe care ucenicul său cel mai apropiat, părintele Sofronie, le va aduna după moartea sa.
După o scurtă suferință de 8 zile, perfect lucid, senin și cufundat în rugăciune, se stinge ușor, fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva - între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia. A fost canonizat pe 26 noiembrie 1987, proclamat dascăl apostolic și profetic al Bisericii.
Sfântul Sofronie de la Essex, canonizat anul trecut de Patriarhia Ecumenică, a dăruit românilor în anul 1992 un fragment din moaștele Sfântului Cuvios Siluan Athonitul.
Fragmentul este unul dintre cele primite de Sfântul Sofronie în data de 24 septembrie 1941, pe atunci Arhimandrit la Mănăstirea "Sfântul Pantelimon" din Muntele Athos, când a avut loc deschiderea mormântului Sfântului Siluan Athonitul, la trei ani de la adormirea sa.
Sfântul Sofronie menționează în actul de donație că a primit sfintele moaște în mâinile sale de la călugărul care a făcut deshumarea.
Patriarhia Română a oferit sfintele moaște Bisericii "Sfântul Nicolae" – Paraclis Universitar din București. Este prima biserică din țară care a primit moaștele Sfântului Siluan Athonitul.
Fragmente din moaștele Sfântului Siluan se află și la:
Cinstitul cap al Sfântului Cuvios Siluan Athonitul se află la "Sfântul Pantelimon" - Rusikon - Muntele Athos.
Sursă: Basilica.
În primul rând "La mulți ani!" tuturor celor care poartă numele Sfântului Cuvios Siluan Athonitul!
Silvestru, Silviu Silvia - reproduc numele latin "Silvester", care provine din transformarea în nume proprii, a adjectivului "silvester". Cuvântul "Silvester" derivă de la "silva", care se traduce prin: silvic, de pădure, pădurean. Acest nume apare și în Noul Testament aparținând unuia dintre tovarășii de drum, din călătoriile misionare, ai Sfântului Pavel, numit și Sila.
În limba latină apar înregistrare derivate ca Silvanus, Silvius, Silvester, Silvianus, Silvana, iar sub influenta greacă sunt întâlnite forme vechi ca (Σιλουανός) Siluamos, Siluam și Silviu. Sub influența rusă devine Siluan.
În limba română există mai multe variante, fie ca prenume, fie ca nume de familie: Silivestru, Silăvăstru, Selevestru, Sălăvăstru, Silvestru. La acestea se adaugă și numele: Silviu, Silvana, Silvia, Silviana, "Silvijo" (croată), "Silvio" (italiană, portugheză, spaniolă, croată), Siluan (rusă, ucraineană, bulgară)
Conform calendarului ortodox, aceștia își pot serba ziua de nume în date de 24 septembrie când este pomenit Sfântul Cuvios Siluan Athonitul, sau pe data de 2 ianuarie, atunci când este serbat Sfântul Silvestru episcopul Romei.
Dionisie din Furna în "Erminia picturii bizantine" nu ne furnizează detalii despre felul în care trebuie să fie pictat Sfântul Cuvios Siluan Athonitul.
Cartea în format fizic ➡ Dionisie din Furma - Erminia Picturii Bizantine
Un autentic martor al lui Hristos, dar și un om duhovnicesc al epocii noastre, care ne-a lăsat cuvântul pe care l-a primit de la Hristos: "Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!" Un cuvânt pe care ni l-a lăsat moștenire pentru intrarea noastră în secolul XX. Un cuvânt care a ajutat deja nenumărate persoane pe calea lor duhovnicească.
"Nu deznădăjdui", adică nu cădea în înfricoșătoarea patimă a deznădejdii, care nu e decât o altă formă, extrem de subtilă, de orgoliu, de iubire de sine, a unui eu înfășurat și închis în el însuși. Așa cum spune Sfântul Cuvios Siluan Athonitul: "Aș fi căzut sub povara păcatelor mele și aș fi fost de multă vreme în iad dacă Domnul și Preacurata Maica Sa nu s-ar fi milostivit de mine. Aș fi deznădăjduit de mântuirea mea dacă Domnul nu mi-ar fi dat harul Duhului Sfânt. Trebuie să ne osândim pe noi înșine, dar nu trebuie să deznădăjduim de la mila și iubirea lui Dumnezeu".
Altfel spus, trebuie să nădăjduim cu tărie în Dumnezeu. Fiindcă Dumnezeu, care ne iubește mai mult decât orice, vrea mântuirea noastră. Nu El a creat iadul, ci păcătosul însuși. Dacă, prin pătimirile Sale, Hristos ne-a dat pe pământ Duhul Sfânt, dacă și-a dat trupul și sufletul Său jertfă pentru întreaga umanitate, dacă s-a rugat și a cerut iertare pentru cei ce-L răstigneau, cum ne-ar putea refuza ceea ce îi cerem? Nu, El nu ne va refuza nimic. Ne va da, la timpul cuvenit, tot ceea ce avem nevoie, chiar și ceea ce nu ne așteptăm. Să ne căim sincer, să ne smerim înaintea Lui, să-i iertam pe ceilalți, să ne rugăm cu mai multă îndrăzneală și nădejde. Ceea ce nu e deloc ușor, fiindcă sunt lucruri care merg împotriva la tot ceea ce lumea ne invită.
Acest cuvânt adresat de Hristos Sfântul Cuvios Siluan Athonitul se înscrie perfect în învățătura și tradiția Părinților Bisericii. Antecedentele patristice ale acestei fraze sunt numeroase. Starețul Siluan însuși se refera la unii Părinți ai Pustiei, ca, de pildă, la avva Pimen care spunea: "Credeți-mă, unde e Satan, acolo voi fi și eu". Sau la Sfântul Antonie cel Mare, cel trimis de Dumnezeu la un curelar din Alexandria care repeta toată ziua: "Toți se vor mântui, eu singur voi pieri".
Sfântul Cuvios Siluan Athonitul lămurește acest cuvânt astfel: "Monahul care cunoaște taina luptei duhovnicești izgonește prin smerenia lui orice înălțare a minții lui și toată mândria." El spune: "Sunt într-adevăr mai rău decât toți și nevrednic de îndurare".
Sfântul Siluan era în stare să îndure asceza cea mai extremă, fără a cădea în deznădejde sau nebunie. Dar nu toate sufletele au aceeași putere. Cum spunea unul din apropiații arhimandritului Sofronie, cuvântul "ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui" e un cuvânt de foc. Cine-l gustă ca atare riscă să se ardă: unele persoane, încercând să se cufunde cu mintea în iad, au ajuns bolnave. Prin urmare acest cuvânt trebuie adaptat situației proprii, capacităților noastre duhovnicești și fizice.
Există o rugăciune pe care Sfântul Cuvios Siluan Athonitul o repeta adeseori în scrierile sale sub diferite forme, și care a fost reținută de iconograful rus Leonid Uspenski, primul care a pictat o icoană a starețului în anii '60, adică înainte chiar ca el să fie canonizat: "Milostive Doamne, ascultă rugăciunea mea. Fă ca toate popoarele pământului să Te cunoască prin Duhul Sfânt!"
Cu cât inima se curăță prin căință de patimi, cu atât se sălășluiește mai mult în ea Duhul Sfânt. Cu cât Duhul Sfânt e cel ce lucrează mai mult în ea, ea se transfigurează, apoi se unește cu Hristos. Cu cât mai mult Hristos e Cel ce trăiește în ea, cu atât inima se simte purtătoare a ceea ce Hristos a recapitulat în Persoana Sa: Adamul total, întreaga umanitate și chiar, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, întreagă creație. Atingem atunci plinătatea, desăvârșirea Iubirii.
"Cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt se roagă și varsă lacrimi pentru întreagă lume", scrie el. Îi este mila de toți, de toți oamenii care suferă din pricina mândriei lor și sunt lipsiți de har, de toate popoarele cufundate în suferință, foame și război. Sfântul Cuvios Siluan Athonitul nu încetează să spună: sufletul însuflețit de Duhul Sfanț se mâhnește când îl vede pe celălalt suferind. Dorește pentru el, pentru întreagă lume, același har pe care l-a primit el. Vrea ca toți oamenii să cunoască aceeași fericire, să se pocăiască, să vadă slava lui Dumnezeu, să cunoască milostivirea lui, că orice durere și orice rău să fie izgonite de pe pământ. Că să domnească pacea. Iubirea, adevărata iubire, nu suferă pierderea nici unui singur suflet. "Fratele nostru e viață noastră - spune starețul Siluan. Vor fi preamăriți cei care, plini de dragostea lui Hristos, au purtat suferința lumii întregi."
Nimeni nu se mântuiește singur. Mântuirea mea nu e treaba mea, problema mea individuală. E un eveniment ontologic, ce privește întreaga umanitate, Adamul total. Întreagă umanitate, dar mai mult chiar decât aceasta: întreagă creație, tot ce a fost făcut de Dumnezeu. Sfântul Cuvios Siluan Athonitul, care merge aici pe urmele Sfântului Isaac Sirul, ne vorbește despre întristarea care l-a cuprins după ce a smuls o frunză dintr-un pom fără vreo nevoie oarecare, despre lacrimile pe care le-a vărsat din belșug trei zile pentru că a rănit de moarte o muscă care îl supăra sau pentru că a vărsat apa fierbinte pe lilieci pentru a scăpa de ei. El scrie: "Din ziua aceea n-am mai făcut rău nici unei făpturi. Duhul lui Dumnezeu ne învață să iubim tot ce-i viu".
Pentru starețul Siluan, în cele din urmă, "monahul e omul care se roagă și plânge pentru lumea întreagă". Modelul său aici și modelul oricărui creștin e fecioara Maria. Sfântul Cuvios Siluan Athonitul, așa cum a spus Thomas Merton, e un adevărat monah. E, așadar, și modelul nostru.
În convorbirea sa cu un student care venise la Muntele Athos, Sfântul Siluan spunea: "Cine nu voiește libertatea? Toți o doresc, dar trebuie să înțelegi ce înseamnă libertatea și cum să o afli…". Astfel, îi oferea acestuia și nouă tuturor, care tânjim după libertate, fără să o înțelegem însă cum ar trebui, următorul răspuns: "Pentru a deveni slobod trebuie mai înainte de toate să te «legi» pe sineți. Cu cât te vei lega mai mult pe sineți, cu atât mai multă libertate va afla duhul tău".
Ca unul aflat și el în căutarea acestei libertăți, ni se alătură, iar efortul susținut de a o găsi, efort pe care noi, de cele mai multe ori, nu suntem dispuși să-l facem, i-a fost răsplătit. Aflând calea slobozirii din robia patimilor, Sfântul Cuvios Siluan Athonitul o dezvăluie întregii lumi, după mântuirea căreia sufletul său înseta: "Și eu doresc libertatea și o caut ziua și noaptea. Am înțeles că ea este la Dumnezeu și este dată de Dumnezeu inimilor smerite care s-au pocăit și și-au tăiat voia proprie înaintea Lui. Iată adevărata libertate: când suntem în Dumnezeu."
Deci adevărata libertate și odihnă a sufletului doar Dumnezeu le poate dărui, prin iertarea păcatelor și deplina încredințare în voia Domnului. Omul liber, care le lasă pe toate în grija lui Dumnezeu, conștientizează că niciodată nu va fi lăsat în încercări și ispite mai presus de puterile sale, iar cel ce se arată nemulțumitor în fața durerilor și a suferințelor pe care Dumnezeu le îngăduie asupra sa, unul ca acesta nu s-a lăsat întru totul purtării de grijă a Domnului. "Domnul, văzându-ne durerile, niciodată nu ne va da peste măsură. Dacă durerile ni se par mari, înseamnă că nu ne-am dat voii lui Dumnezeu".
În învățătura sa regăsim totodată modul în care fiecare dintre noi, prin propria experiență, poate să afle dacă s-a încredințat întru totul voii divine. "Iată semnul: Dacă te mâhnești pentru un lucru oarecare, înseamnă că nu deplin te-ai dat voii lui Dumnezeu, măcar că poate ți se pare că trăiești după voia lui Dumnezeu".
Sfântul Cuvios Siluan Athonitul a citit și a crezut aceste lucruri din Scripturi și Sfinții Părinți, dar, mai mult decât atât, el s-a învrednicit de cunoașterea iubirii lui Dumnezeu prin harul Duhului Sfânt: "Prin Duhul Sfânt am cunoscut iubirea Domnului. Iubirea Domnului e iubire arzătoare. Duhul Sfânt nu ne-a descoperit numai cele de pe Pământ, ci și cele ce sunt în cer". "Fără Duh Sfânt, omul nu e decât țărână și păcat. Domnul îi crește pe copiii Săi prin Duhul Sfânt, îi hrănește cu Prea Curatul Lui Sânge și cu trupul Lui Prea Curat și toți cei ce urmează Domnului se fac asemenea Domnului, Tatăl lor". Cel atins de har cunoaște o bucurie nesfârșită, odihnă în Domnul și iubește pe Dumnezeu și întreaga creație: "Este cu neputință de tâlcuit felul cum ne iubește Domnul. Numai prin Duhul Sfânt poate fi cunoscută această iubire și atunci sufletul o simte într-un chip neînțeles".
Mândria, orgoliul propriilor opinii sunt cauze care împiedică omul să cunoască pe Dumnezeu: "Chiar dacă ar studia toate cărțile pământului, omul mândru nu va cunoaște niciodată pe Domnul. Căci mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh".
Odată obținut Duhul Sfânt prin smerenie, monahul înțelege întreaga putere a cuvintelor lui Hristos: "Învățați de la mine smerenia și blândețea", smerenia fiind, după spusele lui Ioan I. Ică jr. "o participare treptată prin har la actul divin al kenozei (îndumnezeirea firii omenești din Iisus Hristos), smereniei intra-trinitare a Fiului devenit accesibil prin Întruchiparea Lui prelungită în Biserică, fiecărui creștin, căruia îi oferă baza și modelul îndumnezeirii". Este însă de-ajuns un gând rău, o clipă de mândrie, pentru ca harul Duhului Sfânt să dispară. Atunci sufletul intră în deznădejde, deoarece nicio frumusețe și bogăție de pe lume nu-l pot înlocui. Odată ce a cunoscut harul, sufletul nu mai poate fi atras decât de dorul de Dumnezeu, despre care Sfântul Cuvios Siluan Athonitul ne-a lăsat pagini de mare forță. Experiența duhovnicească a Sfântului Siluan ne arată că pentru a cunoaște pe Domnul e nevoie de cele trei daruri afirmate de Apostolul Pavel: credința, nădejdea și dragostea. Dragostea lui Dumnezeu este suprema împlinire, însă pe drumul lung al nevoințelor e necesară credința pentru a porni, și nădejdea pentru a trece peste obstacole. Când un păcat a ocultat iubirea lui Dumnezeu, credința și nădejdea vin să o restaureze.
Cel smerit și care a dobândit pe Duhul Sfânt nu poate să nu iubească toată făptura și să dorească mântuirea tuturor. "Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios; dar l-am rugat pe Dumnezeu să mi le ierte și El mi-a dat nu numai iertare, dar încă și Duhul Lui. Vezi, iubirea lui Dumnezeu față de noi!" Experiența iubirii și milostivirii divine este atât de tulburătoare, încât părintele Siluan nu o poate păstra numai pentru sine, ci o vestește întregii umanități, pe care o iubește din tot sufletul. Rostul nevoințelor lui se regăsește în acest strigăt: "Frații mei, în genunchi vă rog, credeți în Dumnezeu, credeți că Duhul Sfânt e cel ce dă mărturie despre El în toate Bisericile și în sufletul meu".
Sfântul Siluan ne-a mai lăsat moștenire învățăturile sale care au fost adunate de ucenicul său, arhimandritul Sofronie Saharov (1896-1993), în lucrarea biografică intitulată "Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul" și cartea fundamentală "Cuviosul Siluan Athonitul". Cea din urmă, scrisă și publicată inițial în limba rusă în 1948, a fost tradusă integral sau parțial în aproape douăzeci de limbi, printre care arabă, suedeză, japoneză și coreeană.
Teologul sârb Iustin Popovici l-a comparat pe Siluan Athonitul cu Sfântul Simeon Noul Teolog, în timp ce monahul Thomas Merton l-a considerat drept "cel mai autentic monah al secolului al XX-lea". Patriarhia Ecumenică l-a canonizat în anul 1987, sub numele de Cuviosul Siluan Athonitul, considerând că "a atins măsura Sfinților Părinți" ai Bisericii.
Remarcabila și tulburătoarea mărturie a unui deținut german, condamnat pe viață pentru omucidere care a descoperit scrierile starețului Siluan în închisoare și care, atins de harul și milostivirea lui Dumnezeu, a îngenuncheat pe betonul celulei sale și, pentru prima dată în existența sa, a înălțat o rugăciune către Dumnezeu. Ulterior el a luat numele Siluan, a studiat iconografia și cu mare hotărâre a început o viață de rugăciune, post și căință. Pe scurt, și-a schimbat cu totul modul de viață. Cum arată el însuși în cartea publicată în 1994, "Hristos după gratii", "în spatele gratiilor și zidurilor închisorii am devenit un om liber".
Surse: Crestin Ortodox, Ziarul Lumina, Wikipedia.
O, Sfinte Siluane, cu lacrimile tale ai dobândit smerenia lui Hristos în Duhul Sfânt și dascăl al iubirii de vrăjmași ai devenit în acest veac plin de ură și de tulburare! O, dulce psaltire a pocăinței și alăută binecântătoare a Duhului Sfânt!
Noi, cei însuflețiți de viețuirea ta cea aleasă, ne plecăm genunchii în fața sfințeniei tale care rușinează pe cei ce nu mai cred că Dumnezeu lucrează în Biserica Sa și îți mărturisim că inimile noastre suspină după liniștea ta, după dragostea ta de Dumnezeu, de oameni și de vrăjmași.
Mărturisim că avem nevoie de mijlocirea ta pentru noi la Dumnezeu, Sfinte Siluane, că mult suntem tulburați în această lume care ne învață să fim răi, iubitori de slava deșartă și orbi ai păcatului. Roagă-L, Părinte Sfinte, să ne dăruiască și nouă blândețea Sa, îndelunga-răbdare, tăcerea, înfrânarea și iubirea Lui cea dumnezeiască pentru toată făptura.
Sfinte Siluane, tu care ai trecut prin atâtea încercări duhovnicești întărit de Sfântul Duh, nu ne lăsa să fim înghițiți de marea lumii acesteia. Fii călăuza noastră, fii povățuitorul nostru, mijlocește pururea pentru noi ca să stingem văpaia patimilor, să biruim răul din inimile noastre și astfel să ne mântuim sufletele.
Așa, Cuvioase Părinte Siluane, podoaba călugărilor din Sfântul Munte al Athosului, cel care te-ai făcut pe tine lăcaș Sfintei Treimi, izbăvește pe cei ce cu credință săvârșesc prea cinstită pomenirea ta și pe cei ce sărută cu evlavie moaștele tale, spre slava Celui ce S-a proslăvit în tine și dăruiește prin tine tămăduire tuturor celor ce aleargă la ajutorul tău.
Văzând răutatea și nimicnicia noastră, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce l-ai numărat pe Sfântul Siluan în ceata aleșilor Tăi, trimite-l nouă ca pe un adevărat Părinte, spre a ne povățui cum să trăim o viață cuviincioasă, o viață de nevoință și de rugăciune, ca să Te aflăm milostiv în ceasul morții și la Înfricoșătoarea Judecată. Amin.
Propovăduitor al iubirii lui Hristos, lumii întregi ai fost dat, de trei ori fericite, între cuvântătorii de Dumnezeu cel prea duios, căci pe Cel smerit și blând ai văzut și inima Aceluia o ai cunoscut. Pentru aceasta, prin graiurile tale toți luminându-ne, proslăvim Duhul, Carele pe tine-au proslăvit.
Pre Hristos, Învățător în calea smereniei, rugându-te, ai aflat, Duhul mărturisind în inima ta mântuirea;
*pentru aceasta, neamurile toate, acum la nădejde chemate, se veselesc întru pomenirea ta. :Cuvioase Părinte Siluane, roagă pre Hristos Dumnezeu, să se mântuiască sufletele noastre.
*Iar în Mănăstiri se cântă: pentru aceasta, călăuza nevoinței te-ai arătat, plin fiind de lumina cea dumnezeiască. Cuvioase Părinte Siluane, roagă pre Hristos Dumnezeu, să se mântuiască sufletele noastre.
Împodobit-ai, Părinte, Muntele Atonului, mai presus de fire viețuind, și dumnezeiasca lucrare a Duhului arătând; pentru aceasta, cu cuviință cinstind pomenirea ta, Siluane, din inimă slăvim pre Cela ce pre tine Bisericii mare propovăduitor al lui Hristos te-au dat.
Precum mult ai iubit, și mult ai aflat, Harul cel dumnezeiesc al Duhului, Siluane, de la Hristos; pentru aceasta neamurile strigă ție: Bucură-te Părinte, podoaba Părinților.
Pre pământ fiind, slujit-ai lui Hristos, pre urmele Aceluia umblând; Acuma, în ceruri, pre Carele ai dorit privești, Împreună cu Dânsul petrecând, precum au făgăduit. Pentru aceasta, Părinte Siluane, calea mă învață, carea ai urmat.
Cuviosul Siluan (Semion Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de țărani ruși, alcătuită - pe lângă părinți - din cinci băieți și două fete. Tatăl lui Semion, un om plin de adâncă credință, blândețe și de multă înțelepciune, îi este primul model în viața sa lăuntrică.
Încă de mic copil, Semion și-a pus în gând - avea doar patru ani - ca atunci "când va fi mare să caute pe Dumnezeu în tot pământul". Auzind mai apoi de viața sfântă și minunile săvârșite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan) tânărul Semion și-a dat seama că "dacă există Sfinți, înseamnă că Dumnezeu e cu noi și n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc".
De îndată ce și-a dat seama că a găsit credința - împlinise 19 ani - Semion, înflăcărat de dragostea lui Dumnezeu, simte o prefacere interioară și atracția pentru viața monahală. Tatăl său este însă categoric: "Fă-ți mai întâi serviciul militar, apoi ești liber să te duci".
Această stare excepțională a durat trei luni, după care l-a părăsit. Tânărul Semion, viguros și chipeș, începe să ducă o viață asemenea celorlalți tineri de vârsta lui; o viață departe de sfințenia fiorului divin care îl cercetase.
Dotat cu o fire robustă și cu excepțională forță fizică, trece prin multe ispite ale tinereții; într-o zi lovește pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne în viață.
În vâltoarea acestei vieți de păcat, prima chemare la viața monahală începe să se stingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coșmar de glasul blând al Maicii Domnului, care înrâurează sufletul său tulburat. Până la sfârșitul vieții, Cuviosul Siluan i-a mulțumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa.
Această a doua chemare, petrecută cu puțin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotărâtor în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Semion a simțit o adâncă rușine pentru trecutul său și a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa față de tot ce vedea în această viață s-a schimbat radical.
Semion își execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conștiincios, cu o fire pașnică și purtare ireproșabilă, a fost foarte prețuit de camarazii săi. Dar gândul său era mereu la pocăință, Sfântul Munte Athos (unde trimitea uneori chiar și bani). În timpul serviciului militar, sfaturile sale salvează de la destrămare tânăra familie a unui soldat căzut în ispită.
Puțin înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui Ioan din Kronstadt; însă negăsindu-l îi lasă o scrisoare. Întors în cazarmă, Semion simte puterea rugăciunii Sfântului Părinte.
Ajuns mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă a vieții sale: Muntele Athos. "Grădina Maicii Domnului", citadela monahismului răsăritean și oaza spiritualității filocalice, Sfântul Munte cunoștea la sosirea sa un moment de apogeu.
În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a "Sfântului Mucenic Pantelimon" (Russikon). Introdus în tradiția seculară atonită: rugăciunea singuratică la chilie, lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire și cuminecare, citirea, munca și ascultarea - fratele Semion se împărtășește din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!".
Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândește - ca un dar neprețuit - rugăciunea inimii, ce țâșnea de la sine, fără încetare.
Lipsit de experiență, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice.
După 6 luni de sfâșieri lăuntrice, într-o după-amiază, șezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preț de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu - fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad.
Pradă aceleiași spaime și întristări, se duce la Vecernie în paraclisul "Sfântului Ilie" și abia șoptește "Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!". Atunci, în dreapta ușilor împărătești, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Iisus Hristos Cel Viu! Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte.
Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinți creștini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârșită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă cea mai anevoioasă, căci sentimentul părăsirii și al pierderii harului sfâșie sufletul ("nu puteți înțelege durerea mea" spunea Siluan).
Câteva zile după arătarea lui Hristos, Semion trăiește o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sărbătoare, același har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puțină intensitate, după care treptat lucrarea sa simțită a început să slăbească; pacea și bucuria lăsau loc unei chinuitoare neliniști și temeri de a pierde harul.
În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Semion (devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot părea incredibile.
Păstrându-și "ascultarea" de econom (responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste două mii de viețuitori, se cufundă și mai adânc în rugăciune.
Începe o lungă perioadă (15 ani !) de alternări continue între vizite ale harului și părăsiri dublate de intense atacuri demonice.
După 15 ani de la prima arătare a Domnului Hristos, într-o înfricoșătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea și necredința. Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Și atunci aude glasul Domnului: "Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor".
"Doamne, zice atunci Siluan, învață-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit".
Și din nou, în inima sa primește acest răspuns de la Dumnezeu: "Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui".
Începând din acel moment sufletul său a înțeles că locul de bătălie împotriva răului, a răului cosmic, se găsește în inima noastră; că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie - acest flagel al umanității care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu și cufundă lumea în nenorociri și suferințe; mândria - această adevărată sămânță a morții care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan își concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: biruiește orice suferință pământească, aruncându-se într-o suferință încă și mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului său, stă în chip înțelept pe marginea adâncului, "și nu deznădăjduiește".
Timp de încă 15 ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăsește ca mai înainte - Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi.
În această stare, Cuviosul Siluan începe să înțeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieții duhovnicești. Puțin câte puțin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem și însoțită de lacrimi din belșug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru "întreg Adamul" - iubirea lui Hristos pentru toată omenirea.
Aceeași iubire îl îndeamnă pe Siluan să-ți așterne în scris experiența interioară, extraordinara sa viață duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confrații săi monahi. În această perioadă a vieții sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale.
Sfârșitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniștit și smerit ca întreaga sa viață de călugăr. După o scurtă suferință (8 zile), perfect lucid, senin și cufundat în rugăciune, se stinge ușor - fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva - între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta Utrenia.
Prin Viața sfântă și însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj umanității strivite de absurditatea experiențelor cotidiene, durere și deznădejde. Probabil - cum spunea Părintele Sofronie (Saharov) într-una din cărțile sale - ultimul…
"Fost-a un om pe pământ mistuit de dorința lui Dumnezeu. Numele său era Semion. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite și zicând: "Miluiește-mă!". Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni și luni de zile a rămas în această rugăciune și puterile sufletului său s-au istovit. Atunci a căzut în deznădejde și a strigat: "Ești neînduplecat!". Și când, o dată cu aceste cuvinte, încă un lucru s-a rupt în sufletul său strivit de deznădejde, dintr-o dată în scânteierea unei clipe Îl vede pe Hristos viu. Inima și trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, n-ar mai fi putut să-i supraviețuiască. Și de atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândețe, nesfârșit iubitoare, plină de pace și bucurie. Și în toți anii îndelungatei sale vieți ce se vor scurge mai apoi, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârșită, nepătrunsă…"
Cartea în format fizic ➡ Viețile Sfinților Septembrie
În aceasta luna, în ziua a douăzeci și patra, pomenirea Sfintei Marii Mucenițe și întocmai cu Apostolii Tecla;
Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Coprie;
Tot în aceasta zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Siluan Athonitul.
În aceasta luna, în ziua a douăzeci și cincea, pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre Eufrosina, fiica lui Pafnutie Egipteanul;
Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului mucenic Pafnutie Egipteanul;
Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului Pafnutie anahoretul și a celor 546 mucenici împreuna cu dânsul;
Tot în aceasta zi, pomenirea aducerii aminte de cutremurul cel mare, în care s-a făcut răpirea unui prunc în văzduh;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfinților Mucenici Pavel și Tatis, cu fiii lor;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Părintelui nostru Serghie de Radonej, făcătorul de minuni și ocrotitorul Rusiei.
Pe Sfântul Cuvios Siluan Athonitul să îl rugăm să ceară de la Dumnezeu pentru noi mântuire sufletelor noastre: Sfinte Cuvioase Siluan roagă-te lui Hristos pentru noi! Cu ale lui sfinte rugăciuni și cu ale tuturor Sfinților pomeniți astăzi, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește-ne pe noi. Amin.
Sursă: pravila.ro, facebook.
