† Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț – Velicikovski
(15 noiembrie)

Trimte prietenilor tăi

Sfântul Paisie de la Neamț este unul din marii nevoitori și înnoitori ai monahismului romanesc din veacul al XVIII-lea. Este cunoscut și sub numele de Paisie Velicicovski.

Este pomenit de Biserica Ortodoxa Romana în fiecare an, la data de 15 noiembrie.

Viața pe scurt, Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț

Sumar Articol

Paisie s-a născut la 21 Decembrie 1722 la Poltava, în Ucraina, tatăl său fiind preot la catedrala orașului. A avut 11 frați și a primit o educație religioasă deosebită. Cercetări mai noi conchid că se trăgea din moldoveni stabiliți în ținutul Poltavei, înrudiți cu strămoși după mamă ai lui Dimitrie Cantemir.

A studiat la Academia duhovnicească din Kiev - întemeiată de Mitropolitul român Petru Movilă - dar n-a terminat studiile, fiind atras de viața monahală. Luand hotărârea de a se călugări, în 1740 intră în mănăstirea Liubetk și Medvedovschi. Datorita prigoanei ocupanților polonezi, se întoarce la Kiev, la cunoscuta , unde va lucra icoane și unde îl va întâlni pe Mitropolitul Antonie al Moldovei, care slujește aici în românește (Paul Mihail).

În anul 1742 vine în Moldova, la schitul Dălhăuți - Vrancea, apoi trece în Muntenia, succesiv la schiturile Trăstieni - Rmâdnicul Sărat, Poiana Mărului - unde era stareț cunoscutul Vasile - și la Cârnu - Buzău, care se conduceau după regulile monahale athonite. Starețul Vasile de la Poiana Mărului îl va determina să meargă la Muntele Athos pentru ca, potolindu-și setea la izvorul milenar al monahismului, să se desăvârșească în viața cea întru Hristos.

La numai 24 de ani, în 1746, merge la Athos, mai întâi la mănăstirea Pantocrator. Negăsindu-și un părinte spiritual cum și-l dorea, locuiește singur timp de patru ani într-o peșteră. În 1750 este vizitat la Athos de starețul Vasile de la Poiana Mărului, care l-a tuns în monahism și i-a schimbat numele în Paisie.

La 36 de ani este hirotonit ieromonah de către Episcopul Grigorie de la Athos. Primul său ucenic a fost monahul Visarion, venit din Moldova, la care se adaugă și alții, tot moldoveni.

Cu binecuvântarea Patriarhului Serafim, Paisie întemeiază schitul, cu 5 chilii, care ajunge repede la 60 de ucenici. Aici învață greacă de la monahul Macarie și începe să traducă din greacă în slavonă, revizuind vechile traduceri slavone după originalele grecești ale Sfinților Părinți răsăriteni. Stă la Athos 17 ani.

În 1763 hotărăște să se întoarcă în țară, datorită rivalității dintre călugării greci și ruși de la Athos. Împreună cu 64 de ucenici se stabilește mai întâi la schitul Vărzărești - Focșani, apoi se îndreaptă spre Iași, după ce mitropolitul de la București - grec de neam - l-a refuzat. La Iași, Mitropolitul Gavril Calimah - de origine română - care-l cunoscuse la Athos -, îi încredințează mănăstirea Dragomirna, ctitorie din 1609 a lui Anastasie Crimca, unde se mută cu ucenicii, la care se adaugă în curând mulți alții, români, ruși și ucraineni. Va rămâne aici 12 ani, formând o obște de 350 monahi, pentru care a alcătuit un regulament monahal, cunoscut sub numele de, în opt puncte, care introducea rânduiala în viața călugărilor, prevăzând : . Deci, monahii erau obligați să ducă viață de obște (comună), să lucreze în diferite ateliere, iar starețul să fie ales de obștea tuturor viețuitorilor și confirmat de mitropolit. Se înființează bolnița, adică spitalul mănăstirii, pentru bolnavi și bătrâni.

Paisie continuă și în Moldova opera de traducere a scrierilor Sfinților Părinți - mai ales a celor ascetice - din greacă în slavonă și în româna; de exemplu, din Sfântul Antonie cel Mare, Petru Damaschin, Isaia Pustnicul, Marcu Ascetul sau Teodor Studitul. Cinstind pe întemeietorul isihasmului, Paisie traduce din greacă în slavonă, de Patriarhul Calist. De asemenea, traduce - cea mai de seamă scriere ascetă - răsăriteană -, la cererea Mitropolitului Gavriil al Petersburgului, tipărită aici în 1739 (Gh. Drăgulin).

Dintre operele sale personale se evidențiază, în 6 capitole. Aici Paisie expune sistematic bazele biblice și patristice ale rugăciunii lui Iisus, pregătirea celui ce dorește s-o practice, precum și efectele ce le produce. Prezentată ca o, cel ce o practica trebuie să fie ghidat de o persoană experimentată, cel având parte de iluminări speciale în înțelegerea Sfinților Părinți. Există mai multe trepte ale acestei rugăciuni: pentru începători, aceasta corespunde vieții active, fiind însoțită de observarea strictă a poruncilor (post, rugăciune, priveghere) ; pentru cei desăvârșiți, rugăciunea minții corespunde vieții contemplative. Când sufletul se purifică de patimi, el poate primi harul divin care-l conduce spre viziuni spirituale, descoperindu-i tainele divine la care intelectul nu poate ajunge. Este stadiul rugăciunii vizionare sau al rugăciunii pure - după Sfântul Isac Sirul - din care izvorăște viziunea. Rugăciunea pură este darul exclusiv al lui Dumnezeu (Romul Joanta).

În privința căilor vieții monahale, Paisie expune învățătura tradițională ortodoxă: în singurătate totală ; în tovărășia a doi-trei monahi sau în comunitate, forma pe care o privilegiază.

În 1775, când Bucovina este ocupată de austrieci, activitatea cărturărească a lui Paisie la Dragomirna ia sfârșit. Însoțit de 200 de ucenici, se așează la mănăstirea Secu, unde rămâne patru ani, continuând pravila de la Dragomirna.

În anul 1779, la dorința domnitorului Constantin Moruzzi (1777-1782), Paisie devine egumen al mănăstirii Neamț. Iată cum descrie Nicolae Iorga aceasta noua însărcinare :

Activitatea starețului Paisie la Neamț a fost deosebit de bogată. El întărește aici rânduielile monahale athonite, cu slujbe zilnice conform tipicului, cu viața de obște, cu predici, cu muncă și rugăciune - după regulă a Sfântului Vasile cel Mare - cu grija pentru bătrâni și bolnavi. La Neamț s-a construit, sub îndrumarea sa, un spital, o casă de oaspeți și noi chilii, numărul monahilor trecând rapid de 800 : români, ruși, bieloruși, ucrainieni, greci, sârbi și bulgari.

Ultima și cea mai importantă etapă din viața și activitatea sa, a concretizat-o într-o imensă activitate literar-bisericească : două echipe de traducători, de copiști și de critici, cu el în frunte, lucrau fără întrerupere la revizuirea și traducerea scrierilor filocalice în slavonă și în română. Numărul total al manuscriselor din timpul său se ridică la 300 - dintre care 44 alcătuite de el însuși - Mănăstirea Neamț devenind un deosebit de important centru de cultură teologică-ascetică.

Printre alte preocupări ale sale menționăm și pe aceea pentru muzica liturgică, organizând aici o scoală bisericească de muzică corală pe mai multe voci, realizând translația muzicii bizantine pe notație liniară și introducând, pentru prima oară, cântarea Crezului de către toți credincioșii în biserică.

A trecut la Domnul la 15 Noiembrie 1794, la vârsta de 72 de ani, fiind înmormântat în biserica Mănăstirii Neamț.

Influența paisiană a fost deosebit de puternică în Moldova prin stareții Ilarion de la Secu și Sofronie de la Neamț său prin ucenicii săi: Visarion, Gherontie și Dorotei, trimiși la studii în Muntenia ; Platon, care i-a scris o; Ștefan, care a tradus din slavonă.

În Muntenia, paisianismul s-a răspândit datorită starețului Gheorghe de la Căldărușani în mănăstirile Cernica și Căldărușani.

Numeroase manuscrise slavone s-au răspândit în mănăstirile ortodoxe din Bulgaria, Serbia și de la Athos. Schitul Sfântul Ilie și mănăstirile Pantacrator și Noul Athos - ultima înființată de ucenicii săi - au dus mai departe tradiția spiritului paisian. Opera Sfântului Efrem Sirul, tradusă de el din greacă în slavonă s-a tipărit la Neamț în 1812. Cum era de așteptat, rânduielile sale monahale au influențat masiv viața religioasă a Bisericii Ruse. Mulți dintre ucenicii săi s-au răspândit în 117 mănăstiri și schituri din 35 de eparhii ale acestei Biserici.

Au fost alcătuite mai multe ale starețului Paisie, scrise de monahii Spiridon de la Neamț, Mitrofan, Grigorie, Andronic sau Vitalie, cea din urmă fiind considerată cea mai autentică (Ioan Ivan).

Starețul Paisie de la Neamț este considerat unul din cei dintâi scriitori asceți ai secolului al XVIII-lea. Curentul de reînnoire a vieții monahale pe care l-a creat a avut un efect benefic și prin faptul că a contractat curentul de grecizare și a favorizat impunerea limbii poporului în biserică, cultură și literatură. El reprezintă (M. Păcurariu).

Pentru viața sa ascetică, pentru bogăția învățăturilor sale și pentru contribuția la înnoirea monahismului, a fost trecut în rândul sfinților. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a canonizat în 1988. În ședința Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din 20 iunie 1992, s-a hotărât generalizarea cultului Cuviosului Paisie de la Neamț în Biserica noastră.

Să ne rugăm, dar, zicând: "Cuvioase Părinte Paisie, luminătorul credincioșilor și podoaba călugărilor, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre".

Viața completă, Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț (sinaxar)

Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Paisie de la Neamț s-a născut la douăzeci și unu decembrie, 1722, în orașul Poltava din Ucraina, numită pe atunci Malorusia, într-o veche familie de preoți dintre care unii au îmbrățișat viața monahală, precum bunica și sora mamei sale. Din botez a primit numele de Petru, după numele fericitului mitropolit moldovean Petru Movilă al Kievului, care se cinstește la 21 decembrie, ziua nașterii Cuviosului Paisie. Tatăl său, Ioan, era preot al catedralei din Poltava, iar mama sa Irina se îngrijea de buna creștere a celor doisprezece copii, dintre care fericitul Paisie era al unsprezecelea.

Murind tatăl său, pe când Petru avea numai patru ani, binecuvântata sa mamă i-a dat de mic o educație creștinească. La vârsta de doisprezece ani l-a prezentat arhiepiscopului Kievului, Rafael, care l-a primit să învețe carte duhovnicească la Școala Frăției din Kiev, cunoscută și sub numele de "Academia Movileană". Aici învățau carte și teologie toți fiii aleși ai preoților și demnitarilor ucrainieni și chiar moldoveni, cu care erau în bune relații creștinești.

După patru ani de școală, sufletul fericitului Petru nu-și găsea odihnă în lume. Glasul tainic al Duhului Sfânt îl chema la marea nevoință a vieții monahale, unde, prin multe osteneli și neadormită rugăciune, sufletul râvnitor se curăță de patimi și se unește cu Hristos. De aceea, părăsind în taină școala și familia, în toamna anului 1739, pe când avea șaptesprezece ani, Petru se duce la un schit din apropiere, împreună cu un prieten iubit al său. Dar negăsind duhovnic după inima sa se duce la Mănăstirea Medvedevschi, unde este făcut rasofor, primind numele de Platon. Dar nici aici nu stă mult.

După ce zăbovește puțin timp în marea lavră Pecersca, fericitul Platon, negăsind pace și liniște duhovnicească în mănăstirile ucrainiene, călăuzit de mâna lui Dumnezeu, în anul 1745, părăsește patria sa și se duce în Moldova. Aici viața monahală isihastă era în mare înflorire, fiind ferită de tulburarea uniației catolice poloneze, care invadase o bună parte din Ucraina de sud-vest.

După ce poposește la câteva mănăstiri și sihăstrii, fericitul Platon se stabilește la schitul Trestieni, în ținutul Buzăului. Aici se nevoiau câțiva călugări isihaști vestiți, în frunte cu Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului - părintele său duhovnicesc -, și Cuviosul Onufrie Sihastrul. Platon stă la Trestieni puțin. Apoi se mută mai sus, pe valea Buzăului, la schitul Cârnu, aproape de marele pustnic Onufrie, de la care mereu cerea cuvânt de bună sfătuire duhovnicească pe calea mântuirii.

Nevoindu-se Platon în schitul Trestieni, a fost rânduit de egumen la bucătărie. Dar el, fiind neînvățat a face mâncare și firav cu trupul, într-o zi n-a fiert bucatele îndeajuns; iar când să dea vasele jos de pe foc, a vărsat din greșeală toată mâncarea pentru care a plâns mult, cerându-și iertare. În altă zi a fost rânduit să facă pâine la brutărie. Însă și aici a pătimit aceeași ispită. Căci, neștiind cum să prepare aluatul și neavând putere să-l frământe cât trebuie, aluatul n-a mai dospit. Apoi, venindu-i un frate în ajutor, l-a frământat din nou. Dar în cuptor, neștiind să potrivească focul, toată pâinea a ars pe vatră. Atunci rasoforul Platon, cerându-și iertare în genunchi de la părinți, a plâns de mâhnire în toată ziua aceea.

Mai târziu, după ce Platon ajunge călugăr și stareț la Mănăstirea Neamț, spunea ucenicilor săi: "Fiilor, cei ce vin în obștea noastră să nu se descurajeze, văzând nepriceperea lor în unele ascultări, că și eu am fost la fel. Ci să aibă răbdare, căci cu ajutorul lui Dumnezeu și cu sârguință, vor ajunge să izbutească în orice lucru".

Un schimonah, anume Dosoftei, a spus rasoforului Platon că peste puține zile va veni marele stareț Vasile de la Poiana Mărului în schitul Trestieni și dacă îl va vedea așa tânăr și ager la minte îl va sili să primească preoția. Atunci Platon, mulțumindu-i, i-a zis: "Părinte Dosoftei, eu până la moarte aș dori să rămân simplu monah, căci nu sunt vrednic de o treaptă așa de mare!" "Dumnezeu să-ți ajute, frate!", a adăugat bătrânul.

Într-o toamnă, egumenul schitului l-a rânduit pe Platon să păzească via, poruncindu-i să nu mănânce struguri decât după masă, ca să nu se îmbolnăvească de stomac. Dar ucenicul, biruindu-se de lăcomie, toată ziua mânca struguri, iar la masă nu mai gusta nimic. De aceea, mult slăbind ca după o boală, a fost certat de egumen. Atunci Platon, rușinându-se, și-a mărturisit greșeala neascultării, cerându-și cu lacrimi iertare.

Spuneau părinții din schit despre Platon și acest lucru vrednic de crezare. Într-o noapte, spre Duminică, Platon a adormit așa de tare, că nu a mai auzit clopotul de Utrenie. Când s-a deșteptat slujba era pe la jumătate. Atunci de mare mâhnire a început a plânge și s-a întors la chilie. Iar a doua zi s-a rușinat să mai meargă la Liturghie și la trapeză cu frații, ci ședea în chilie plângând; atât era de pătruns de frica de Dumnezeu. Din ziua aceea, multă vreme rasoforul Platon, nu mai dormea culcat pe pat, ci șezând pe un scăunel, ca să se poată deștepta la Utrenie.

Nevoindu-se smeritul Platon la schitul Cârnu, se ducea adesea în pustie la Cuviosul Onufrie, bărbat ales și plin de dar, pentru a-i cere cuvânt de folos. Odată, după ce i-a vorbit bătrânul. despre patimile trupești și sufletești și despre luptele cele cu vicleșug ale diavolilor, a adăugat și acestea: "Dacă n-ar apăra Hristos pe poporul Său, nu s-ar fi mântuit nici unul dintre sfinți. Dar cel ce cade la Hristos cu credință și cu dragoste, cu smerenie și cu lacrimi, aceluia i se dau mângâieri și negrăite bucurii, pace și dragoste fierbinte către Dumnezeu. Mărturii ale acestui lucru sunt lacrimile nefățarnice izvorâte din marea dragoste, zdrobirea inimii și smerenie necontenită pentru Hristos. Căci din dragoste către Dumnezeu, omul devine nesimțitor către bunurile lumii acesteia".

După patru ani de nevoință duhovnicească în Moldova, fericitul Platon a plecat în Sfântul Munte, ca să scape de hirotonie, după cum singur mărturisea mai târziu: "ca nu cumva părinții moldoveni să mă silească să primesc preoția".

Sosind în Muntele Athos, a mers prin toate mănăstirile și sihăstriile să-și găsească un povățuitor iscusit. Dar negăsind un duhovnic după dorința lui, s-a retras în pustie, nevoindu-se singur patru ani de zile, în multă lipsă și osteneală, în rugăciune și citirea Sfinților Părinți, în lacrimi și priveghere ziua și noaptea.

Nevoința fericitului Platon în singurătate era destul de grea și anevoioasă. Neîncetat se îndeletnicea cu citirea Sfintei Scripturi și cântarea psalmilor; mâncare primea o dată la două zile și atunci numai pesmeți și apă, afară numai de sâmbete, duminici și praznice; iar sărăcia lui era covârșitoare. Trăia numai din pomană. Avea numai o dulamă și o rasă, și acelea foarte vechi. De multe ori, din pricina lipsei, umbla desculț, chiar și iarna și fără cămașă pe el. Dar smeritul Platon se bucura de sărăcia lui, precum se bucură bogatul de bogăția lui. Nici ușa chiliei lui nu o încuia vreodată, când pleca undeva, căci nu avea nimic într-însa, fără numai cuvintele Sfinților Părinți pe care le împrumuta de la mănăstiri.

În acea vreme, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a venit în Sfântul Munte marele stareț Vasile de la Poiana Mărului și a zăbovit câteva zile la chilia fericitului Platon. Iar la rugămintea lui, starețul Vasile l-a călugărit pe Platon, punându-i numele de Paisie. Apoi, bătrânul. l-a sfătuit pe ucenicul său să lase nevoința pustnicească și să-și aleagă calea împărătească, zicând

"Toată viața monahicească se împarte în trei părți: prima este viața de obște; a doua este petrecerea în doi sau în trei, numită și cale împărătească sau de mijloc, având toate în comun; a treia este nevoința de unul singur în pustie, potrivită numai bărbaților sfinți și desăvârșiți. În timpul de față, însă, unii călugări și-au născocit al patrulea fel de rânduiala monahicească. Fiecare își face chilie unde îi place, trăiește singur și se conduce singur după voia sa. Aceștia nu sunt pustnici adevărați, ci niște samavolnici, pentru că și-au ales un chip de viață care nu este după măsura puterii lor, lepădând ascultarea obștească".

"Unii dintre aceștia zic: "Eu de aceea trăiesc singur, ca să nu supăr pe fratele meu, nici eu să nu fiu supărat de altul. Apoi ca să mă feresc de grăirea deșartă și de osândirea altuia". Dar știi tu prietene, că aceste vorbe ale tale mai mult te rușinează decât te îndreptățesc? Pentru că și Părinții Bisericii au spus că celor tineri le este de folos să se smerească, iar mândria, părerea de sine, viclenia și altele asemenea îngâmfa și fac pe om trufaș".

Apoi iarăși zicea Cuviosul Vasile către ucenicul său, Paisie: "Mai bine este să trăiești împreună cu un frate să-ți cunoști slăbiciunea și măsura ta, să te căiești, să te rogi înaintea Domnului și să te curăți în toată ziua, prin harul lui Hristos, decât să porți în tine trufia și părerea de sine, să le ascunzi cu viclenie și să te hrănești cu traiul singuratic. Că traiul singuratic aduce nu puțină vătămare celui pătimaș".

În altă zi, starețul Vasile i-a zis iarăși: "Schivnicia înainte de vreme este pricină de mândrie, după cuvântul Sfântului Varsanufie. Deci dacă pe cel slab schimnicia îl duce la mândrie, atunci în ce se bizuie cel ce îndrăznește la această luptă singuratică? Nu este mai bine oare a păstra tăcerea în doi sau în trei pe drumul împărătesc? Iar petrecerea în viața de obște, după porunca Domnului - spunea marele stareț -, dă monahului râvnă la tot lucrul, deși i se împotrivește satana. Aici nu are loc iubirea de sine și părtinirea, care de obicei stăpânesc pe cei ce trăiesc în singurătate. Căci celor ce au trăit la început în viața de sine, li se pare grea viața de obște. De aceea, unii din ei zic: munca pentru noi înșine ne dă râvnă și hărnicie; iar când lucrăm pentru frați se ivește numaidecât lenea și cârtirea".

Apoi spune: "Cel ce trăiește singuratic, lucrează numai pentru sine, din iubire de sine; iar cel ce trăiește în obște, lucrează numai pentru Domnul, din iubire de Dumnezeu. De aceea se cuvine ca noi neputincioșii, să ținem calea împărătească, petrecând mai mulți la un loc. În felul acesta și ispitele le vom birui și de păcatul iubirii de sine ne vom izbăvi!"

Începând fericitul Paisie să primească în jurul său mai mulți frați, după sfatul starețului Vasile, duceau lipsă de preot. Deci îl rugau frații cu lacrimi pe Paisie să primească preoția, dar el nu voia, socotindu-se nevrednic. Atunci, unii din bătrânii Muntelui Athos au zis Cuviosului: "Cum poți tu să înveți pe frați să asculte și să-și taie voia, când tu nu faci ascultare și respingi lacrimile atâtor oameni? Vădit lucru este că tu iubești voia ta și crezi minții tale mai mult decât vorbele celor mai bătrâni cu anii și cu mintea. Oare tu nu știi unde duce neascultarea?" Auzind aceste cuvinte Paisie, s-a supus voii părinților și a primit preoția.

Se spune despre obștea Cuviosului Paisie de la schitul Sfântul Ilie că petrecea în mare lipsă materială, dar în desăvârșita armonie și râvnă duhovnicească. Pe lângă participarea zilnică la slujbele bisericești, frățimea se îndeletnicea și cu lucrul mâinilor în deplină dragoste, smerenie și tăcere. Iar fericitul stareț se ostenea ziua la facerea de linguri, iar noaptea o petrecea în citirea și transcrierea cărților Sfinților Părinți, sacrificând pentru somn până la trei ceasuri. Apoi avea darul lacrimilor, căci vărsa multe lacrimi când săvârșea Sfânta Liturghie, fiind pătruns de dumnezeiasca dragoste.

Patriarhul Serafim, care petrecea în Mânăstirea Pantocrator îl chema pe starețul Paisie în lavră de câteva ori pe an pentru a sluji Sfânta Liturghie. Și se foloseau toți văzând pe Cuviosul slujind în limba greacă, fără grabă, cu nespusă evlavie, cu fața stropită de lacrimi și absorbit cu totul de sfânta slujbă.

Starețul Paisie iubea tare mult citirea cărților Sfinților Părinți. Iată ce răspundea el starețului Atanasie care îl învinuia de oarecare lucruri: "Să nu zici, părinte Atanasie, că ajunge una sau două cărți pentru mântuirea sufletului. Doar nici albina nu adună miere dintr-o floare, ci din multe. Așa este și cel ce citește cărțile Sfinților Părinți. Una îl învață dreapta credință; alta îi vorbește de tăcere și rugăciune; alta îi spune de ascultare, de smerenie și răbdare, iar alta îl îndeamnă către iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Așadar din multe cărți patristice învață omul să trăiască după Evanghelie".

Altora le zicea Cuviosul Paisie: "Cel ce nu vrea să pătimească cu Hristos în viața de obște și îndrăznește în mândria sa să se ridice deodată pe crucea lui Hristos, alegându-și viața de pustie înainte de vreme, el devine un răzvrătit, iar nu pustnic!" Apoi zicea: "Viața de obște și sfânta lucrare din ea care este rădăcina vieții călugărești, le-a așezat pe pământ Însuși Hristos Mântuitorul, dând pildă oamenilor petrecerea Sa și a celor doisprezece Apostoli, care s-au supus întru totul dumnezeieștilor Lui porunci. Căci nici o altă viețuire nu aduce călugărului atâta sporire și nu-l izbăvește așa curând de patimile trupești și sufletești, ca viața de obște prin fericita ascultare. Și aceasta datorită smereniei care se naște din ascultare".

Despre dragostea cea duhovnicească iarăși învăța pe ucenici, Cuviosul Paisie: "Petrecerea în viața de obște a fraților adunați în numele lui Hristos, fără deosebire de neam, îi unește așa de mult prin dragoste, încât toți devin un singur trup, având un singur cap - pe Hristos -, un singur suflet, o singură voie și un singur scop, păzirea poruncilor lui Dumnezeu, îndemnându-se unul pe altul la lupta cea bună, supunându-se unul altuia, purtând sarcinile unul altuia".

Apoi zicea: "Dumnezeiasca ascultare, fiind rădăcina și temelia vieții călugărești, este strâns legată de viața de obște, cum este legat sufletul de trup. Că una fără alta nu poate exista. În obștea noastră, spunea Cuviosul Paisie, nimeni nu are nimic al său personal, că toți sunt încredințați că lăcomia este calea lui Iuda vânzătorul. Cel ce vine în mânăstire este dator ca toată averea sa, până la cel mai mic lucru, s-o pună până la moarte, cu trupul și cu sufletul său".

Altădată învăța pe ucenici, zicând: "Cu adevărat, nu toți în obștea noastră au ajuns deopotrivă măsura vârstei duhovnicești. Cei mai mulți și-au lepădat cu totul voia și cugetul lor, supunându-le în toate fraților și răbdând cu mare bucurie ocările și ispitele. Ei necontenit sunt stăpâniți de mustrarea de sine și se socotesc mai nevrednici decât toți. Alții, nu puțini, cad și iarăși se scoală; greșesc și din nou se pocăiesc; cu greu rabdă mustrările și ispitele, dar nu rămân de cei dintâi, ci se roagă cu căldură lui Dumnezeu să le trimită ajutor. Sînt puțini însă și de aceia care nu pot deloc să rabde ispitele și mustrările. Aceștia au nevoie să fie hrăniți cu laptele milei, al iubirii de oameni și al îngăduinței, până vor ajunge la cuvenita vârsta duhovnicească".

Iar către unul din apropiații săi zicea Cuviosul Paisie: "Am o necontenită întristare și durere în inima mea. Oare cu ce obraz mă voi înfățișa eu înaintea înfricoșatului Judecător ca să dau răspuns de atâtea suflete ale fraților mei care s-au predat în ascultarea mea, când eu nu sunt în stare să dau seama de ticălosul meu suflet? Dar deși sunt nevrednic, am nădejde de mântuire prin rugăciunile fraților ce viețuiesc împreună cu mine".

După mutarea Cuviosului Paisie cu soborul său de la Muntele Athos la Mânăstirea Dragomirna, din vara anului 1763, cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei, Gavriil, a rânduit următoarea regulă de viață călugărească:

"Nici un frate din obște nu are voie să aibă vreun fel de avere proprie, mișcătoare sau nemișcătoare. Starețul mânăstirii va avea grijă să-i dea fiecăruia cele de nevoie, după ascultarea lui;

Fiecare frate să se silească a dobândi desăvârșita ascultare, prin părăsirea cu totul a voii, cugetării și libertății sale;

Starețul să cunoască bine Sfânta Scriptură și învățăturile Sfinților Părinți pentru a ști cum să povățuiască pe călugări după voia lui Dumnezeu;

Slujbele bisericești și toată pravila obștească să se respecte întocmai după tipicul Sfântului Munte Athos;

Egumenul și toți frații sunt datori a lua parte zilnic la slujbele bisericești în rasă și camilafcă. Numai cei bolnavi sau cei trimiși în ascultări pot lipsi de la biserică;

La trapeză să se servească masa după tipicul bisericesc și rânduiala Sfântului Munte. Nimănui nu-i este îngăduit să mănânce pe la chilii, de la egumen până la cel din urmă frate. Numai cei bolnavi și bătrâni pot primi mâncare la chilie;

Frații sunt datori mai mult decât orice altă nevoință să practice la chilie rugăciunea lui Iisus. Apoi să cânte psalmi, să citească Sfânta Scriptură și cărțile Sfinților Părinți. Nimeni să nu stea fără de ocupație în chilie. Iar de ieșirea deasă din chilie și de starea de vorbă cu alții să fugă ca de otravă;

Egumenul se cade să rânduiască pe frați la toate ascultările din mânăstire, pentru a-i deprinde smerenia și tăierea voii;

Egumenul trebuie să aibă către toți frații aceeași purtare de grijă și aceeași dragoste. La fel și frații să aibă între ei dragoste curată și nefățarnică;

Se cuvine egumenului să rabde cu blândețe toate slăbiciunile fiilor săi duhovnicești, cu nădejdea îndreptării lor. Iar pe cei ce trăiesc de capul lor și leapădă jugul ascultării, după destulă sfătuire, să-i îndepărteze din mânăstire;

Pentru buna chivernisire a averilor, a fraților și a treburilor mânăstirești, egumenul este dator să aibă un călugăr iscusit care să poată cârmui bine toate;

Frații care vin la călugărie să fie ținuți în haine mirenești, spre ispitire canonică, de la șase luni până la trei ani. Apoi să-i tundă în monahism, ca rasofori sau călugări în mantie. Iar cel care după trei ani nu a deprins ascultarea și tăierea voii, să-l trimită din nou în lume;

În mânăstire să fie un mic spital - bolniță -, pentru călugării care se îmbolnăvesc și un frate iscusit care să îngrijească de ei cu deosebită hrană, băutură și liniște;

În mânăstire să fie diferite ateliere pentru trebuințele obștești, în care să lucreze călugări pricepuți, ca să nu fie nevoie să se ducă călugării la mireni;

Să se facă două case de oaspeți: una înăuntrul mânăstirii pentru mirenii evlavioși care vin spre închinare; și alta în afară de mânăstire pentru cei care vin cu căruțele;

Egumenul să rânduiască călugări iscusiți, ca să slujească cu dragoste pe cei ce vin spre închinare. Pe cei săraci și bolnavi, care n-au unde să-și plece capul, să-i ducă fie la casa de oaspeți, fie la bolniță și să fie îngrijiți cu bunăvoință;

În mânăstire să fie interzisă intrarea femeilor, afară de cazuri de mare nevoie, cum ar fi în timp de război și de bejenie;

Egumenul să se aleagă de soborul călugărilor și numai din sânul mânăstirii. El să știe bine Sfânta Scriptură și învățăturile Sfinților Părinți și să fie pildă tuturor de ascultare, dragoste, blândețe și înțelepciune;

Mânăstirea Dragomirna să nu fie niciodată și nicăieri închinată, precum a lăsat cu greu legământ și prea fericitul ei ctitor, mitropolitul Anastasie Crimca".

Cuviosul Paisie poruncea fraților să săvârșească ascultarea rânduită cu mare dragoste, în permanentă tăcere și cu rugăciunea tainică în inimă. Adeseori ieșea și starețul cu frații la lucru, dându-le tuturor pildă în toate. Vara, când părinții plecau să lucreze la câmp, mergea și un duhovnic cu dânșii pentru pravila bisericească și pentru spovedania zilnică, de care nimeni nu era scutit.

Când Cuviosul Paisie nu putea să-și cerceteze frații la câmp, fiind departe de mânăstire, le trimitea câte o scrisoare, plină de sfaturi duhovnicești. Iată cum îi învăța pe frați într-una din aceste scrieri:

"Fiilor, păziți-vă de zavistie! Unde este zavistie acolo nu este Duhul lui Dumnezeu. Stăpâniți-vă limba ca să nu grăiască cuvinte deșarte. Cine își stăpânește limba, își păzește sufletul de întristare. De la limbă vine viața și moartea. Întru toate să aveți smerenie, bunătate și dragoste. Întăriți-vă cu temerea de Dumnezeu, cu amintirea morții și a veșnicelor munci. Rugăciunea lui Iisus să o repetați necontenit. Aduceți lui Dumnezeu jertfă curată, neprihănită cu bună mireasmă, după creștineasca voastră făgăduință. Aduceți osteneala și sudorile voastre de sânge ca o ardere de tot. Zăduful și arșița zilei să fie pentru voi ca răbdarea mucenicilor...".

La chilii, Cuviosul Paisie cerea călugărilor să facă trei lucruri: să citească cuvintele Sfinților Părinți, să practice rugăciunea minții și, după putere, să facă adesea metanii cu lacrimi. Iar mărturisirea gândurilor către duhovnici o considera marele stareț temelia vieții duhovnicești și nădejdea mântuirii pentru toți. De aceea poruncea fraților, mai ales celor începători, să se mărturisească în fiecare seară la duhovnicii lor și să primească Trupul și Sângele Domnului, o dată pe lună; iar bătrânii și cei bolnavi, mai des, la două - trei săptămâni, iar schimonahii săptămânal.

Dacă vreunul din călugări, din lucrarea vrăjmașului, nu voia să-l ierte pe fratele său până seara, starețul îl îndepărta din sobor, îl oprea să zică Tatăl nostru și nu-l lăsa nici pe pragul bisericii să pășească, până nu se smerea și-și cerea iertare. Dacă la săvârșirea vreunui lucru se călca vreo poruncă dumnezeiască, starețul poruncea să se părăsească lucrul acela, decât să supere cu ceva pe Dumnezeu. Se spunea despre Cuviosul Paisie că permanent era ocupat cu frățimea și ușile chiliei lui nu se închideau până la ceasul nouă seara. Unii ieșeau și alții intrau. Pe unii îi mângâia, iar cu alții se bucura.

Spunea unul dintre ucenicii săi, zicând: "Treizeci de ani am trăit pe lângă dânsul și nu l-am văzut niciodată întristându-se pentru nevoile materiale. El numai atunci se întrista tare, când vedea călcându-se vreo poruncă dumnezeiască și mai ales de bunăvoie. Că sufletul său și-l punea pentru cea mai mică poruncă a Stăpânului". De multe ori zicea starețul: "Să piară toate ale noastre, să piară și trupul nostru, dar să păzim poruncile lui Dumnezeu și cu dânsele sufletele noastre!"

Timp de doisprezece ani cât a trăit în Mânăstirea Dragomirna, Cuviosul Paisie se îndeletnicea, pe lângă grija conducerii soborului, și cu traducerea cărților patristice. Această trudă o săvârșea Cuviosul mai ales în nopțile de iarnă, iar din roadele ei împărtășea cu bucurie toată frățimea din mânăstire. Iarna, când toată frățimea se aduna în mânăstire de la ascultări, în fiecare seară, în afară de sărbători, citea din cuvintele Sfinților Părinți. Frații se adunau la trapeză, se aprindeau lumânări, apoi venea Cuviosul Paisie, se așeza la locul său și citea cuvânt de învățătură. La urmă explica cuvântul citit pe înțelesul tuturor.

În Dragomirna se nevoiau călugări de trei neamuri: moldoveni, slavi și greci. De aceea era nevoit să citească într-o seară în limba română, iar în seara următoare în limba slavă sau greacă. Aceste citiri din tezaurul patristic se făceau de la începutul postului Crăciunului până în sâmbăta Sfântului Lazăr, când încetau. Pe toți îi sfătuia părintește, zicând: "Fraților, mai întâi de toate se cuvine vouă să vă apropiați de Domnul cu credință tare și cu iubire fierbinte să vă lepădați hotărât de toate plăcerile veacului acestuia, de voința voastră, de cugetul inimii voastre și să fiți săraci cu duhul și cu trupul. Numai atunci, prin harul lui Hristos, se va aprinde în voi sfânta râvnă".

Altădată iarăși le zicea Cuviosul Paisie: "După măsura ostenelilor voastre, cu timpul veți dobândi lacrimi și plâns cu nădejde, spre mângâierea sufletului. Se va ivi în voi râvna fierbinte de a trăi după poruncile Domnului și veți câștiga smerenie și răbdare, milă și iubire către toți, iar mai ales către cei nedreptățiți, către bolnavi și bătrâni.

Apoi adăuga aceste cuvinte: "Fraților, pe lângă toate acestea, se cuvine să răbdați bărbătește tot felul de neputințe trupești - slăbiciuni, boli grele și suferințe trecătoare -, care sunt pentru mântuirea veșnică a sufletelor voastre. Numai astfel veți ajunge bărbați desăvârșiți, după măsura vârstei lui Hristos. De veți rămâne tari în ostenelile călugărești, va dura și obștea voastră cât va binevoi Dumnezeu. Iar dacă vă veți abate de la luarea aminte de sine și de la citirea cărților Sfinților Părinți, atunci veți cădea din pacea lui Hristos, din iubirea Lui și din împlinirea poruncilor Lui. Atunci se va încuiba între voi neorânduiala, deșertăciunea, dezordinea, tulburarea sufletească, îndoiala, deznădejdea, cârtirea și învinuirea unuia asupra altuia. Atunci se va destrăma soborul vostru, mai întâi sufletește și apoi trupește...".

Spuneau ucenicii Cuviosului Paisie că avea atât de mare dar de a convinge, încât și pe cel mai trist îl putea mângâia și liniști cu cuvintele sale, și pe cel descurajat îl putea îmbărbăta și întări. Iar unde trebuia, mustra, ruga, îndepărta, răbda îndelung și când nu izbutea alunga de la sine. Numai pe cei mai înrăiți și îndărătnici îi certa, amenințându-i cu mânia lui Dumnezeu. Față de unul ca acesta se arăta judecător aspru și mânios, până când se smerea și se pocăia. Apoi îl mângâia, dojenindu-l cu dragoste și cu lacrimi pentru a lui îndreptare.

Odată unul din frați i-a spus: "Părinte, cugetul îmi spune că mă urăști, deoarece adeseori mă cerți cu mânie în fața fraților!" Iar Cuviosul Paisie i-a răspuns: "Iubite frate, dacă Sfânta Evanghelie poruncește să iubim și pe vrăjmașii noștri și să le facem bine, atunci cum pot eu să urăsc pe fiii mei duhovnicești? Iar dacă vă mustru cu mânie, să vă dea Domnul și vouă astfel de mânie! Că eu sunt nevoit a sta împotriva firii fiecăruia. Împotriva unora, adică a mă arăta mâniindu-mă, înaintea altora trebuie să plâng ca și prin una și prin alta să vă aduc vouă folos".

Uneori grăia către ucenicii săi aceste cuvinte: "Fraților, nu voiesc să vă temeți de mine ca de un stăpân înfricoșat; ci să mă iubiți ca pe un părinte, precum și eu vă iubesc pe voi ca pe niște fii ai mei duhovnicești". Iar de se întâmpla în sobor tulburare și scârba vreunui frate și acela venea la Cuviosul să-i spună necazul, îndată marele stareț îl binecuvânta și-l lua înainte cu cuvântul, nelăsând fratelui răgaz să vorbească. Astfel, prin cuvintele sale cele dulci și mângâietoare ducea mintea fratelui departe de întristare.

De asemeni, în vorbirea sa, ținea seama de firea și așezarea sufletească a fiecăruia. Celui mai înțelept îi aducea cuvânt mai adânc din dumnezeiasca Scriptură potrivit cu starea lui. Iar celui mai simplu îi aducea cuvânt, fie din iscusința sa, fie din sfânta ascultare, până când fratele uita de tulburare și ieșea de la stareț bucurându-se și mulțumind lui Dumnezeu.

Alteori grăia Cuviosul și acestea: "Când văd pe fiii mei duhovnicești nevoindu-se și silindu-se a păzi poruncile lui Dumnezeu cu ascultare și smerenie, am în sufletul meu atât de mare bucurie duhovnicească, încât nici în împărăția cerurilor nu doresc să am bucurie mai mare ca aceasta. Iar când văd pe unii negrijind de poruncile lui Dumnezeu, ținând la voia lor, trecând cu vederea sfânta ascultare, cârtind și petrecând în lenevire și iubire de sine, atunci atâta întristare cuprinde sufletul meu, că mai mare decât aceasta nu poate fi, până când nu îi voi vedea pocăindu-se cu adevărat". Iar alteori îi învăța pe frați și îi deștepta spre mai mare osârdie, zicând: "Fiilor, nu vă lăsați făcând neguțătorie, căci acum este vreme bine primită, acum este ziua mântuirii", cum spune Sfântul Pavel.

Odată a venit la Cuviosul Paisie un frate și i-a spus: "Părinte, sunt tare luptat de gânduri!" Iar starețul i-a răspuns zâmbind: "De ce sunteți voi așa de copilăroși? Faceți și voi cum fac eu. Eu toată ziua vorbesc cu voi; cu unii plâng, cu alții mă bucur. Iar după ce plecați toți din chilie, o dată cu voi alung de la mine toate gândurile. Apoi iau în mâini o carte și nu mai aud nimic, parcă aș fi în pustiul Iordanului!"

Despre creșterea vieții duhovnicești din obștea Cuviosului Paisie, scria mai târziu, ucenicul său Platon aceste cuvinte: "Puteai să vezi atunci în Mânăstirea Dragomirna, înflorind viața călugărească ca o minune nouă. Că oameni vii fiind, pentru dragostea lui Dumnezeu erau morți de bunăvoia lor pentru cele pamântești. Și cum voi putea vorbi cu înțelegere, decât numai din parte despre tainica lor lucrare? Adică înfrângerea inimii, smerenia adâncă, frica de Dumnezeu, luarea aminte de sine, tăcerea gândurilor și rugăciunea inimii, pururea săltând cu nespusă și aprinsă dragoste către Hristos și către aproapele. Că multora dintr-înșii neîncetat le curgeau lacrimile; nu numai în chilie, ci și în biserică și în vremea ascultării și în timpul citirii și al vorbirii duhovnicești ca o roadă a Duhului Sfânt. Cu cuviință dar, aici se împlineau cuvintele Sfântului Isaac Sirul, care grăiește: Adunarea celor smeriți este iubită lui Dumnezeu, precum adunarea serafimilor".

Cât pentru apărarea rugăciunii lui Iisus pe care toți ucenicii marelui stareț o practicau, Cuviosul Paisie a scris o frumoasă epistolă în șase capitole, împotriva acelora care o defăimau. Iată începutul epistolei sale:

"A ajuns până la noi vestea că oarecare persoane din sânul călugăresc, bizuindu-se numai pe nisipul înțelepciunii lor, îndrăznesc să hulească dumnezeiasca rugăciune a lui Iisus, care săvârșește sfânta slujbă prin minte în inimă. La aceasta îi înarmează vrăjmașul ca, prin limbile lor, ca și cu niște arme, să zădărnicească această lucrare dumnezeiască și prin orbirea minții să întunece inima lor. Cunoscut să fie că această dumnezeiască lucrare a fost îndeletnicirea necontenită a purtătorilor de Dumnezeu părinților noștri celor de demult și a strălucit în multe locuri pustii și în mânăstirile cu viață de obște: în Muntele Sinai, în Schiteea Egiptului, în Muntele Nitriei, în Ierusalim, în Sfântul Munte Athos și în tot Răsăritul. Prin această lucrare a minții mulți dintre purtătorii de Dumnezeu părinții noștri, aprinzându-se cu focul serafimic al dragostei de Dumnezeu și de aproapele, s-au făcut cei mai zeloși păzitori ai poruncilor lui Dumnezeu și s-au învrednicit să devină vase alese ale Duhului Sfânt. Asupra acestei dumnezeiești lucrări a minții și a păstrării raiului inimii, nimeni dintre ortodocși n-a îndrăznit cândva să rostească hulă, ci toți s-au îndreptat către ea cu mare respect și evlavie, ca pentru un lucru plin de mare folos duhovnicesc...".

Iar către împotrivitorii săi, Cuviosul Paisie adresează aceste cuvinte: "Vedeți, o, prieteni, care îndrăzniți să huliți rugăciunea minții? Nu deveniți voi oare părtași ereticului Varlaam de Calabria și ucenicilor lui? Nu vă cutremurați oare cu sufletul că veți cădea, asemenea lor, sub anatema Bisericii și veți fi depărtați de Dumnezeu? Vi se pare oare nefolositor să chemați numele lui Iisus? Dar nici de mântuit nu vă puteți mântui prin nimeni altul decât în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Dacă chemarea numelui lui Iisus este mântuitoare, iar mintea și inima omului sunt făpturi ale mâinii lui Dumnezeu, atunci care este păcatul omului care din adâncul inimii înalță cu mintea rugăciunea preadulcelui Iisus și cere de la El milă?"

Către cei ce voiau să deprindă rugăciunea lui Iisus, Cuviosul Paisie spunea: "Dacă cineva ar îndrăzni să facă această rugăciune de capul lui, nu după rânduiala Sfinților Părinți, fără întrebarea și sfatul celor iscusiți, fiind încă mândru, pătimaș și neputincios, trăind fără ascultare și supunere, ba încă ducând și viață singuratică în pustie, acela cu adevărat, și eu zic, ușor va cădea în toate cursele diavolului. Căci artă numesc Sfinții Părinți această dumnezeiască rugăciune, pentru că precum arta nu o pot învăța oamenii singuri, fără un dascăl, așa nu este cu putință deprinderea rugăciunii lui Iisus, fără un iscusit povățuitor".

Pentru cei ce nu găsesc povățuitori iscusiți, zicea Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Paisie: "Dacă cineva va trăi sub ascultare, dar n-ar găsi în părintele său duhovnicesc un povățuitor iscusit cu fapta și experiența în această lucrare dumnezeiască, căci în timpul de azi este mare lipsă de povățuitori iscusiți în rugăciunea lui Iisus, să nu cadă în deznădejde. Ci, continuând să rămână sub ascultare, în locul părintelui său duhovnicesc, să alerge la învățătura Sfinților Părinți și de la ei să învețe această rugăciune. Numai acela nu va simți iubirea fierbinte pentru deprinderea rugăciunii minții, care este cuprins de cugete pătimașe pentru viața aceasta și legat cu legăturile grijii de trup, care îndepărtează pe mulți de împărăția lui Dumnezeu. Iar cine voiește să fie unit prin dragoste cu preadulcele Iisus, lepădând toate frumusețile și desfătările lumii, ca și odihna trupească, nu va mai dori să aibă în viața aceasta nimic altceva decât să se îndeletnicească necontenit cu facerea acestei rugăciuni din paradis...". Așa își învăța ucenicii acest vas ales al Duhului Sfânt.

Cuviosul Paisie era și foarte milostiv. În toamna anului 1768, datorită invadării Bucovinei de către armatele străine, mii de familii de țărani se refugiau în pădurile din jurul Mânăstirii Dragomirna. Iarna, Cuviosul a mutat pe călugări într-o jumătate de mânăstire, iar cealaltă jumătate a pus-o la dispoziția mirenilor săraci, bătrâni și a mamelor cu copii. Trapeza cea mare și caldă o dădu, de asemenea, poporului înfrigurat. Apoi dădu poruncă chelarului, brutarului și bucătarilor să dea de mâncare la toți câți cereau. Se făcea mâncare și se cocea pâine neîntrerupt. Astfel, Cuviosul Paisie s-a făcut părinte tuturor, salvând mulți oameni de la moarte.

După șase ani de război între armatele rusești și turcești și după încheierea păcii din anul 1774, nordul Moldovei intră sub ocupație austriacă până în toamna anului 1918. Atunci și Mânăstirea Dragomirna cade în stăpânirea imperiului catolic de la Viena. Din această cauză Cuviosul Paisie este nevoit să ia cu sine două sute de călugări și să se strămute la Mânăstirea Secu, unde ajunge în ziua de paisprezece octombrie 1775. La Dragomirna lasă o obște de numai o sută cincizeci de monahi, sub povățuirea unui egumen moldovean.

De la Secu marele stareț scria adesea cuvinte de învățătură ucenicilor săi rămași în Dragomirna. Iată cum îi sfătuia pe fiii săi duhovnicești: "Totdeauna să fiți treji și permanent să puneți început de pocăință. Fugiți de grăirea deșartă care omoară sufletul, nu umblați din chilie în chilie, fără învoirea duhovnicilor; mărturisiți-vă regulat cugetele, prin care se risipește toată ispita diavolului. Apoi citiți scrierile Sfinților Părinți, prin care se luminează mintea omului și crește râvna pentru poruncile Domnului. Că numai prin credință fără fapte, nu este cu putință mântuirea. Fiecare, după putere, să ia parte la lucru în viața de obște. Să nu se facă adunări pe la poarta mânăstirii pentru a grăi deșertăciuni. Unde este sârguință, acolo strălucește lumina, acolo se arată pacea, acolo satana nu-și găsește loc, de acolo fug patimile. Iar unde nu este sârguință, acolo toate sunt împotrivă. În loc de bine este rău; în loc de lumină este întuneric; în locul lui Hristos intră diavolul...".

După patru ani de nevoință în Mânăstirea Secu, obștea Cuviosului Paisie devenise neîncăpătoare, deși se construiseră peste o sută de chilii noi. Astfel, cu voia lui Dumnezeu, cu binecuvântarea mitropolitului Gavril și cu ajutorul domnitorului Moldovei, Constantin Moruzi, s-a hotărât strămutarea Cuviosului Paisie cu o parte din obștea de la Secu în marea lavră de la Neamț. Aceasta s-a săvârșit, după multe ezitări și lacrimi, la paisprezece august 1779, fiind întâmpinat în curtea mânăstirii de obștea nemțeană în sunetul clopotelor, cu sobor de preoți. De aici a fost însoțit în marea biserică ctitorită de Ștefan cel Mare și Sfânt, unde s-a închinat cu lacrimi la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care ocrotește de multe secole această mânăstire.

Așa a fost venirea Cuviosului Paisie ca stareț al Mânăstirii Neamț. Din acea zi cele două mânăstiri s-au unit sub povățuirea aceluiași stareț, tradiție care s-a păstrat până în vara anului 1950. Egumenii și duhovnicii de la Dragomirna și Secu veneau adesea la Cuviosul Paisie pentru sfătuire și binecuvântare. Dar și marele stareț mergea o dată pe an la Secu, între 22 - 31 august și dădea tuturor cuvânt de folos în biserică și la trapeză. Apoi, după hramul mânăstirii, "Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul", Cuviosul Paisie îi binecuvânta pe toți și, în sunetul clopotelor, se întorcea din nou la Neamț, unde îl aștepta întreaga obște.

Se spunea despre Cuviosul Paisie că zilnic primea la chilie pe călugări, la orice oră, să-și descopere nevoile lor duhovnicești și trupești. Cu acest prilej starețul le zicea: "Dacă cineva din voi are vreo nevoie sufletească sau trupească și pentru aceasta cârtește și se necăjește, dar la mine nu vine să mă vestească, eu pentru nevoia și scârba lui nu am răspundere înaintea lui Dumnezeu".

Se spunea iarăși despre marele stareț că, în Mânăstirea Neamț, ocupațiile sale cărturărești ajunseseră la cea mai mare înflorire. Aici întemeiază o întreagă școală pentru formarea de traducători, scriitori și corectori de cărți. Manuscrisele patristice umplu biblioteca Mânăstirii Neamț și se răspândesc prin numeroase mânăstiri din țară și de peste hotare. "Astfel, Neamțu devine centrul și făclia monahismului ortodox și școala vieții sihăstrești și a culturii duhovnicești pentru tot Orientul ortodox".

O grijă deosebită avea Cuviosul Paisie și pentru cei bolnavi. În Mânăstirea Neamț a zidit spital pentru bolnavi și case de oaspeți. Starețul rânduia pe cei bătrâni și bolnavi la spital, încredințându-i fratelui Onosie, "bolnicerul mânăstirii". El cerea îngrijitorilor să slujească bolnavilor ca lui Dumnezeu, să le dea mâncare cât mai bună, pâine albă și vin, să-i spele săptămânal și să mențină curățenie exemplară în bolniță.

Cuviosul primea la spital și bărbați mireni care sufereau de diferite boli și care nu aveau unde să-și plece capul. Aceștia erau așezați în chilii aparte, "hrăniți din masa comună și trăiau acolo cât voiau, unii chiar până la moarte".

Odată starețul a văzut mergând prin mânăstire un frate, dând din mâini și privind încoace și încolo. Atunci Cuviosul chemă la sine pe duhovnicul lui și îi zise: "Așa povățuiești tu pe ucenicii tăi? Că iată umblă fără rânduială și smintește pe frați!" Apoi le dădu la amândoi canon să facă trei zile metanii în trapeză, ca toți să se învețe din greșeala lor. Spuneau ucenicii lui că adeseori vedeau pe Cuviosul Paisie stând aproape toată noaptea cu durere de inimă lângă patul celor foarte bolnavi. Împreună suferea și suspina cu ei, mângâindu-i cu nădejdea vindecării și a mântuirii, dându-le nu puțină ușurare în amara lor durere.

Iată cum descrie viața duhovnicească din Mânăstirea Neamț un călugăr călător, anume Teofan: "Sărăcia lor de bunăvoie era desăvârșita. Prin chilii, în afară de icoane, cărți și unelte pentru lucru manual, nu mai era nimic. Călugării se distingeau mai ales prin smerenie, iar de mândrie cu totul fugeau, de ură și de zavistie nu știau. Dacă se întâmpla ca cineva să jignească pe altul se grăbea numaidecât să se împace. Cel ce nu voia să ierte pe fratele care i-a greșit era alungat din mânăstire. Mersul călugărilor era modest. La întâlnire fiecare se silea să facă el înainte închinăciune. În biserică fiecare stătea la locul ce i se hotărâse, iar vorbăria deșartă era cu desăvârșire oprită atât în biserică și în chilii, cât și în afară".

Același Teofan scrie și despre ascultările călugărilor din Mânăstirea Neamț. "În obștea Cuviosului Paisie trăiau peste șapte sute de călugări și când se adunau la ascultare, câte o sută sau câte o sută cincizeci de frați, atunci unul din ei citea cuvânt de folos din vreo carte sau vorbea cuvânt ziditor de suflet. Dacă cineva începea să vorbească lucruri deșarte, îndată era oprit...".

Iar despre petrecerea călugărilor în chilii, același Teofan scrie: "Prin chilii unii scriau cărți, alții împleteau, alții torceau lână, alții coseau camilafce și potcape, făceau metanii, țeseau stofe pentru rase și mantii, făceau cruci și linguri sau se ocupau cu alte lucruri manuale. Toți erau sub supravegherea duhovnicilor, la care își mărturiseau păcatele și gândurile. de două ori pe zi: dimineața spuneau pe cele făcute noaptea, iar seara pe cele făcute ziua. Fără binecuvântarea duhovnicului nimeni nu îndrăznea să facă ceva, nici măcar să mănânce un fruct.

Era obicei ca la hramul Mânăstirii Neamț, Înălțarea Domnului, să se adune multă lume din Moldova, Valahia și din alte țări. Atunci Cuviosul Paisie nu avea odihnă deloc timp de patru zile. De dimineața până seara ușile erau deschise tuturor, și bogatului și săracului. Pe toți câți veneau se silea a-i odihni cu iubire de străini, ca al doilea Avraam, heretisindu-i cu dragoste și mulțumindu-le pentru răbdarea ostenelilor drumului. Apoi făgăduindu-le de la Domnul și Maica Domnului milă sufletească și trupească, îi binecuvânta și-i trimitea la casa de oaspeți".

Cuviosul Paisie se ostenea foarte mult pentru tălmăcirea părinteștilor cărți din limba veche greacă în limbile slavonă și română, ca să fie spre folosul și mântuirea celor ce vor voi a râvni și a lua aminte la învățăturile purtătorilor de Dumnezeu părinților noștri. Despre aceasta zicea ucenicul său Platon: "Se cuvine a ne minuna cum se putea să scrie atâtea cărți! Că era cu totul neputincios cu trupul și pe toată partea dreaptă avea răni. Și pe pat unde dormea era împresurat de cărți: câteva lexicoane, Biblia grecească și cea slavonă, gramatici grecești și slavonești, cartea din care făcea tălmăcirea și în mijloc lumânarea. Iar el ca un prunc mic ședea plecat și toată noaptea scria, uitând de neputința trupului, de grelele sale dureri și osteneli".

O, nepătimaș și sfânt bărbat! O, suflet curat și cu Dumnezeu împreunat! Cu totul era lipit de Dumnezeu, cu totul se revărsa către aproapele cu dragoste. Pentru aceasta și cuvântul lui era puternic, lucrător și plin de dar, dezrădăcinând patimile și răsădind bunătățile în sufletele celor care îl ascultau cu credință și cu dragoste.

Spuneau ucenicii Cuviosului Paisie că el a tradus din slavonă în românește puține cărți precum "Cuvintele Sfântului Nil de la Sorsca", întrucât erau mai mulți călugări moldoveni care traduceau din limba greacă decât slavoni. Din limba slavă traduceau numai Cuviosul Paisie împreună cu ieromonahul Dorotei, ucenicul său.

În limba română traduceau cei mai renumiți eleniști moldoveni, precum: Arhimandritul Macarie, mare protopsalt, a tradus Omiliile Sfântului Macarie, Cuvintele Sfântului Isaac Sirul și altele; Ieromonahul Ilaron a tradus Cuvintele Sfântului Calist Catafigiotul, Exaimeronul Sfântului Vasile cel Mare și altele; Cuviosul monah Gherontie, mare elenist, a tradus cinci cărți: Prăvălioara cea mică, Chiriacodromionul, Cazania la toate Duminicile, tipărită în București; Tâlcuire la Evanghelii a Fericitului Teofilact, tipărită la Iași; Teologhiconul (Dogmatica) Sfântului Ioan Damaschin, tipărit la Iași, Chegagrarion al Fericitului Augustin, tipărit la Mânăstirea Neamț și altele.

Cuviosul Ieradiacon Ștefan a tălmăcit Viețile Sfinților pe tot anul, din limba slavonă, tipărite la Mânăstirea Neamț între anii 1807-1815. Cuviosul schimonah Isaac Dascălul a tradus din limba greacă Scara Sfântului Ioan Scărarul și Bogorodicina (Octoihul) Maicii Domnului, care s-au tipărit la Mânăstirea Neamț. Iar din limba slavonă a tălmăcit Tipiconul (Tipicul Sfântului Sava), care s-a tipărit la Iași în anul 1816. Mitropolitul Grigorie Dascălul, alt ucenic al Cuviosului Paisie de la Neamț, a tălmăcit și el numeroase cărți din limba greacă, precum Patericul, Viețile Sfinților și altele pe care le tipărește la București, după ce ajunge mitropolit al Țării Românești (1823-1834).

Un pelerin grec, Constantin Caragea, ajungând la Mânăstirea Neamț, descrie astfel chipul plin de Duhul Sfânt al marelui stareț Paisie: "Pentru prima dată în viață am văzut cu ochii mei sfințenia întrupată și neprefăcută. Pe mine mă uimi fața lui luminoasă și palidă, fără pic de sânge, o barbă mare și albă, lucitoare ca argintul și curățenia neobișnuită a hainelor sale și a chiliei. Vorbirea lui era blândă și cu totul sinceră. Mi se părea că era un om cu totul desprins de trup!"

Ucenicul său, Platon, spune următoarele despre Cuviosul Paisie: "Era în el dragoste înfocată, cu care din tinerețile sale a iubit pe Domnul cu tot sufletul său. Că pe toți îi iubea, îi încălzea cu dragostea și râvna sa. Pentru fiecare simțea durere. Iar pe fiii săi duhovnicești îi îmbrățișa mai mult decât pe sufletul său. Pe tot omul ce venea la dânsul, pentru milă sufletească sau trupească, nu-l întorcea în deșert. Niciodată nu se întrista asupra cuiva, măcar de l-ar fi supărat cu ceva".

Apoi continuă: "Erau într-însul împreunate îndelunga-răbdare și blândețea, iar tulburarea și mânia nu s-au văzut la el, fără numai pentru călcarea poruncii lui Dumnezeu. Mustra și certa cu blândețe, dojenea și învăța cu dragoste. Miluia și îndelung răbda cu nădejde de îndreptare. Asemenea și în cele firești era prea împodobit. Că fața lui era albă ca a îngerului lui Dumnezeu, privirea lină, cuvântul smerit și străin de îndrăzneală, fiind cu totul revărsat spre milostivire, căci prin dragostea sa, pe toți îi atrăgea la sine. Mintea lui era întotdeauna unită cu Dumnezeu prin dragoste, mărturie fiind lacrimile".

Spunea unul dintre ucenicii Cuviosului Paisie că dobândise darul rugăciunii adevărate, încât fața lui se lumina și ochii vărsau multe lacrimi de focul care ardea în inima sa. "Odată, adaugă ucenicul, pe când eram noi în Dragomirna am venit la părintele stareț și văzând ușa deschisă am bătut și am intrat. Era înainte de Vecernie. Părintele era culcat. Fața lui era aprinsă ca de foc. Am zis: "Binecuvintează, părinte!", dar nu mi-a răspuns. Am repetat a doua oară. Nici un răspuns. Mă cuprinse frica. Atunci am înțeles că era răpit în rugăciune. Mai zăbovind puțin am ieșit din chilie și n-am spus nimănui nimic despre cele văzute".

Cuviosul Paisie avea și darul înainte-vederii. De multe ori vedea în vis o sabie spânzurând, numai de un singur fir de păr, deasupra capului voievodului moldovean Grigore Ghica. Apoi nu după multe zile, turcii i-au tăiat capul din porunca sultanului. Și mult a plâns marele stareț pentru aceasta. Era în obște un frate neascultător și mult suspina și plângea starețul pentru acest frate, sfătuindu-l pentru îndreptare. Dar fratele nu asculta. Apoi după trei zile fratele acela s-a înecat. Pe alt frate l-a rugat mult Cuviosul să nu plece din mânăstire. "Frate, îi zicea el, ascultă-mă, fiindcă nu vei vedea locul acela unde vrei tu să te duci". Într-adevăr, fratele nu l-a ascultat și după patru zile de drum a murit.

Numeroase și pline de înțelepciune duhovnicească sunt și scrisorile duhovnicești ale Cuviosului Paisie trimise către diferiți prieteni și ucenici ai săi: mireni, preoți, călugări și egumeni. Iată ce scria marele stareț către călugării din schitul Robaia - Argeș, care îi cereau un preot:

"La cererea voastră de a vă trimite un preot să vă organizeze viața de obște, nici nu știm ce să vă răspundem. Și noi înșine suntem la început și avem nevoie de povețe. Numai atât vă pot spune că după regulile Sfinților Părinți ați putea singuri să vă organizați viața duhovnicească. Întâi se cere ca egumenul să cunoască Sfintele Scripturi ca să știe a învăța pe ucenicii săi. Să aibă către toți iubire adevărată și nefățarnică, să fie blând, smerit, răbdător, liber de mânie, de iubirea de argint, de mândrie, de lăcomie și de toate celelalte patimi. Iar ucenicii să fie în mâinile egumenului ca lutul în mâinile olarului. Să nu facă nimic fără binecuvântare., să nu aibă ceva al lor, ci toate, și cărțile, și patul, și celelalte să fie date cu voia egumenului. Apoi schitul vostru, oriunde s-ar afla, să nu fie supus altei mânăstiri, ci singur să se conducă, ca frații săi să se mântuiască prin egumenul lor, iar egumenul prin Domnul...".

Asemenea, către călugării din Poiana Mărului scria:

"Nu vă tulburați pentru nerăutatea și smerenia părintelui Alexie, noul vostru egumen. Că după Sfinții Părinții egumenul trebuie să fie către frați smerit, blând, fără răutate, pașnic, în stare să sufere orice ispită, ca să poată da fraților pildă de răbdare. Nu vă tulburați că el este slab cu trupul, câtă vreme este sănătos cu duhul și întreg la duhovniceasca cugetare. Ci voi, cugetând slăbiciunea firii lui, nu cereți de la el osteneli trupești mai presus de puterile lui, ci cruțați-l, să nu-și piardă înainte de vreme puterile, spre paguba fraților. Ajunge pentru el să șadă mai mult la chilie, păzindu-și sănătatea, să citească cărți folositoare pentru suflet și să fie gata la vreme de nevoie să dea fraților sfaturi folositoare pentru mântuire. Să vă smeriți unul față de altul și să vă supuneți unul altuia, ca să aveți dragostea lui Dumnezeu între voi și să fie la voi un suflet și o inimă prin harul lui Hristos...".

Un preot oarecare l-a întrebat pe Cuviosul Paisie: "Poate oare preotul să dezlege pe cel ce se pocăiește cu căință, dacă este neputincios și nu poate face canon? Apoi să-i dea Sfintele Taine sau nu?" Iar Sfântul Paisie a răspuns: "Dacă boala lui trupească este în așa fel, încât el se apropie de moarte și nu are vreme să facă canon, atunci, chiar de ar avea el păcate mari, dar dacă se căiește, preotul să-l dezlege a se împărtăși cu Sfintele Taine. Dacă însă poate face canon, preotul să nu-l dezlege, până nu-și face canonul, căci canonul este a treia parte a pocăinței". Apoi a adăugat și aceste cuvinte:

"Vă spun și aceasta că eu am căutat cu râvnă în toate sfintele canoane, dacă nu cumva se găsesc oarecare epitimii fără îndepărtarea de la împărtășirea cu Sfintele Taine, dar n-am putut găsi. Însă este prea înfricoșată și înspăimântătoare certarea pusă asupra preoților, care îndrăznesc să împărtășească pe cei opriți de sfintele canoane. Pe amândoi Biserica îi aseamănă cu Iuda vânzătorul.".

Pentru blândețe învăța astfel pe fiii săi sufletești: "Urmând blândeții lui Hristos, să vă opuneți până la sânge patimii mâniei și să aveți pace cu toți. Aceasta este așa de trebuincioasă, încât Însuși Hristos zicea ucenicilor Săi: Pace vouă!, Pacea Mea dau vouă! Unde este pacea lui Hristos, acolo petrece și Hristos. Iar în sufletul în care nu este pacea lui Hristos, nu este nici Hristos". Apoi iarăși zicea: "Răbdarea este și ea atât de trebuincioasă pentru mântuire, încât Hristos zice: Întru răbdarea voastră veți dobândi sufletele voastre. Iar câștigarea sufletului nu este altceva decât mântuirea sufletului. Răbdare, însă, trebuie să aveți nu numai pentru un timp oarecare, ci până la moarte, căci zice Domnul: Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui".

Iar despre smerenie zicea Cuviosul Paisie: "Smerenia este temelia tuturor virtuților evanghelice. Ea este atât de trebuincioasă pentru mântuire, cum este respirația pentru viața omului. Toți sfinții prin diferite căi s-au mântuit, dar fără smerenie nimeni nu s-a mântuit și nici nu poate să se mântuiască. De aceea, tot cel ce vrea să se mântuiască, trebuie să se socotească din toată inima înaintea lui Dumnezeu, ca cel mai de pe urmă între oameni și pentru orice păcat să se condamne pe sine, iar nu pe alții".

Un călugăr pelerin, trecând odată prin Mânăstirea Neamț, a întrebat pe Cuviosul Paisie: "Cum este viața duhovnicească aici, față de cea din Mânăstirea Dragomirna?" Iar marele stareț a răspuns: "Pe fiecare an merge tot mai în jos, și a o ține la aceeași înălțime nu-i cu putință, deși mă silesc. Pricină este intrarea necontenită în mânăstire a femeilor și părăsirea învățăturii obștești".

Odată a venit în pelerinaj la Cuviosul Paisie de la Neamț un monah, Teofan de la Pecersca, pătimind multe greutăți și ispite pe cale. Când l-a văzut, fericitul stareț l-a întâmpinat cu aceste cuvinte: "Fiule Teofane, nu în zadar ți-a fost călătoria ta până la noi. Dumnezeu ți-a măsurat toți pașii tăi și ți-a pregătit răsplata".

Monahului Teofan i-a plăcut așa de mult rânduiala duhovnicească de la Neamț, încât l-a rugat pe Cuviosul Paisie să-i dea voie să rămână în obștea sa pentru totdeauna. Dar fericitul stareț i-a spus: "Mergi la Pecersca și mai slujește puțin bătrânului tău, Dosoftei, care va trece curând către Domnul. Cu binecuvântarea lui mergi și te intuiește acolo unde îți va arăta el".

La plecare, Sfântul Paisie i-a zis: "Fiule, Dumnezeu și Preacurata Sa Maică să te păzească în toată calea ta. Crede că Dumnezeu nu-ți va da să suferi mai mult decât poți îndura și te va învrednici de partea aleșilor Săi, pentru rugăciunile preacuvioșilor părinților noștri Antonie și Teodosie ai Pecerscăi și a bătrânului tău Dosoftei. Să fie peste tine din partea noastră binecuvântarea lui Dumnezeu. Spune binecuvântatului tău bătrân mulțumiri și nu uita de sărăcia noastră duhovnicească!"

Unei egumene, Maria, din nordul Rusiei, Cuviosul Paisie îi dădea următoarele sfaturi despre ascultare:

"De vreme ce prin propria ta experiență ai aflat roadele binecuvântatei ascultări și urmările blestematei neascultări, se cuvine să-ți spun câteva cuvinte despre sfânta ascultare. Dumnezeiasca ascultare este atât de necesară pentru a plăcea cu adevărat lui Dumnezeu, că fără de ea nu se poate nicidecum sluji lui Dumnezeu. Iată pentru ce sfânta ascultare a și fost sădită de Dumnezeu în trei locuri: în cer, în rai și pe pământ. În cer, la puterile cerești; în rai, la oamenii cei dintâi și pe pământ, la sfinții ucenici și apostoli ai Domnului. Tot în aceste trei locuri s-au arătat și roadele preabinecuvîntateii ascultări și ale blestematei neascultări. Și dacă nu venea Fiul lui Dumnezeu, prin ascultarea Sa către Dumnezeu Tatăl, să pună capăt neascultării lui Adam, atunci neamului omenesc nu i-ar fi rămas nici o nădejde de mântuire din moarte și din pierzarea veșnică. Pe această dumnezeiască ascultare, sădită pe pământ de însuși Domnul nostru Iisus Hristos, se întemeiază cinul călugăresc, fie cu viață de obște, fie trăind câte doi-trei împreună, sau petrecând în pustie...".

La urmă, Cuviosul Paisie îi dă următoarele sfaturi egumenei Maria:

"Povățuiește surorile pe calea mântuirii, dându-le pildă de toată fapta bună, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin împlinirea cu sârguință a poruncilor evanghelice, prin iubirea către Dumnezeu și aproapele, prin blândețe și smerenie, prin cea mai adâncă pace cu toți, prin milă de mamă, prin răbdare și îndelungă răbdare, prin rugăciune cu lacrimi, prin mângâiere și îndemnare la toată fapta bună... Silește-te, de asemenea, să fii pildă pentru surorile tale și prin păzirea canoanelor Sfinților Părinți, și prin osteneli trupești, după puterile tale și, pe cât poți, prin ascultarea pravilei bisericești, și prin închinăciuni mari și mici. De asemenea, și pravila de chilie rânduită de Sfinții Părinți împlinește-o cu frică de Dumnezeu, cu citirile, cântările și metaniile rânduite.

Citește cu sârguință, cu mare luare aminte și cugetare cărțile Sfinților Părinți despre rugăciunea ce se săvârșește de minte în inimă, care este nevoința monahicească cea mai adevărată și mai plăcută lui Dumnezeu... Silește-te să nu osândești niciodată, căci unul este Judecătorul cel drept, Hristos Domnul, Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Osândește-te pe sine și nu vei fi osândită la a doua și înfricoșata Sa venire. Tot celui ce greșește față de tine, iartă-i greșeala din toată inima, pentru ca și Tatăl cel ceresc să-ți ierte greșelile tale...".

Iar celor care îl întrebau dacă au voie să citească cărțile eretice oprite de Biserică, Cuviosul și marele stareț Paisie le scria:

"Dumnezeiasca Biserică Ortodoxă poruncește să nu se citească de credincioși cărțile eretice, să nu stea de vorbă și să nu umble cu ei pe cale, după cuvintele psalmistului: Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor n-a stat (psalmul 1,1). Iar în alt loc spune Sfântul Pavel: De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, te ferește" (Tit 3,10).

Altădată l-a întrebat cineva pe Sfântul Paisie dacă sunt de folos slujbele Bisericii și Sfânta Liturghie pentru cei ce se află în păcate de moarte. Iar Cuviosul le-a răspuns: "Dacă cineva din creștinii ortodocși greșește pe față și este stăpânit de păcate de moarte, pentru unul ca acesta, Sfânta Biserică oprește a se aduce jertfa cea fără de sânge, până ce el nu va părăsi păcatul și se va pocăi". Căci așa spune Sfântul Simeon al Tesalonicului: "Nu se cuvine nicidecum preotului să aducă jertfă sau să facă pomenire pentru cei ce au păcătuit pe față și nu s-au pocăit, căci această jertfă le este spre osândă. De asemenea, și primirea Sfintelor Taine cu nevrednicie, fără pocăință și spovedanie, aduce osândă., cum spune despre aceasta și dumnezeiescul Pavel" (Corinteni 9,29).

Așa se nevoia Preacuviosul Părintele nostru Paisie în obștea sa atât de mare de la Neamț. Pe unii îi mângâia, pe alții îi călăuzea pe calea mântuirii, pe alții îi mustra cu dragoste, pe cei bolnavi și neputincioși îi cerceta și pe toți îi învăța rugăciunea inimii, poruncindu-le ca în tăcere și smerenie să repete neîncetat și cu mare atenție cuvintele acestea: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul".

Deși era slab cu firea și suferea de insomnie, de la slujbele bisericii nu lipsea niciodată, afară de cazuri rare de boală sau dacă avea oaspeți mari. Pentru toți, călugări, frați și mireni, strălucea ca un sfeșnic aprins atât prin viața sa sfântă, cât și prin scrierile și învățăturile sale. Pentru aceea, toți îl iubeau, toți îl căutau și îi urmau cu sfințenie sfatul. Iar cine nu-l asculta, nu sfârșea bine cele făcute fără sfat și binecuvântare. În timp de cincisprezece ani cât a povățuit marea obște a mânăstirilor Neamț și Secu, Sfântul Paisie a săvârșit multe fapte duhovnicești vrednice de amintit, pe care nimeni altul nu le-a mai putut săvârși după mutarea lui la cele veșnice.

Astfel, mai întâi a întemeiat o mare obște de peste șapte sute de călugări de mai multe naționalități, dintre care peste două treimi erau moldoveni. Toți trăiau în desăvârșita armonie duhovnicească și practicau rugăciunea lui Iisus. Pentru povățuirea lor sufletească, Cuviosul Paisie a rânduit douăzeci și patru de duhovnici care îi spovedeau regulat și îi supravegheau ziua și noaptea. Iar pentru cei bolnavi a organizat bolniță cu călugări îngrijitori și cu mâncare deosebită. Pentru închinători și oaspeți a rânduit, de asemenea, părinți duhovnicești și chilii speciale de găzduire la arhondaric, unde puteau sta mirenii până la trei zile, asigurându-li-se gratuit masă și toate cele necesare. Celor săraci și lipsiți de prin sate, care cereau ajutor, li se dădea regulat îmbrăcăminte, hrană și bani, după nevoie, în numele lui Hristos, Care spune în Sfânta Evanghelie: Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat... (Matei 25,35).

Iar pentru luminarea și povățuirea sufletească a călugărilor, a fraților și credincioșilor din Moldova, Cuviosul Paisie a organizat la Mânăstirea Neamț o adevărată școală duhovnicească și academie patristică de traducere din limba greacă în limbile română și slavonă a zeci de opere filocalice mistice, începând cu "Cuvintele ascetice" ale Sfântului Isaac Sirul. Marele stareț a realizat la Neamț prima traducere, într-o limbă europeană, a Filocaliei Sfinților Părinți, prin vestiții călugări moldoveni iscusiți, în limba greacă.

Pentru buna chivernisire a celor patruzeci de metoace și terenuri donate de evlavioșii domni moldoveni, Cuviosul Paisie a rânduit peste tot călugări iconomi iscusiți și mireni credincioși pentru a se evita orice tulburare și sminteală. Iar pentru ca obștea de la Neamț și numeroșii ei sihaștri ce se nevoiau în schiturile Pocrov și Vovidenia, ca și în pădurile seculare din jurul ei, să aibă deplină liniște și să se evite orice sminteală, Cuviosul Paisie a dus la Ceahlău toate călugărițele ce sihăstreau în pădurile din ținutul Neamț, organizând la Durău o vestită sihăstrie de maici sub povățuirea egumenei Nazaria și a marelui duhovnic Iosif Pustnicul. De asemenea, a strămutat și satul Plăieșu, situat aproape de mânăstire, la peste douăzeci km depărtare de lavră, cum se vede până astăzi.

Pentru buna ordine și disciplină în mânăstire, Cuviosul Paisie a rânduit la Neamț, Secu, Sihăstria, Sihla și în toate schiturile de sub ascultarea sa același Regulament sau Așezământ, scris de el pentru Mânăstirea Dragomirna, după rânduiala Muntelui Athos. Apoi, a pus călugări caligrafi iscusiți să copieze sute de manuscrise patristice ziditoare de suflet și cărți de cult, pe care le difuzau ucenicii săi prin mânăstiri, schituri și parohii din Moldova, ajungând unele până în Athos și în mânăstirile din nord-estul Rusiei.

Cuviosul Paisie mai întreținea și o vastă corespondență duhovnicească cu zeci de mânăstiri, cu ierarhi, dregători și credincioși atât din Moldova și din țările balcanice, cât și din întreaga Rusie. Toate acestea și mai ales viața sa cu totul sfântă, fiind vas ales al Duhului Sfânt, l-au făcut pe Cuviosul Paisie de la Neamț drept cel mai renumit stareț, dascăl și luminător al Ortodoxiei din secolul al XVIII-lea, cinstit încă din viață ca sfânt și mare organizator de mânăstiri, cum n-a mai fost altul după el până în zilele noastre.

Din obștea sa de la Neamț a trimis peste tot călugări, dascăli, caligrafi, stareți și duhovnici iscusiți atât în Moldova și Țara Românească, cât și în Ucraina și în Rusia. Dintre aceștia cei mai vestiți au fost: duhovnicul Visarion, starețul Gheorghe de la Cernica, ierodiaconul Grigore Dascălul, iscusit traducător ajuns mitropolit al Țării Românești, arhimandritul Irinarh Roseti, întemeietorul Mânăstirii Horaița și a unei vechi mânăstiri pe Tabor; Cuviosul Iosif Pustnicul de la Văratec și mulți alții. Iar dintre călugării săi, unii se duceau la Athos și la Mormântul Domnului, alții se retrăgeau la Poiana Mărului, la Sihăstria Voronei, la Pocrov, Secu, Sihăstria și Sihla, iar alții ajungeau până la Pecerska și sihăstria Optina din centrul Rusiei, care era profund influențată de obștea nemțeană și de personalitatea marelui stareț Paisie.

Prin scrierile și traducerile sale filocalice, prin numeroșii săi ucenici răspândiți în toate țările ortodoxe și prin frumoasa rânduială monahală de la mânăstirile Dragomirna, Secu și Neamț, Cuviosul Paisie devine unul din cei mai iscusiți dascăli ai rugăciunii și povățuitori de suflete din ultimele secole.

Prin anul 1790 Moldova a fost invadată de oștile austriece, rusești și turcești, care se luptau între ele. În vara aceluiași an a ajuns la Mânăstirea Neamț arhiepiscopul Ambrozie de la Poltava, cu dorința fierbinte să-l vadă pe compatriotul său de la Neamț. După ce zăbovi aici câteva zile, a ridicat la rangul de arhimandrit pe Cuviosul Paisie.

În ultimii ani de viață, marele stareț se simțea tot mai bolnav și slăbit. De aceea primea pe frați la chilie numai dimineața, iar după amiaza vorbea numai cu Dumnezeu, își pregătea ultimele traduceri, se ruga mult cu rugăciunea inimii și era cercetat numai de doi mari duhovnici: Sofronie pentru călugării slavi și Silvestru pentru călugării moldoveni. Prin ei trimitea în ultimul timp pace și binecuvântare. întregului sobor de la Neamț.

La 30 octombrie 1794, Cuviosul Paisie s-a îmbolnăvit greu. După câteva zile s-a simțit mai bine, iar Duminică, cinci noiembrie, a ascultat Sfânta Liturghie în biserică și s-a împărtășit cu Trupul și Sângele lui Hristos. Apoi iarăși a căzut bolnav la pat, fiind îngrijit de ucenicii săi de chilie: Onorie și Martirie; iar la biserică se făceau ziua și noaptea rugăciuni către Dumnezeu pentru însănătoșirea lui și Sfântul Maslu.

Simțindu-și sfîrșitul aproape, s-a împărtășit pentru ultima dată cu Preacuratele Taine și, chemînd la sine pe duhovnicii cei mai bătrâni, Sofronie și Silvestru, a trimis prin ei pace și binecuvântare. întregului sobor, care era foarte întristat pentru această grea despărțire.

Miercuri, cincisprezece noiembrie, nu a mai vorbit nimic, ci numai privea liniștit și se ruga neîncetat cu rugăciunea inimii, pe care o deprinsese din tinerețe. După amiază, în timpul Vecerniei, Cuviosul Paisie s-a luminat la față, iar duhovnicul Ștefan i-a citit canonul de ieșire a sufletului. Afară la fereastră se aflau toți duhovnicii mânăstirii și se rugau cu lacrimi pentru dânsul.

După Vecernie, Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Paisie, marele stareț al mânăstirilor Neamț și Secu, și-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos în al 72-lea an al vieții sale, fiind plâns cu multe lacrimi trei zile și trei nopți de obștea mânăstirii și de toți credincioșii din împrejurimi.

Îmbrăcîndu-se în veșminte, duhovnicii, preoții și diaconii au acoperit cinstitul trup al Sfântului Paisie, lăsîndu-i dezvelită numai mâna dreaptă cu care binecuvânta, pentru închinarea soborului și i-au dat sărutarea cea mai de pe urmă. Apoi l-au așezat pe năsălie și l-au depus în mijlocul bisericii mari în sunetul clopotelor, fiind plâns de toți cu multe lacrimi. Vineri i-au săpat mormântul în gropnița din dreapta naosului, iar sâmbătă, optsprezece noiembrie, l-au înmormântat cu mare tânguire, ca pe un adevărat sfânt și părinte sufletesc cu mulți fii. La slujba de prohodire au slujit treizeci de preoți și treisprezece diaconi, cum spune pe larg unul din ucenicii Sfântului Paisie, al cărui manuscris se află în Biblioteca Academiei Române, sub numărul 1860.

Urmașul său a fost Ieroschimonahul Sofronie, primul duhovnic al acestei lavre. Sub stăreția lui s-a pus o lespede de marmură pe mormântul Sfântului Paisie, care poartă următoarea inscripție:

"Aici odihnește fericitul Părintele nostru, Ieroschimonahul și Arhimandritul stareț Paisie, malorusianul, care, din Sfântul Munte al Athos-ului, cu șaizeci de ucenici venind în Moldova și aici mulțime de frați adunând și viața de obște prin sine înaintând, către Domnul s-a mutat în anul 1794, în cincisprezece noiembrie, în zilele binecredinciosului domn Mihail Șuțu voievod și a Preasfințitului Mitropolit Iacov".

După mutarea sa, Cuviosul Paisie era cinstit cu multă evlavie, ca sfânt, în obștea Mânăstirii Neamț. Câțiva din ucenici i-au scris viața pe larg, alții i-au pictat chipul și alții i-au scris slujba cu priveghere la începutul secolului al XIX-lea, după rânduială, fiind prăznuit în fiecare an la cincisprezece noiembrie.

Pe mormântul său arde neîncetat o candelă, iar călugării, când intră în biserică, fac câte trei închinăciuni la căpătai, în semn de respect, cerând în taină binecuvântare.

Biserica Ortodoxă din România l-a cinstit pe Cuviosul Paisie ca sfânt dintotdeauna, mai ales în Moldova, cu zi de prăznuire la cincisprezece noiembrie. Din anul 1988, când a fost canonizat ca sfânt și de Biserica Ortodoxă Rusă, cultul Cuviosului Paisie de la Neamț s-a extins în toate țările ortodoxe.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, iartă-ne și ne miluiește pe toți. Amin.

Etimologie / semnificația numelui

Paisie, Paisia, prenume destul de frecvent în onomastica creștina, mai ales în cea monahală. Sensul este de “a educa, a instrui”.

Troparul Cuviosului Paisie de la Neamț, glasul al 2-lea

Străin fiind pe pământ, ai dobândit patria cerească, pe cei credincioși învățându-i, preacuvioase părinte Paisie, nevoitor al filocaliei, să-și înalțe mintea către Dumnezeu și din inimă să strige către El, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul.

Condacul Cuviosului Paisie de la Neamț, glasul al 8-lea

Ales râvnitor al vieții călugărești ca o albină truditoare, cu scrierile Sfinților Părinți ai îndestulat sufletele noastre, pe fiecare povățuindu-l pe calea mântuirii. Pentru aceasta îți strigăm: Bucură-te Paisie, preaînțelept înnoitor al stăreției duhovnicești în patria noastră.

Sfinții de astăzi

În această lună, ziua a cincisprezecea, pomenirea Sfinților Mucenici și mărturisitori: Gurie, Samona și Aviv;

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Chintian, episcopul Seleuciei;

Tot în această zi, pomenirea Sfinților Mucenici Elpidie, Marcel, Eustohie și cei împreună cu dânșii;

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Dimitrie.

Sfinții de mâine

În această lună, în ziua a șaisprezecea, pomenirea Sfântului Apostol și Evanghelist Matei.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

 Sursă: pravila.ro

Recomandări

† Sfântul Proroc Iona
(21 septembrie)

Sfântul Proroc Iona, este cel care, prin șederea celor trei zile și trei nopți în pântecele chitului (pește mare, balenă, balaur de mare), a prefigurat moartea și învierea lui Hristos. Este serbat în calendarul ortodox […]

† Sfântul Sfințit Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi
(22 septembrie)

Sfântul Sfințit Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi, un exemplu de credință statornică, demnitate, iubire față de aproapele și recunoștință pentru harul lui Dumnezeu cu care a fost binecuvântat în fiecare ceas. El este unul […]

† Zămislirea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul
(23 septembrie)

Zămislirea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul este serbată în calendarul ortodox în ziua de 23 septembrie. Zămislirea s-a petrecut cu șase luni înainte de Întruparea Fiului lui Dumnezeu (Buna Vestire).

Leave a Reply to † Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul (12 Iulie) | Pravila Cancel reply

Câmpuri care necesită să fie completate sunt cel care au caraterul *

3 comments on “† Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț – Velicikovski
(15 noiembrie)”

© 2021 Toate materialele de pe această pagină sunt proprietatea pravila.ro
linkedin facebook pinterest youtube rss twitter instagram facebook-blank rss-blank linkedin-blank pinterest youtube twitter instagram