Sfântul Cuvios Iosif Isihastul (Gheron Iosif sau Iosif al Peșterii) este unul dintre cei mai reprezentativi părinți duhovnicești ai secolului trecut. Chiar dacă a dus o viață retrasă, discretă, închinată renunțării de sine, rugăciunii și contemplației, Sfântul Cuvios Iosif Isihastul a avut, totodată, o influență imensă asupra vieții duhovnicești din Sfântul Munte, ale cărei efecte continuă și astăzi să se facă prezente. Dimensiunea sa excepțională rezultă din înălțimea spirituală a vieții și lucrării sale, dar și din remarcabila rodnicie a ucenicilor, șase mănăstiri din Sfântul Munte Athos (Filoteu, Dionisiu, Vatoped, Xiropotamu, Costamonitu și Caracalu) fiind astăzi conduse de către fiii săi duhovnicești, unii dintre ei întemeind numeroase mănăstiri în Grecia și America de Nord. El este serbat în calendarul ortodox în data de 28 august.
Sumar Articol cu link-uri mai jos ⬇
Sfântul Cuvios Iosif Isihastul (1898-1959) s-a născut în Insula Paros (Arhipelagul Ciclade) din Grecia, în anul 1898, din părinții Gheorghe și Maria, purtând numele de botez Francisc. Mama sa, Maria (născută Rangusi, 1867), s-a măritat pentru prima dată la vârsta de aproape 17 ani cu Leonardo Zumis (a cărui familie provenea din Odesa, Ucraina), împreună având 2 copii: pe Mihai și un prunc ce a murit nebotezat. La scurt timp după moartea primului soț (avea doar 20 de ani), se recăsătorește cu Gheorghe Kottis, un țăran neînvățat, sărac, dar "foarte evlavios și extrem de smerit". Împreună au avut 8 copii (Cuviosul Iosif fiind al cincilea), trăind într-o căsuță cu două camere foarte mici și modeste.
Fiind "cu adevărat un om al lui Dumnezeu: modestă, cu un înnăscut simțământ al prihănirii de sine și al propriilor păcate", având un caracter "simplu și integru" (trăsături moștenite de viitorul Stareț, pe care le va cultiva toată viața), mama sa se învrednicise de mai multe vederi duhovnicești, mai ales când mergea la biserică (nici nu realiza că sunt minuni, ci credea că așa văd toți creștinii). Cea mai cunoscută este cea consumată la puțin timp după nașterea tânărului Francisc, care avea sa descopere chemarea la monahism a sfântului încă din pruncie.
Astfel cum povestește însăși mama sa, Maria, a avut o vedenie cu un înger care vroia să îi ia copilul. "Când l-am născut pe Francisc al meu și eram în pat cu pruncul înfășat alături de mine, am văzut că se deschide acoperișul casei și un tânăr înaripat, foarte frumos, pe care abia l-am putut privi din pricina strălucirii lui, a coborât, a stat alături de prunc și a început să-l dezvelească cu intenția să-l ia. Eu m-am împotrivit, spunându-i: Ce faci? Îmi iei pruncul? Acela insista zicând că pentru aceea a și venit și că aceasta este hotărârea. Și ca să mă încredințeze, mi-a arătat pe un carnețel o poruncă scrisă, că neapărat trebuie să-l ia pe cel mic. Eu m-am opus, și atunci îngerul mi-a dat un obiect de preț în chipul crucii, și mi-a luat copilul".
Dezlegarea acestei vedenii a venit mai târziu, atunci când tânărul Francisc a ajuns monah la Sfântul Munte Athos, fiind primit de Domnul în "ceata îngerilor Săi pământești".
Anul nașterii lui Francisc coincide cu cel al unui eveniment important din istoria poporului elen, cel al războiului de 30 de zile cu otomanii, ca urmare a încercării de a unifica Insula Creta cu patria mamă, eșec ce va conduce la sărăcirea și mai acută a oamenilor de rând, prin obligativitatea plății unei însemnate daune de război.
În acest cadru, în 1904, tânărul Francisc începe școala, sub îndrumarea Sofiei Pempsiadis-Kantiotis (mama mitropolitului Augustin al Florinei), dovedindu-se a fi "foarte isteț" întrucât "întotdeauna primea note mari". Locuitorii insulei încă trăiau în duhul Sfântului Arsenie Athonitul (1800-1877), care a exercitat o influență considerabilă asupra acestora, fapt concretizat prin evlavia arătată de ei sfintelor slujbe, prin respectarea rânduielilor legate de post, rugăciune etc., mai ales că preotul satului, George Aspropoulos (1863–1929), s-a dovedit a fi un adevărat ucenic în Duh al acestuia. Este nevoit să întrerupă studiile imediat după terminarea clasei a patra primară, din cauza morții tatălui său (+1908, la scurt timp după nașterea lui Nicolae, viitorul părinte Athanasie Athonitul, 1908-1983), pentru a putea, astfel, să își ajute mama și frații rămași în viață.
Până la vârsta adolescenței, tânărul Francisc a rămas în satul natal, însă Insula Paros nu oferea prea multe opțiuni de trai, oamenii reușind să se întrețină prin munca la câmp, prin cultivarea cerealelor și a legumelor, prin creșterea animalelor și pescuit, practicându-se trocul. Fiind o perioadă de mare sărăcie (cauzată și de angrenarea Greciei în cele două războaie balcanice, ce vor duce la declanșarea primului război mondial), în 1914, la vârsta de 17 ani este trimis de mama sa, împreună cu fratele său mai mic, Leonard, la Atena, pentru a găsi ceva de lucru.
Fiind sătul de atâta sărăcie și mizerie, tânărul Francisc și-a dorit cu orice preț fie să se îmbogățească, fie să moară încercând dobândirea acestui deziderat. Astfel se pare că mai întâi a lucrat la minele din Lavrio (orășel din sud-estul provinciei Attica, Grecia, astăzi suburbie a Atenei), fiind găzduiți de mătușa lor Alexandra, apoi ca bucătar și brutar în casele boierești din Pireu, iar ulterior drept vânzător de bilete în troleibuz. Banii câștigați cu multă osteneală îi folosea pentru întreținerea sa și a fratelui său Leonard, precum și a mamei și a celorlalți frați rămași acasă. Cu timpul, toți frații Starețului (cu excepția lui Nicolae) s-au căsătorit. De asemenea, nepoata sa Varvara (fata surorii sale Erghina) a devenit monahia Vrienia (stareță cu care a purtat constant o corespondență), iar cumnata sa Maria (sora fratelui său Leonard) a primit la călugărie numele de Melania (+1997).
În septembrie 1915 se înrolează în Marină, făcând stagiul militar timp de 2 ani (Europa fiind angrenată în Primul Război Mondial – 1914-1918), după care se reprofilează pe negoț. Dovedind calități de bun negustor, va reuși să strângă o avere însemnată, fapt pentru care mătușa sa Alexandra îl determină să se logodească. Cununia însă nu va mai avea loc din pricina schimbărilor survenite în viața lui Francisc.
Francisc începuse să cerceteze scrierile Sfinților Părinți, îndeosebi cărțile cu un conținut ascetic. Aceste scrieri, precum și un vis al său, au contribuit la sporirea dorinței tânărului Francisc de a intra în monahism.
În acest vis (povestit de el însuși ucenicilor săi direcți), "o rază de har" trimisă de Dumnezeu "pentru a-l atrage" (la Sine), Francisc se vede pe sine trecând pe lângă un palat, fiind luat de doi ofițeri, mai mult forțat (Francisc neînțelegând motivul pentru care era silit să intre), pentru a fi dus înaintea împăratului. Fiind îmbrăcat acolo într-un veșmânt alb și prețios, ei i-au spus: "De acum înainte vei sluji aici", apoi l-au dus pentru a se închina împăratului (înțelegând că era vorba de Domnul Hristos). După acest vis, starea sa lăuntrică s-a schimbat atât de mult încât, avea să mărturisească el mai târziu, "nu mă mai preocupa nimic din cele ce se aflau pe pământ, dar nici nu știam ce înseamnă ceea ce văzusem și nici ceea ce trebuie să fac"
Primul pas în noua direcție a fost acela de a se spovedi, căutând apoi locuri și oameni care să-i explice cele citite. Visul, dar și cărțile sfinților, l-au schimbat atât de mult, încât a început să nu-l mai preocupe comerțul, pe care ajunsese să-l considere "piedică și păcat în noua sa cale duhovnicească", de acum înainte mulțumindu-se cu lucrări ce îi puteau oferi hrana zilnică, dar care nu-l împiedicau de la rugăciune.
A dorit să plece în Sfântul Munte, dar prima încercare a fost zădărnicită de incursiunile militare din Balcani, din cauza intrării, în 1917, a Greciei în Primul Război Mondial alături de Antantă, precum și de izbucnirea în 1918 a teribilei epidemii de gripă spaniolă în toată Grecia. Înainte de a face acest pas decisiv și definitoriu al vieții sale, Francisc împarte o parte din economiile sale ca milostenie, iar cu restul reușește să o căsătorească pe sora sa Erghina, rânduiește zestre cuvenită și celeilalte surori, Maruso, îngrijindu-se și de odihna sufletului tatălui său, plătind pentru acesta 40 de Sfinte Liturghii.
Deși nu a reușit să plece în Muntele Athos, Francisc a încercat totuși să pună în practică ad litteram faptele cuvioșilor, retrăgându-se în afara orașului, în locuri cât mai izolate, mai ales în Munții Pendeli (la nord de capitală), unde s-a dedat unei asceze aspre, postind mult, împărțind cu săracii din puținul său, priveghind toată noaptea stând în copaci. Despre această perioadă el însuși mărturisea că fiind "în lume, stăteam ascuns și duceam lupte pline de sânge. Mâncam la două zile o dată, în ceasul al nouălea. Munții Pendeli și toate peșterile mă cunoșteau ca pe un cocoș de noapte, flămânzind, plângând și căutând izbăvire. Încercam să văd dacă pot suporta durerile și suferințele pentru a pleca la Sfântul Munte să mă fac călugăr. După ce m-am antrenat destul de bine câțiva ani, am rugat pe Domnul să mă ierte pentru că am mâncat la două zile și i-am spus că atunci când voi fi la Sfântul Munte voi mânca o dată la opt zile, așa cum scrie în Viețile sfinților".
După această perioadă de "încercare", la începutul anului 1921, întorcându-se în Atena, s-a întâlnit, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cu monahul athonit Onufrie, starețul unei chilii din Karyes (capitala administrativă a Athosului). Acesta a ascultat rugămintea tânărului Francisc de a-l lua cu el la întoarcerea sa în Sfântul Munte (recent eliberat definitiv de sub ocupația turcă – 1913), astfel încât la vârsta de 24 de ani (neîmpliniți) Francisc intră pentru prima dată în Grădina Maicii Domnului.
Tânărul Francisc tânjea după rugăciunea neîncetată, însă avea mari necazuri - din pricina că nu putea găsi un părinte duhovnicesc și fiindcă mulți monahi erau nepăsători față de rugăciunea neîncetată: "Eram nemângâiat pentru că îmi doream atât de fierbinte să aflu ce trebuie să fac pentru a-L afla pe Dumnezeu; și nu numai că nu-l găseam, ci nimeni nu mă ajuta câtuși de puțin."
Primul său popas în Athos a fost la chilia fericitului monah Daniil Bătrânul, din Katunakia. De aici, simțind râvna fierbinte pentru singurătate, a plecat în căutarea vestitului monah Calinic Katunakiotul, care din motive necunoscute atunci nu l-a primit însă ca ucenic pe tânărul Francisc. Mai târziu avea să înțeleagă motivul pentru care stareții îmbunătățiți nu primeau pe oricine ca ucenici și nu-i învățau meșteșugul mântuirii până ce nu arătau o supunere totală starețului lor.
A plecat apoi spre Vigla, în apropierea Marei Lavre, prima mănăstire a Athosului. Se ducea adeseori la peștera Sfântului Atanasie, care nu era departe de locul său. De la Vigla a cutreierat multe peșteri și locuri, unde au trăit mulți oameni duhovnicești.
De aici s-a stabilit pentru o perioadă la Katunakia, sub ascultarea bătrânului Efrem, iar mai departe, la chilia Sfântului Vasile.
Trecuse un an de nevoință solitară până când, cu ocazia praznicului Schimbării la Față (din anul 1922), la hramul bisericuței de pe vârful Athonului, monahul Arsenie (1886-1983) avea să îl întâlnească pe Francisc, devenind fratele de nevoință al Starețului (timp de 37 ani), până la sfârșitul pământesc al acestuia.
Părintele Arsenie era cu 11 ani mai mare ca Francisc și, la momentul respectiv, monah de 12 ani, astfel încât la începutul însoțirii lor, el și-a asumat rolul de "stareț" (de îndrumător în viața duhovnicească), dar, la scurt timp, "văzând că Francisc era nu doar mai înaintat în cele duhovnicești, dar în același timp și mai inteligent decât el, i-a recunoscut autoritatea (întâietatea)". Deși pe deplin conștient de lacunara educație a mai tânărului său împreună-nevoitor (și pe deasupra încă mirean la acea vreme), schimonahul Arsenie a intuit (și s-a convins pe deplin mai apoi de) caracterul niptic (contemplativ) al acestuia, harismă pe care el nu o avea, ca unul ce era mai mult "practic", dar completându-se minunat împreună, după cum însuși mărturisea: "El avea minte, eu nu aveam… Odată doi oameni au vrut să treacă un râu. Unul era orb, iar celălalt șchiop. Cel orb l-a ridicat pe umerii săi pe cel ce nu avea picioare și au trecut râul. Starețul avea ochii minții, dar nu avea destulă putere trupească. Eu eram practic, aveam picioare, dar nu aveam ochii minții, nu eram niptic. De aceea l-am luat pe umerii mei și am pornit la drum. Acesta mă povățuia, și astfel am trecut râul acestei vieți."
Împărtășind aceeași dorință de isihie, au hotărât să găsească un Stareț încercat. L-au găsit pe Starețul Efrem Dogarul, și și-au rânduit viețile pentru a dobândi un maxim de tăcere necesară lucrării rugăciunii inimii.
Pe lângă nevoința și rânduiala sa de rugăciune, Sfântul Cuvios Iosif Isihastul mergea la răsărit într-o peșteră, unde rostea Rugăciunea lui Iisus vreme de șase ceasuri. După multe încercări și nevoințe duhovnicești s-a învrednicit de vederea luminii necreate, și a primit darul rugăciunii neîncetate: "Dintr-odată, m-am schimbat deplin și am uitat de mine. M-am umplut de lumină în inimă, și în afară, și peste tot, fără să mai știu dacă am trup. Rugăciunea a început să se rostească de la sine înlăuntrul meu…"
Duminică, 31 august/13 septembrie 1925, la vârsta de 27 de ani, Francisc a fost tuns schimonah în peștera Sfântului Atanasie, de către preotul locului, Eftimie, primind numele de Iosif (ca cel al unuia din bătrânii la care intrase în ascultare și care adormise, de curând, întru Domnul). La acest moment unic a luat parte și starețul Daniil Katunakiotul, povățuitorul dintru început al Sfântul Cuvios Iosif Isihastul.
Necazurile s-au împletit cu mângâierile trimise de Dumnezeu, astfel că, în acea perioadă (între 1926-1928), la praznicul Arătării Domnului (Epifania, Bobotează), când urma să se săvârșească priveghere la Katunakia, Francisc a rămas singur la chilia sa, nevoindu-se în privegherea personală cu rugăciunea inimii, având parte de o Epifanie chiar în acel loc. Despre această experiență scria el însuși: "în timp ce privegheam tot în coliba mea… atunci am fost iarăși răpit în extaz. Chilia mea se umpluse de lumină ca și când ar fi fost ziua. Și în mijlocul chiliei au apărut trei copii care aveau până la zece ani fiecare. Toți de aceeași înălțime, cu același chip, cu aceeași îmbrăcăminte, cu niște fețe frumoase… Eu mă minunam de acea vedere. Aceia m-au binecuvântat toți trei deodată, așa cum binecuvântează preotul, și au început să cânte melodios: «Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat. Aliluia!». Se îndreptau spre mine și iarăși mergeau înapoi, apoi iarăși spre mine și iarăși înapoi. Eu îmi spuneam în gând: «Unde au învățat să cânte atât de frumos acești copii și cum de binecuvântează?», fără să-mi vină în minte că la Sfântul Munte nu sunt copii atât de mici. În cele din urmă, au plecat așa cum au venit, pentru a binecuvânta și pe alții. Eu am rămas uluit și zile întregi de atunci aveam în mine o bucurie nespusă și nu puteam să-mi iau mintea de la ei. Dar nici nu se șterg din memorie vreodată aceste lucruri…"
Pe lângă ispitele primite de la unii monahi, (care îl considerau "rătăcit" pentru faptul că se dedicase în întregime lucrării rugăciunii minții, fiind foarte tânăr și în felul lui un caz unic în acea vreme), cea mai grea lovitură a primit-o de la diavoli, care timp de 8 ani l-au chinuit cu războiul trupesc (deși nu cunoscuse plăcerea trupească ca mirean).
Intrase în etapa caracterizată drept cuptorul dumnezeieștii părăsiri (adică părăsirea de către harul Duhului Sfânt a nevoitorului pentru o anumită perioadă de timp, cu scop pedagogic). Este perioada cea mai greu de suportat, lucru dovedit și de cuvintele Sfântul Cuvios Iosif Isihastul: "dacă este să aflați Harul și apoi să-l pierdeți, atunci mai bine să vă rugați nu pentru dobândirea Harului, ci a experienței, fiindcă omul, de unul singur, nu poate să sufere părăsirea de către acesta."
Lupta aceasta a fost cu adevărat înfricoșătoare. Nu doar că era un război aproape continuu, dar acesta lua de multe ori aspectul unei lupte față către față, corp la corp: "În fiecare noapte cete întregi de demoni, cu ciomege, cu securi și cu orice altceva ar fi putut provoca vătămare, m-au supus la torturi groaznice, opt ani la rând."
Un lucru deosebit de important de subliniat este faptul că doar trecut prin focul ispitelor, Sfântul Cuvios Iosif Isihastul cunoștea Harul lui Dumnezeu în chip simțit. De aceea, le spunea mai târziu ucenicilor săi: "mai întâi beam întristarea cu butoiul și abia după aceea îmi dădea Dumnezeu Harul cu lingurița."
Pentru a curma suferința provocată de diavoli prin lupta gândurilor și a patimilor (în special cea a desfrânării), născocea tot felul de nevoințe, pentru a reuși să-și strunească mintea și a potoli pornirile trupești: "nu dormeam culcat, ci în picioare, rezemat într-un colț sau șezând pe scăunel. Mă băteam pe mine însumi de două-trei ori pe zi, oftând și plângând, încât după astfel de chinuri, de lovituri pe care mi le administram în fiecare zi, mie însumi din cauza războiului trupului, de post aspru, priveghere și alte nevoințe, devenisem ca un cadavru". Acest fapt, oricât de înfricoșător ar suna, nu este un caz unic în scrierile ascetice. Patericele și Scara Sfântului Ioan Sinaitul sunt pline de astfel de nevoințe ascetice, prin care trupul, care este biserica Sfântului Duh, nu este pedepsit, ci este supus minții stăpânitoare. Ascetismul ortodox nu este ucigător de trup, ci de patimi.
Trebuie subliniat faptul că, pe tot parcursul acestei perioade de mari lupte duhovnicești, tânărul Iosif avea darul/harul rugăciunii neîncetate în inimă. Deci dobândirea rugăciunii nu presupune nepătimirea nevoitorului, ci constituie doar o armă în lupta cu "stăpânitorul acestei lumi" (Ioan 12, 31). Însăși păstrarea rugăciunii curate și neîncetate, precum și sporirea în ea, presupune un efort deosebit: "în timpul rugăciunii nu îngăduiam în nici un fel minții să iasă din inimă. Curgea sudoarea de pe trupul meu ca din izvor."
Nu împlinise nici măcar 32 de ani când, la sfârșitul celor opt ani de grele încercări (voite și ne-voite), în care fiecare noapte a fost un martiriu, deznădăjduit de faptul că după atâta luptă și osteneală, patimile lucrau ca și când ar fi fost în deplină sănătate, fiind convins că diavolii au reușit să-l doboare, Domnul Hristos avea să-i dăruiască biruința deplină. "Într-o zi, însă, ședeam pe scăunel și s-a deschis ușa. Spuneam rugăciunea minții aplecat și nu m-am uitat. Credeam că cel care a deschis ușa este părintele Arsenie. Am simțit după aceea o mână peste mine, care mă îndemna spre pofta trupească. Mă întorc și văd pe demonul desfrânării. M-am repezit asupra lui ca un câine – astfel de înverșunare aveam în mine – și l-am apucat. În mâinile mele i-am simțit firele de păr ca cele de porc. S-a făcut nevăzut. Locul acela s-a umplut de miros greu. Din clipa aceea a plecat împreună cu el și războiul trupului și am devenit ca un prunc neprihănit […] S-a așternut pacea în sufletul meu și am scăpat definitiv de toate patimile cele necurate ale trupului […] Și mi-a fost dată ca dar curăția, însă într-o măsură atât de mare, încât să nu mai fac deosebire între femeie și bărbat. Nu mai lucra patima întru mine câtuși de puțin. Cu Harul lui Dumnezeu, am primit întru simțire darul curăției."
În lupta cu gândurile, Sfântul Cuvios Iosif Isihastul a primit constant mângâiere și îmbărbătare de la Maica Domnului, ocrotitoare și grabnic ajutătoare a monahilor din "grădina" sa: "Odată, mergeam noaptea – era luna plină – la părintele, că să-i spun gândurile (pr. Daniil Isihastul – n.n.) și să mă împărtășesc. După ce am ajuns, m-am așezat puțin mai departe, pe o piatră, ca să nu-i deranjez în rugăciunea lor. În timp ce stăteam acolo și spuneam rugăciunea minții, am auzit o voce dulce, ca și când ar fi cântat o pasăre măiestră. Să fi fost ora patru dimineața. Mintea mea a fost vrăjită de această voce și m-am sculat să văd de unde vine această voce. Mă uitam atent în toate părțile. Tot căutând, am ajuns într-o poieniță frumoasă.
În fața mea era un drum luminos ca zăpada, cu ziduri de diamant și de cristal. Dincolo de ziduri erau flori dintre cele mai variate și colorate. În fața acestei priveliști, mintea mea a uitat de vocea aceea minunată și a fost vrăjită de vederea acelui Paradis. Înaintând, am văzut un palat înalt, minunat, uimind mintea și înțelegerea. La intrarea în palat stătea Maica Domnului, ținând în brațe pe Pruncul Iisus. Toată era de un alb strălucitor, ca de zăpadă. Apropiindu-mă și mai mult, am fost cuprins de o negrăită dragoste. M-a îmbrățișat ca pe un prunc și mi-a spus ceva. Nu pot uita dragostea aceea pe care mi-a arătat-o Maica cea adevărată. Atunci, fără teamă și fără vreo reținere, m-am așezat alături de ea, așa precum mă apropii de fiecare dată de icoana ei. Și ceea ce face un copil mic atunci când vede pe mama lui, așa am făcut și eu.
Cum de am plecat de lângă ea nici eu nu știu, întrucât mintea mea fusese copleșită întru totul de priveliștea lucrurilor cerești. Plecând de acolo pe o altă cale, am ajuns iarăși în poienița aceea. Am primit o binecuvântare și mi s-a spus că acolo era sânul lui Avraam și că este obiceiul ca oricine trece pe acolo să primească binecuvântare. Plecând de acolo, mi-am venit în sine-mi și eram iarăși așezat pe piatra aceea. Și uitând de ce venisem acolo, am plecat să mă închin cu multă bucurie icoanei Preasfintei Fecioare în peștera Sfântului Athanasie, deoarece aveam multă evlavie la aceasta.
Din multă dragoste pentru aceasta icoană, la început am stat șase luni lângă ea, pentru a-i aprinde mereu candelă. Zi și noapte. Pentru că în noaptea aceea fusesem cuprins întru totul de dragostea cea dumnezeiască, am coborât să-i mulțumesc. Numai ce am intrat și m-am închinat – stăteam în fața ei și-i mulțumeam cu cuvintele mele – a ieșit din icoana o așa mireasmă, ca o suflare răcoritoare, care a umplut sufletul meu și am fost iarăși în extaz, pentru a doua oară în noaptea aceea și pentru mult timp. Când a venit eclesiarhul să aprindă candelele m-am furișat și am plecat, ca nu cumva să înțeleagă acesta ce se întâmplă și să înceapă să întrebe."
Astfel de momente se vor regăsi, într-o formă sau alta, pe tot parcursul vieții sale, Maica Domnului având un rol și un loc deosebit în nevoința și evlavia starețului.
În anul 1929, Sfântul Cuvios Iosif Isihastul avea să facă prima ieșire din Sfântul Munte, împreună cu părintele Arsenie, pentru a o tunde în monahism pe mama sa, Maria, cu această ocazie vizitând și ajutând duhovnicește mai multe persoane. Astfel, vor face o vizită monahiei Eupraxia, sora părintelui Arsenie, care îl slujea pe Bătrânul Ieronim (+1966) în Insula Eghina.
De acolo vor merge la Drama (în nord-estul Greciei), pe la alte rudenii ale părintelui Arsenie, precum și în Tesalonic, unde vor cunoaște mai multe persoane (monahii, dar și câteva văduve evlavioase, victime ale catastrofei micro-asiatice). Cu majoritatea lor va păstra legătura, povățuindu-i ulterior din Sfântul Munte prin scrisori, ca și pe mulți alții.
La întoarcerea în Sfântul Munte, au aflat de trecerea la cele veșnice a iubitului lor povățuitor, Bătrânul Daniil Katunakiotul (+08.09.1929), iar puțin mai târziu, în același an, avea să plece la Domnul și ieromonahul Daniil Isishastul de la chilia Sfântului Petru Athonitul. Acest lucru le-a provocat multă durere și i-a silit să facă un nou "pelerinaj" prin toată Grădina Maicii Domnului pentru a găsi un nou povățuitor, neînșelat în lucrarea duhovnicească, pentru că, deși gustase din harul celor desăvârșiți, căuta pe cineva care să-l învețe cum să-l păstreze și să-i tâlcuiască taina pedagogiei lui Dumnezeu.
Au încercat să devină ucenicii unui stareț iscusit, dar și acesta a murit la scurt timp. Apoi s-au hotărât să facă același lucru cu părintele Antonie, urmașul starețului Daniil Isihastul. Însă acesta nimic nu moștenise de la fericitul stareț, învățând acum dureroasa, dar în egală măsură foarte importanta lecție de a nu fi de ajuns ca cineva să găsească un povățuitor și să intre "în pustia cea mai dinlăuntru", ci trebuie să se și ostenească ca să moștenească Harul de la starețul său.
Timp de mai bine de jumătate de an (sfârșitul toamnei anului 1929 – vara anului 1930), au tot cutreierat Sfântul Munte, trecând pe la sihăstriile Sfântului Maxim Kavsokalivitul, a Sfântului Petru Athonitul, a Sfântului Nil Izvorâtorul de Mir, pe vârful muntelui Carmelului (în vestul Kerasiei, mai jos de Athon) precum și pe la peștera unde s-a nevoit Sfântul Grigorie Palama.
Cea mai mare parte a anului au rămas în hotarele Marei Lavre și mai ales pe Athon (vara, când e și hramul bisericuței de pe vârful muntelui). Fiind mai tot timpul plecați, trăiau foarte sărăcăcios, luând cu ei doar o haină groasă (care le ținea și de așternut), un săculeț cu posmagi și o oala mică de cupru pentru gătitul mâncării (buruieni sălbatice sau bulbi).
Legătura duhovnicească dintre Sfântul Cuvios Iosif Isihastul și văduvele din Tesalonic, menținută printr-o statornică corespondență, le-a determinat pe acestea să-i ceară Cuviosului tunderea lor în monahism. Astfel, pe la mijlocului anului 1930, cei doi isihaști vor ieși pentru a doua oară din Athos, de data aceasta pentru a întemeia o mănăstire de maici, la Gherovița, lângă Zirnovo-Drama (azi Kato Nevrokopi), avându-l ca ocrotitor pe Sfântul Nicolae.
Aici le-a îmbrăcat în îngereasca schimă pe monahiile Teodora, Eupraxia (care au devenit egumenele obștii nou formate), Maria, o alta tot cu numele de Eupraxia, și Fevronia. Pe cât de mare era rezultatul ascultării față de Stareț (aceste monahii s-au sfințit atât de mult încât au dat mărturie despre viața lor cuvioasă și părinții arhonții), în egală măsură erau și ispitele (suferind prigoană din partea ierarhului locului), fapt pentru care, deși ceilalți se foloseau de prezența, rugăciunile și sfaturile sale, Sfântul Cuvios Iosif Isihastul, cu toate că își păstrase tipicul specific de nevoință, a constatat că nu mai putea gusta harul contemplației așa cum o făcuse în Sfântul Munte, și pentru "a nu-L pierde" pe Dumnezeu, la începutul anului 1933 se va întoarce definitiv în Athos.
Aici vor relua obișnuitele exerciții ascetice, încercând chiar o mai mare nevoință în înfrânare, priveghere și rugăciune, toate cu stăruință, rânduială și scop. Pentru o scurtă perioadă de timp (până la încercarea timidă de întemeiere a primei obști) au păstrat și vechiul obicei de a căuta povățuire duhovnicească, străbătând constant Sfântul Munte în perioada cuprinsă de la Paști până în luna octombrie, întrucât iarna se retrăgeau la chiliile lor pustnicești de la Sfântul Vasile, unde putea înfrunta relativ mai ușor greutatea iernii.
Până la venirea primilor ucenici, nevoința lui consta în mâncare foarte puțină (75g de posmag) o dată pe zi, după-amiaza, apoi odihnă până la apusul soarelui (3-4 ore), după care urma privegherea de noapte, timp de 6 ore (care consta în principal din rugăciunea inimii, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!, făcută stând pe un scăunel sau în picioare, apoi studiu duhovnicesc, meditație, precum și metanii), al cărei scop era dobândirea pocăinței adevărate, și, prin ea, păstrarea și înmulțirea harului Sfântului Duh. Spre dimineață mergea (atunci când era posibil) la Sfânta Liturghie, spre a se împărtăși. Iar cealaltă parte a zilei o petrecea fie ocupându-se cu lucrul de mână (spre a se putea întreține din vânzarea acestuia, pentru că în perioada de zăvorâre nu lucra nimic), fie căutând alți asceți spre a primi de la aceștia cuvânt de folos.
Neavând la cine să se supună în ascultare desăvârșită, pentru a putea păstra și înmulți talanții primiți, Sfântul Cuvios Iosif Isihastul a preferat nevoința de la sihăstria lor de la Sfântul Vasile în locul peregrinărilor, trăind vreme de un an de zile ca zăvorât. Neieșind din mica și strâmta lui chilie, întunecată ca un mormânt, Părintele Arsenie îi aducea, o dată la câteva zile, puțin posmag, el dedicându-se cu desăvârșire rugăciunii inimii și fiind adeseori mângâiat de Dumnezeu prin stări duhovnicești mai presus de fire.
Astfel, la 3 luni de la zăvorâre, neputându-l însoți pe părintele Arsenie la Sfânta Liturghie din cauza epuizării fizice, a avut parte de o nouă cercetare dumnezeiască. Mâhnirea (ce provenea din lipsirea de Sfânta Împărtășanie, fapt pe care îl atribuia păcatelor sale) s-a prefăcut în bucurie desăvârșită atunci când îngerul Domnului i s-a arătat, umplând chilia de lumină. Acesta i-a dăruit Cinstitul Trup și Sânge al Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, după care s-a făcut nevăzut. Referind-se la această întâmplare mărturisea: "atât de multă bucurie și fericire am simțit atunci, încât pot să spun că acel Har nu l-am mai gustat niciodată. Timp de o săptămână nu am mai simțit nevoia nici de hrană, nici de apă. Încetase orice lucrare a trupului meu."
Devenind deja încercat în latura practică a vieții niptice, diavolul nu mai reușea să-și manifeste puterea decât din afară (pricinuindu-le disconfort sufletesc, altul decât cel provocat de patimi), prin necazurile aduse prin diferite întâmplări și oameni, neavând însă puterea de a-i abate de la sfințenie. Prin mucenicia sa zilnică, de bunăvoie, a primit darul de a rămâne neclintit în virtute, dar și pe acela de a povățui și pe alții în dobândirea ei.
În luna ianuarie a anului 1938, Sfântul Cuvios Iosif Isihastul împreună cu monahul Arsenie au plecat de la chilia Sfântului Vasile la Sfânta Ana mică, unde locul era total depărtat și ascuns în munți. Aici au întemeiat o mică biserică în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului, precum și trei mici chilii. După o perioadă anume, Sfântul Cuvios Iosif Isihastul s-a retras într-o altă chilie, la circa 200 de metri, pe care el însuși a zidit-o.
Treptat-treptat obștea condusă de Gheron Iosif a ajuns la șapte suflete. Primul ucenic a fost Ioan, din Epirul de Nord, de meserie cărbunar, pe care l-a tuns schimonah. Acesta le-a rămas alături până la mutarea acestora la Schitul Sfânta Ana Mică, el preferând să se nevoiască în continuare la Sfântul Vasile.
Apoi, în 1933, s-a adăugat obștii Nicolae, fratele cel mai mic al Starețului, care va primi la călugărie numele de Atanasie. Tot aici, în pustia de la Sfântul Vasile, au venit și alți ucenici, care nu au putut rămâne alături de Stareț, din cauza neputinței lor trupești și sufletești. Printre aceștia s-au numărat atât oameni simpli, fără educație, ca monahul Ermolae, precum și învățații monahi Atanasie Valsamakis (farmacist), Gherasim Menaghias, Athanasie Kabanaos, precum și Efrem, duhovnicul din Volos (numit mai târziu Filoteitul). Deși nu au rămas până la sfârșit în obștea Sfântului Cuvios Iosif Isihastul, totuși cu toții s-au folosit într-o mare măsură de felul de viețuire, de sfaturile și de rugăciunea acestuia, cu unii dintre ei păstrând o bogată corespondență.
Între cei primiți sub mantia sa, merită menționat și schimonahul Vasile. Acestuia, bolnav fiind de tuberculoză, i se refuzase tunderea în monahism, pentru a nu transmite boala și altora, fiind alungat de starețul care îl primise de când era doar un copil. În această situație l-a întâlnit Cuviosul Iosif, care, după un scurt moment de șovăială, l-a primit în obștea sa (cu toată împotrivirea celorlalți părinți), îngrijindu-se personal de acesta. L-a tuns schimonah cu câteva ore înainte de a muri, primind apoi înștiințare prin vis de mântuirea acestuia.
Dintre cei care l-au cunoscut pe Stareț în perioada petrecută de acesta la Chilia de la Sfântul Vasile, cel mai statornic ucenic avea să fie ieromonahul Efrem Katunakiotul.
Ucenicul care a scris viața lui Gheron Iosif, părintele Iosif cel Tânăr (numit mai târziu Vatopedinul), a devenit ulterior părintele duhovnic al Mănăstirii Vatoped, una din cele mai mari din Athos. Un alt ucenic direct al lui Gheron Iosif, Arhimandritul Efrem de la Filoteu, a întemeiat opt mănăstiri în Grecia și șaisprezece în Statele Unite și în Canada.
Șase din cele douăzeci de mănăstiri ale Muntelui Athos - reprezentând un sfert din numărul viețuitorilor din Sfântului Munte – sunt astăzi conduși de către ucenici ai părintelui.
Ucenicii lui Gheron Iosif, inspirați de modul său de viață și de învățăturile sale, au restaurat nu numai modul de viață cenobitic (mai potrivit marilor comunități) dar și tradiția autentică isihastă, care nu mai era reprezentată în Athos decât prin câțiva pustnici sau de mici comunități izolate.
Această întoarcere la tradiția autentică ortodoxă, în întregime conformă cu experiența vieții și învățătura Sfinților Părinți, nu a fost în întregime o întoarcere la trecut, ci, din contră, ocazia unei înnoiri, care a atras către viața monahală numeroși tineri de toate condițiile sociale, dintre care foarte mulți urmaseră studii universitare și exercitaseră în lume profesii diverse.
Astfel, în ultimul sfert al secolului XX și la începutul sec al XXI-lea, se produce adevărat "miracol atonit", pe care Gheron Iosif Isihastul nu ar fi putut sa-l îndeplinească de unul singur, dar la care a contribuit într-o mare măsură.
După aproape 13 ani, cantitatea mare de muncă fizică, necesară viețuirii în acel loc, i-a copleșit, cea mai mare parte a părinților îmbolnăvindu-se. Acesta a fost principalul motiv care-l va determina pe Sfântul Cuvios Iosif Isihastul, în iunie 1951, să se mute împreună cu obștea la Nea Skiti (Noul Schit), la Chilia Sfinților Fără de Arginți.
La data de 15 august 1959 (28 august pe stilul nou), după o perioadă de dureri fizice grave, sufletul bătrânului Iosif a plecat la Hristos-Domnul.
Surse: Crestin Ortodox, Sfântul Munte Athos, Creștin Ortodox.
Sfântul Cuvios Iosif Isihastul este unul dintre mai sfinți ai Muntelui Athos din secolul XX. El care fără nici o îndoială, alături sfinții Bisericii este un model viu de urmat. Într-o societate confuză, în care cele pământești, trecătoare joacă un rol parcă prea important, în care viața roiește doar în jurul bunurilor de ordin material, Sfântul Cuvios Iosif Isihastul ne arată atât de limpede că viața noastră nu este altceva decât un dar al lui Dumnezeu făcut nouă de a ne bucura. În fața bunurilor materiale, gheronda Iosif (bătrânul Iosif) ne-a învățat că cel mai important lucru este căutarea lui Dumnezeu și a împărăției Sale, la care ne-a făcut moștenitori prin Fiul Său cel Unul Născut.
Înainte de canonizarea sfântului, în anul 2019 a fost realizat un film documentar despre Sfântul Cuvios Iosif Isihastul, cu Jonathan Jackson în rolul principal. Obiectivul documentarului a fost să prezinte lumii viața interioară a unui ascet.
Jonathan Jackson a declarat că cel mai mult l-a impresionat la Sfântul Cuvios Iosif Isihastul dragostea pentru Dumnezeu și Maica Domnului: "Avea o iubire pentru Hristos foarte puternică, consumatoare. Tot ce făcea (postul, privegherile) se datora iubirii pentru Dumnezeu, pentru că se oferea în totalitate Lui și se ruga pentru lume. Este aproape imposibil să înțelegi rațional această viață", a spus actorul american.
O parte din moaștele lui Gheron Iosif sunt păstrate în mănăstirea Sfântul Antonie din Arizona, în timp ce cea mai mare parte a acestora se găsesc în Mănăstirea Vatoped.
Un alt semn nemincinos sfințeniei este mireasma bineplăcută a moaștelor lui, dar și mulțimea de minuni mărturisite atât de monahi, cât și de laici.
Unii din cei ce l-au cunoscut pe Sfântul Cuvios Iosif Isihastul au dat mărturii despre el, după moartea sa. Astfel, unul din monahii de la obștea din Nea Skiti, care nu a putut participa la slujba înmormântării sale, a fost vizitat la 40 de zile de însuși bătrânul Iosif, iar locul unde se afla s-a umplut de bună mireasmă.
În metropola Tesalonic, Gheron Iosif a vizitat o bătrână evlavioasă chiar în ziua adormirii sale. Aceasta l-a întrebat: "Părinte, cum de te afli aici? Nu cumva ai murit?", iar răspunsul pe cât se poate de frumos: "Da, însă am venit să îmi iau rămas bun". De asemenea, Sfântul Cuvios Iosif Isihastul a vizitat pe mulți alții, mângâindu-i și întărindu-i în credință.
Pe 9 martie 2020 Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice au înscris oficial în calendarul Bisericii pe Sfinții Iosif Isihastul (Gheron Iosif), Efrem Katunakiotul și Daniil Katunakiotul. Prin acest act nu s-a recunoscut numai sfințenia unor oameni, ci sfințenia unei școli duhovnicești: școala smereniei, a trezviei și a rugăciunii lui Iisus împletite cu ascultarea față de stareț.
Odată, pe când inima lui se primejduia să plesnească de durere, a mers din nou în bisericuța sa și a început să se roage cu multe lacrimi la Maica Domnului și să sărute icoana ei din catapeteasmă. Căuta scăpare la ea, de vreme ce ea însăși îi spusese să-și aibă nădejdea în ea.
La un moment dat a obosit și s-a așezat în strană. Deodată icoana ei din catapeteasmă a strălucit și chipul ei a devenit de mărime naturală. Acum nu mai era o icoană, ci un chip viu. Maica Domnului i s-a arătat în mărime naturală. Era atât de frumoasă și de luminoasă, încât nu putea să o privească, pentru că Dumnezeiescul Prunc pe Care Îl ținea strălucea ca soarele. L-au umplut cu atâta dragoste de Dumnezeu, încât nu-și mai simțea greutatea trupului; ieșise cu totul afară din sine și doar stătea și contempla. Atunci Maica Domnului l-a sărutat, iar el s-a umplut de o negrăită bucurie și mireasmă.
Ș i și-a întins spre el mâna în care Îl ținea pe Preadulcele Iisus, dar el, din pricina uimirii, a rămas nemișcat. Atunci S-a apropiat de el Pruncul cel ceresc și l-a mângâiat pe fată, iar el I-a sărutat mânuța, care părea a fi vie. Sufletul său s-a umplut atât de mult de dragostea lui Dumnezeu și de Lumină, încât n-a mai putut să stea pe picioare și s-a prăbușit la pământ. Atunci Împărăteasa a toate a intrat iarăși în icoana ei, lăsând în urmă dumnezeiasca ei mângâiere și o negrăită mireasmă. Starețul, când și-a revenit, a sărutat locul unde stătuse Maica Domnului. Acel loc a răspândit mireasmă mult timp după aceea. "Am simțit mânuța moale a lui Iisus al nostru", spunea mai târziu Starețul Iosif, minunându-se de negrăita pogorâre a lui Hristos către nevrednicia sa.
Mărturisea că astfel de vedenii sunt trăirea și simțirea unei alte vieți, negustate de către cei ce nu le cunosc. Și mai spunea că oricât s-ar strădui cel care a avut astfel de vedenii să descrie ce a simțit, niciodată nu va putea să-i facă pe ceilalți să înțeleagă, ci doar va face o descriere în parte. De vreme ce nici Pavel nu putea nu numai să descrie ce a văzut la al treilea Cer, dar nici el însuși nu înțelegea răpirea sa.
Surse: doxologia.
În primul rând "La mulți ani!" tuturor celor care poartă numele Sfântul Cuvios Iosif Isihastul!
IOSIF - numele are o largă arie de răspândire și este popular mai ales în apusul Europei. Iosif vine de la un vechi nume personal ebraic „Joseph”. Explicația numelui apare chiar în „Geneza”: „[Racheta]… a născut un fiu… și i-a pus numele Iosif, zicând: Domnul să-mi mai adauge un fiu”. Aceasta veche etimologie, acceptată și de lingvistica modernă, are ca bază apropierea numelui personal de radicalul verbal ebraic „jasaf” (יוסף) ce înseamnă „a adăuga”.
După cum Iosif a salvat viața fiilor lui Israel, ducându-i în Egipt, tot așa și noul Iosif, logodnicul Mariei, a salvat viața lui Iisus Hristos, fugind în Egipt. Israel este numit fiul întâi-născut al lui Dumnezeu, dar Iisus este cu adevărat Fiul singur-născut al Tatălui.
Yousef, Youssef, Yusef, Yusuf (țările arabe), Josip, Joško, Joso, Jozo (Croația), Yosef (Israel), József, Jóska, Józsi (Ungaria), Giuseppe, Beppe, Giusi, Peppe, Peppi, Peppino, Pino (Italia), Jose, José, Josepe, Pepe, Pepito (Spania), Yusuf (Turcia), Joseph (Franța, Germania, țările vorbitoare de limba engleză).
Conform calendarului ortodox, aceștia își pot serba ziua de nume în date de 29 decembrie când este serbat Sfântul și Dreptul Iosif, Logodnicul Sfintei Fecioare Maria și pe data de 4 aprilie când este prăznuit Sfântul Cuvios Iosif Imnograful, pe 31 iulie când serbăm pe Sfântul și Dreptul Iosif din Arimateea, sau pe 28 august când serbăm pe Sfântul Cuvios Iosif Isihastul din Sfântul Munte Athos.
Credința este mijlocul prin care se dau harismele dumnezeiești și se explică tainele.
Să pășiți cu credință, iar nu cu logica. Toate faptele voastre să le faceți întemeindu-vă pe Dumnezeu și nădăjduind în El. Nu ceea ce spune cunoașterea, ci ceea ce spune credința.
Sfântul Cuvios Iosif Isihastul a fost cunoscut nu numai din prisma vieții sale ascetice, ci și din a celei practice. Din discuțiile sale cu monahii din obștea pe care o păstorea, se observă în mod accentuat insistarea pentru credință. Credința nu este numai este un dar a lui Dumnezeu, un dar al Duhului Sfânt care crește și se dezvoltă în om, prin conlucrarea și colaborarea noastră cu Dumnezeu, ci și înaintare în viața noastră duhovnicească, cheie și explicare a tainelor Bisericii: "Prin credință, și datorită ei, călătorim pe calea noastră duhovnicească. Diavolul, războind și el și stând împotriva noastră, încearcă să ne arate necredincioșilor la judecată, să ne lipsească de făgăduința: "Bine slugă bună și credincioasă!" și să ne ducă în locul tăierii în două și punerii cu cei necredincioși. Cheia tainelor este credința și pe ea a cerut-o Iisus de la toți cei care au cerut darurile Lui. În chemarea Sa cea către toți oamenii El a cerut credință, căci credința aduce de la sine și cele ale legii, și ascultarea… Și, în general, toată Sfânta Descoperire mărturisește că prin credință se dau harismele dumnezeiești și se explică tainele".
A lucra rugăciunea minții înseamnă a te sili pe tine însuți să spui continuu rugăciunea cu gura. Fără întrerupere. La început repede; să nu aibă timp mintea să nască gânduri trecătoare. Să ai atenția concentrată numai asupra cuvintelor: "Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă". După mult timp (de rostire cu glasul) se obișnuiește mintea și o spune de la sine. Și te îndulcești de ea ca și când ai avea miere în gură. Și dorești să o tot spui. Dacă o lași, îți pare foarte rău.
Când mintea ajunge să se obișnuiască și să se umple - să o învețe bine - atunci o trimite și în inimă. Pentru că mintea ta este cea care hrănește sufletul. Lucrarea ei este aceea de a coborî în inimă tot ceea ce vede sau aude, fie bun, fie rău, deoarece în inimă este centrul puterii duhovnicești și trupești a omului, este tronul minții. Deci, când cel care se roagă își păzește mintea să nu-și imagineze nimic și este atent numai la cerințele rugăciunii, atunci respirând ușor, cu oarecare efort și voință, o pogoară în inimă și o ține înlăuntru și spune cu ritm rugăciunea: "Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă". La început, spune de câteva ori rugăciunea și respiră o dată. După aceea, când mintea se obișnuiește să stea în inimă, spune la fiecare respirație o dată rugăciunea: "Doamne Iisuse Hristoase" insuflând, și: "miluiește-mă" răsuflând. Aceasta se face până când harul dumnezeiesc va umbri și va lucra în suflet. După aceasta, totul este contemplație (vedere duhovnicească).
Rugăciunea se spune în tot locul; stând jos sau în picioare, culcat în pat sau mergând. "Neîncetat vă rugați, pentru toate mulțumiri" dați, spune Apostolul. Nu numai înainte de culcare trebuie să te rogi. Este nevoie de multă strădanie. Când obosești, așază-te. Apoi iarăși ridică-te. Să nu te ia somnul.
Toate acestea se numesc "lucrare". Tu arăți lui Dumnezeu voința ta. Apoi totul depinde de Acesta, dacă îți va da sau nu. Dumnezeu este începutul și sfârșitul. Harul Lui lucrează totul. El este puterea mobilizatoare. Iar cum se întâmplă aceasta, cum lucrează iubirea, știi. Trebuie să păzești poruncile. Când te scoli noaptea și te rogi, când vezi un bolnav și îți este milă de el, când vezi pe văduvă sau pe orfan, pe bătrân și ai milă de ei, ajutându-i, atunci te iubește Dumnezeu. Mai întâi Acela te iubește și îți reașează harul Său. Apoi noi dăruim din ale Sale: "ale Tale dintru ale Tale".
Dacă voiești să-L găsești numai prin rugăciune, să nu scoți nici o răsuflare fără rugăciune. Să fii atent numai să nu primești nici un fel de năluciri. Deoarece Dumnezeu este fără formă de închipuit, fără culoare. Este mai presus de orice închipuire. Nu putem să-L comparăm cu nimic. Este prezent ca o dulce și abia perceptibilă suflare în cugetele noastre. Starea de reculegere, de pătrundere vine când te gândești la cât de mult L-ai supărat pe Dumnezeu. Care este atât de milostiv, atât de plin de iubire. Care S-a răstignit și toate le-a îndurat pentru noi. Toate acestea și multe altele câte a suferit Domnul, dacă te gândești la El, îți vor aduce starea de reculegere duhovnicească. Dacă vei putea să spui rugăciunea neîncetat și cu voce, în două-trei luni o vei deprinde. Și te va umbri harul și te va răcori binefăcător. Numai să poți să o spui cu voce și fără întrerupere. Când o va prelua mintea, atunci vei înceta să o mai spui cu gura. Și iarăși, dacă mintea o lasă, începe de la sine a o spune gura. Toată strădania este trebuincioasă atunci când o spui cu gura, până când se va deprinde, la început. Apoi, în toți anii vieții tale, o vei spune cu mintea fără osteneală.
Nu vrei sa pătimești? Înseamnă că nu vrei să urci. Dacă cineva nu vrea să îndure necazurile, atunci să nu îndrăznească să ceară har de la Dumnezeu. De aceea ți-a luat harul, pentru a deveni înțelept. Va veni din nou. Nu te va lăsa. Este rânduiala lui Dumnezeu. Dar iarăși va pleca. Și iarăși va veni. Este de ajuns să nu încetezi a-l cere, până când te va arăta desăvârșit.
Dar înainte de orice altceva, spuse bătrânul cel sfânt, "roagă-te cu osârdie Domnului, ca să-ți poată deschide porțile Luminii. Nimeni nu poate să înțeleagă Adevărul, dacă nu i se dăruiește înțelegerea de către Dumnezeu Însuși, Care a descoperit-o fiecăruia dintre cei ce L-au căutat cu rugăciune și dragoste.
Oriunde te-ai afla, socotește-te cel mai mic și slujește pe toți frații tăi.
Lupta împotriva iubirii de sine este grea, dar pe toate le lucrează Harul lui Dumnezeu. Dacă omul, mai ales la început, nu folosește asprimea, atunci frica și iubirea de sine îl înăbușă. Și dacă nu intră doar cu credința și fără șovăire în marea ispitelor, nu va primi ajutor simțit de la Dumnezeu și atunci nu va înainta nici un pas. De aceea, să nu fiți fricoși, mai ales acum, când sunteți la început, pentru a putea atrage Harul lui Dumnezeu. Acesta obișnuiește să aducă mângâiere celor neclintiți în credință și tuturor celor care, pentru porunca și dragostea lui Dumnezeu, se aruncă în oceanul lepădării de sine.
Să nu le aștepți numai pe cele dulci. Să le aștepți și pe cele amare. Atunci când ți se va dărui o stare plină de Har, să aștepți în curând ispita. Dar și atunci când ai ispite și mâhniri, să știi că aproape este și mângâierea de la Dumnezeu.
Dacă vrei să fii robul lui Hristos, trebuie să primești și tu tot ceea ce a răbdat El pentru noi, adică disprețuiri, ocări, înjosiri, chiar și scuipări și bătăi. Dacă rabzi toate acestea, atunci ridici și tu o cruce mică și-L urmezi pe Hristos. Nimeni nu dobândește mântuire și sporire cu desfătare, cu cinstiri deșarte și cu politețe.
Războiul trupesc nu se aprinde atât de la mâncare, băutura, vin și somn, cât de la judecarea aproapelui. Iar aceasta pentru ca să ne învățăm și noi că suntem de aceeași fire, că diavolul este cel care ne luptă, că suntem cu toții vrednici de aceeași judecată… Îți vine un gând sau un cuvânt de judecată? Să îi îndreptățești pe toți și să iei toată greutatea asupra ta. Dacă nu înfrunți astfel îndemnurile de a judeca și fie le manifești în afara, fie le cultivi înlăuntru, vei avea război trupesc. Și dacă atunci nu te vei înțelepți, te va părăsi Harul și vei cădea. Și dacă nici după cădere nu te vei pocăi și nu vei înceta a mai judeca, atunci căderile vor avea urmări multe și urâte. Patima se mărește, vine moartea și urmează iadul.
Cel mai bine ar fi ca toți să aibă un caracter bun, să fie smeriți și ascultători. Dar dacă se va întâmpla ca cineva să aibă firea mai tare decât fierul, să nu deznădăjduiască. Este nevoie de luptă, dar cu Harul lui Dumnezeu poate birui. Dumnezeu nu este nedrept, ca să ceară altceva decât ceea ce a dat. În măsura în care a dat darurile, în aceeași măsură cere și lucrarea lor.
Vad sufletul meu mort și din aceasta pricină suspin deasupra lui. Vai mie, ticălosului, care întinez acest loc curat și sfânt. Pe acest loc au pășit picioarele ostenite ale Părinților și ale Pustnicilor, aici și-au vărsat sudoarea, au plana, s-au rugat, s-au nevoit s-au sfințit, iar eu îl întinez. Nu am încetat și nu încetez a striga și a cere mila Domnului, chiar dacă, în fiecare zi punând început, ma aflu mincinos și păcătos.
Doamne, Iisuse Hristoase, Preadulce Părinte, Dumnezeule și Doamne al milei și a totă făptura Ziditorule, caută spre smerenia mea și iartă-mi toate păcatele pe care în viata mea le-am făcut, până în ziua și ceasul de acum. Și trimite pe Preasfântul și Mângâietorul Tău Duh, ca să ma învețe, să ma lumineze, să ma acopere spre a nu păcătui, ci a Te iubi din tot sufletul și inima mea pe Tine, Preadulcele meu Mântuitor și binefăcător Dumnezeu, Cel vrednic de toată dragostea și închinarea.
Așa, Bunule Părinte, Cel fără de început, Fiule Cel împreună fără de început și Preasfinte Duhule, învrednicește-mă de luminarea dumnezeieștii cunoștințe, ca să vad Harul Tău cel dulce și prin el să port greutatea acestei privegheri de noapte a mele și curate să-Ți aduc rugăciunile și mulțumirile mele cele către Tine, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor Sfinților. Amin
O, iubite și Preadulce Iisuse Hristoase, cine Te-a rugat pentru mine, ca să ma aduci în aceasta lume și să mă nasc din părinti buni și credincioși, de vreme ce apatia alții se nasc turci (musulmani), catolici, masoni, evrei sau idolatri și chiar atei? Cu cât trebuie, dar, să Te iubesc mai mult și să-Ți mulțumesc pentru acest dar abat de mare și pentru binefacerea pe care mi-ai dat-o? Chiar și sagnele meu de l-as varsă, tot nu as putea sa-Ți mulțumesc?
Mântuitorul meu Preadulce, cine Te-a rugat pentru mine, ca să ma rabzi de atâția ani pe mine, cel ce din vărsat copilăriei păcătuiesc, și nu Te scârbești de mine, văzându-mă nedreptățind, furând, mâniindu-mă, lăcomindu-mă după mâncăruri și după altele, pizmuind și toată răutatea săvârșind, iar pe Tine, Dumnezeul meu, ocărându-Te prin faptele mele?
Tu, Doamne al meu, nu ai trimis moartea, ca să mă ia, în păcate aflându-mă, ci cu îndurare m-ai răbdat pe mine care, dacă aș fi murit, veșnic m-aș fi osândit. O, bunătatea Ta, Doamne!
Cine Te-a rugat pentru mine, ca să ma aduci la pocăință și la mărturisire și să mă îmbraci în Marea și Îngereasca Schima? O, măreția Ta, Doamne! Cât de înfricoșătoare și de măreață este purtarea Ta de grijă! O, bogăția darurilor Tale, Doamne! O, vistieriile Tale cele nedeșertate și tainele cele negrăite! Cine nu se va înfricoșa, văzând bunătatea Ta? Cine nu se va minuna, văzând bogăția milei Tale? Mă înfricoșez, Stăpâne, să povestesc bogăția darurilor Tale.
Stăpânul și Domnul meu să mântuiască pe cel ce-L răstignește! Eu, prin păcatele mele, pe Făcătorul meu Îl răstignesc, iar Cel ce m-a zidit pe mine mă slobozește. O, Iisuse, dulce dragoste, cât de mult iți sunt dator. Nu pentru viața veșnică pe care mi-ai făgăduit-o trebuie să Te iubesc, Ziditorul meu, nu pentru că mi-ai spus că-mi vei da Harul Tău, nici pentru Rai, ci sunt dator să Te iubesc pentru că m-ai slobozit din robia păcatului și a patimilor…
A isihaștilor fiind pildă și culme și lucrător preaiscusit al trezviei, nevoitor ales și cuvios încercat, scoate dar pe fiii tăi dintru toată nevoia, Iosif minunatule, te rugăm mijlocește neîncetat la Domnul pentru noi să ne arate mila Sa pururea.
Tot cugetul trupului prin nevoință strunind din cele de pe pământ mintea la cer ți-ai suit și, prin contemplație, taina Împărăției cunoscând, arătat-ai căile mântuirii celor ce o așteaptă, iar celor care te cinstesc scăpare le fii, Iosife.
Sfântul Cuvios Iosif Isihastul a fost unul dintre cei mai remarcați nevoitori athoniți ai secolului XX. Datorită ucenicilor săi, care au transmis și au pus în practică învățătura și modul său de viață în comunități din ce în ce mai mari, el poate fi considerat pe bună dreptate principalul autor al actualei restaurări a tradiției rugăciunii inimii din Muntele Athos.
Cuviosul Iosif Isihastul s-a născut în anul 1898 în Insula Paros (Arhipelagul Ciclade) din Grecia, fiind botezat cu numele de Francisc. Orfan de tată încă de mic, tânărul Francisc a plecat la vârsta adolescenței să lucreze în portul Pireu, iar apoi s-a înrolat în armată. După împlinirea stagiul militar, a întâlnit în Atena pe un monah aghiorit de la o chilie din Kareia, pe care l-a rugat să îl ia cu sine atunci când se va întoarce în Sfântul Munte Athos. A împărțit toată averea sa săracilor și celor din casa lui și a luat hotărârea definitivă de a pleca în Sfântul Munte.
Venit la Athos la vârsta de 23 de ani, hrănindu-se cu istorisirile despre marii asceți, a căutat imediat un părinte duhovnicesc care să-l învețe rugăciunea inimii. Însă nu a găsit pe nici unul. După o scurtă ședere la Katunakia, alături de bătrânul Daniil, a plecat spre Vigla, în apropiere de peștera Sfântului Atanasie Athonitul. În acest răstimp a cercetat multe peșteri și locuri, unde au trăit cuvioși athoniți. În cele din urmă, s-a întâlnit cu Părintele Arsenie, care va deveni împreună-nevoitor cu dânsul, și a aflat că împărtășesc aceeași dorință de isihie, așa că au hotărât să găsească un Stareț încercat. L-au găsit pe Starețul Efrem Dogarul, și s-au așezat într-o colibă sărmană și dărăpănată de la Schitul Sfântului Vasile. Stăteau în colibă numai în timpul celor mai reci luni de iarnă; în restul anului, vreme de aproape zece ani, au stat în peșterile de piatră din stâncile Athosului, hrănindu-se cu puțină pâine uscată și dedicându-și tot timpul rugăciunii.
În luna ianuarie a anului 1938, bătrânul Iosif împreună cu părintele Arsenie au plecat de la schitul Sfânta Ana Mică, într-un locul depărtat și ascuns în munți. Aici au zidit un paraclis în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul, precum și trei mici chilii. În cei aproape 13 ani de ședere la Sfânta Ana, în jurul părintelui Iosif Isihastul s-au adunat deja 7 nevoitori.
Sfântul Iosif nu și-a îngăduit niciodată odihnă în nevoințe, în ciuda unei sănătăți șubrede ce l-a adus treptat într-o stare de semi-paralizie. Cu toate acestea, pentru că ucenicii săi mai tineri nu puteau îndura asprimea peșterilor, în iunie 1951, a decis să-și mute obștea într-un loc mai accesibil, la Schitul Nou.
Aici, după puțină vreme, pe 15 august 1959, și-a dat sufletul lui Dumnezeu ca un adevărat mucenic.
De-a lungul vieții, pentru jertfa sa, Dumnezeu i-a dat multe daruri duhovnicești: vederea luminii, vedenii minunate, înainte-vedere și cunoașterea gândurilor. După adormirea sa, Sfântul Duh a dat mărturie de prezența Sa în el, rămășițele sale răspândind bună mireasmă.
Sursă: Doxologia.
În aceasta luna, în ziua a douăzeci și opta, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Moise Arapul ("cel din tÎn aceasta luna, în ziua a douăzeci și opta, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Moise Arapul ("cel din tâlhari"), Etiopianul;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfinților Mucenici Diomid și Lavrentie, care, fiind legați de plop și săgetați, s-au săvârșit;
Tot în aceasta zi, pomenirea Dreptului Iezechia regele, care cu pace s-a săvârșit;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei proorocite Ana, fiica lui Fanuel, care l-a primit pe Domnul în Templu;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfinților treizeci și trei de Mucenici din Iraclia, care prin foc s-au săvârșit;
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Cuvios Iosif Isihastul din Sfântul Munte Athos.
În aceasta luna în ziua a douăzeci și noua, pomenirea tăierii cinstitului cap al cinstitului slăvitului Prooroc înainte-mergător și Botezător Ioan;
Tot în aceasta zi, pomenirea Cuvioasei Teodora, cea din Tesalonic, care era cu neamul din Egina.
Pentru rugaPe Sfântul Cuvios Iosif Isihastul să îl rugăm să ceară de la Dumnezeu pentru noi mântuire sufletelor noastre: Sfinte Cuvioase Iosif roagă-te lui Hristos pentru noi! Cu ale lui sfinte rugăciuni și cu ale tuturor Sfinților pomeniți astăzi, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește-ne pe noi. Amin.ciunile
Sursă: pravila.ro, facebook.
