Sfântul Cuvios Ioan Scărarul este autorul cunoscutei lucrări duhovnicești "Scara dumnezeiescului urcuș" sau "Scara Raiului" (în limba română este tradusă în Filocalia 9) din care se desprind numeroase învățături pentru mântuirea sufletului. În calendarul ortodox sfântul este sărbătorit două ori: pe data de 30 martie (data trecerii sale la cele veșnice) și în Duminica a IV-a din Postul cel Mare.
Sumar Articol cu link-uri mai jos ⬇
Sfântul Cuvios Ioan Scărarul, mai este cunoscut și sub numele de "Sfântul Ioan Sinaitul" sau "Sfântul Ioan Climax", s-a născut spre sfârșitul secolului al VI-lea, și a fost fiul lui Xenofont și al Mariei, aceștia având doi fii: pe Ioan și pe Arcadie. A fost contemporan cu Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Conform spuselor Arhiepiscopului Atenei, Meletie, țara de origine a Sfântului Ioan Scărarul este Palestina, iar călugărul Daniil de la Mănăstirea Raith, cel care a întocmit viața acestui mare Sfânt, ne arată că acesta a intrat în obștea monahală încă de la vârsta de 16 ani, ca viețuitor al Mănăstirii Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai în urma următoarei întâmplări: mergând la școală în Berit (azi Beirut), în Fenicia, o furtună a scufundat corabia în care călătorea cu fratele său, dar, deși amândoi au scăpat cu viață, au ajuns în locuri diferite. În semn de mulțumire față de bunătatea lui Dumnezeu, ambii frați s-au călugărit, fără a ști unul de altul, Ioan păstrându-și numele, iar Arcadie și-a schimbat numele în Gheorghe. După o perioadă, cei doi frați s-au întâlnit cu părinții lor la Ierusalim, care între timp intraseră și ei în monahism.
Veniamin Costache este de părere că Sfântul Ioan provenea dintr-o familie înstărită, având în vedere că până la vârsta de 16 ani acumulase cunoștințe din toate domeniile și avusese parte de o educație aleasă, lucru rar întâlnit în acele timpuri. Datorită faptului că era foarte învățat și pentru că își ducea viața în Muntele Sinai, a fost numit "Ioan Scolasticul" sau "Ioan Sinaitul".
În cadrul Mănăstirii Sfintei Ecaterina, Sfântul Cuvios Ioan Scărarul l-a avut alături timp de 19 ani ca povățuitor, pe bătrânul Macarie, iar după trecerea la cele veșnice a acestuia, Ioan s-a retras într-un loc pustiu, numit Valea Tholas (Wadi Et-Tlah), într-o chilie săpată în munte, aflată la cinci mile distanță de mănăstire. Aceasta a fost casa Sfântului Ioan timp de 40 de ani, unde a petrecut în post și rugăciune neîntreruptă, închinându-și întreaga viață lui Dumnezeu. A trăit ca un adevărat sihastru, hrănindu-se numai cu "acele lucruri îngăduite vieții sihăstrești, din care gusta doar foarte puțin și niciodată nu se sătura." Își petrecea timpul în rugăciune neîncetată și în priveghere, iar din dragoste de Dumnezeu uda pustiul cu lacrimile sale: "De somn se împărtășea atât cât să nu se vatăme firea minții prin priveghere, iar înainte de culcare se ruga mult și alcătuia scrieri".
Faptul că Sfântul Cuvios Ioan Scărarul a trăit o viață modestă, lipsită de orice urmă de îndestulare, este confirmat și de biograful său Daniil, care afirma că Sfântul, deși provenea dintr-o familie înstărită, odată intrat în monahism a fugit de iubirea de argint, pe care Sfântul Apostol Pavel a numit-o "închinare la idoli", prin facerea de milostenii și prin lipsirea celor de trebuință. Prin multă nevoință a învins trândăvia, pe care o considera: "moarte și slăbănogire a sufletului prin pomenirea morții celei trupești, împungând-o ca și cu un bold și a ridicat-o la trezire și osteneală." A dezlegat lanțurile și legăturile tuturor patimilor și toate poftele le-a îndepărtat prin plâns, iar patima mâniei a fost definitiv îndepărtată prin "arma" ascultării.
Contactul cu alte persoane era foarte limitat, rareori ducându-se la cineva și mai rar de atât vorbea cu cei din jur, înlăturând astfel cât mai mult cu puțină, ispita slavei deșarte. În timpul celor 40 de ani petrecuți în singurătate, Sfântul Cuvios Ioan Scărarul își întrerupea rutina zilnică doar pentru primirea Sfintei Împărtășanii și cu ocazia vizitelor unor monahi care căutau sfat și lămurire în profunda sa înțelepciune.
Spre sfârșitul vieții, a fost rugat să se întoarcă la mănăstire și să primească funcția de egumen. A acceptat cu multă greutate această condiție și în cele din urmă, a fost de acord să le devină sfătuitor monahilor, prilej cu care a întocmit lucrarea "Scara" la rugămintea egumenului Ioan al Mănăstirii Raith, situată la 60 de mile distanță de Muntele Sinai. A răspuns cu modestie că se va strădui să împlinească porunca primită, deși el nu este în stare să învețe pe alții, aflându-se încă la vârsta la care el însuși învață de la alții.
Deși era o persoană modestă, căreia nu-i plăcea să vorbească despre sine, a reușit să trezească atât de multă admirație, încât se auzise despre el până la Roma. Așa se face că însuși Papa i-a trimis o mare sumă de bani, pentru a-i folosi la întreținerea spitalului mănăstirii sau pentru a ajuta pelerinii veniți de departe. După câțiva ani, ajuns aproape de sfârșitul vieții sale pământești, Sfântul Cuvios Ioan a înmânat altui monah vrednic cârma mănăstirii și s-a retras iarăși în peștera sa, unde a sporit în rugăciune și nevoințe până la sfârșitul vieții sale.
Despre Sfântul Ioan Scărarul s-a spus, pe bună dreptate, că a fost ca un "al doilea Moise" în pustiul Sinai, ajungând la "Ierusalimul cel de sus" prin viața sa dedicată celor veșnice și rugăciunii.
Surse: Orthodoxwiki, Ziarul Lumina.
Datorită vieții sale curate, pe care a trăit-o în post, în rugăciune și în priveghere, Sfântul Ioan Scărarul a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Este și astăzi, pentru cei care i se roagă cu credință, grabnic ajutător și folositor, alină suferințe trupești și sufletești și îi ocrotește pe cei necăjiți, așa cum aflăm și în troparul închinat lui: "Locuitor pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat…"
Ostenindu-se în a atinge cele mai înalte virtuți și ducându-și zilele în curățenie morală, Sfântul Ioan Scărarul s-a învrednicit de nenumărate mari vedenii. Pe când se afla odată în chilia lui și un ucenic de-al său dormea într-un loc îndepărtat sub o stâncă mare, gata să cadă și să-l zdrobească, cunoscând acest lucru prin Duhul Sfânt, Sfântul Ioan l-a smuls pe ucenicul lui din primejdia care-l pândea, arătându-i-se în somn și făcându-l să se ridice din locul acela în care peste puțin timp ar fi avut să moară.
Mai târziu, după ce s-a înserat și ucenicul s-a întors de la lucru, starețul l-a întrebat: "Au doar ți s-a întâmplat vreun lucru rău și neașteptat?" Iar el a zis: "O piatră mare puțin de nu m-a ucis de tot, dacă tu, părinte, nu m-ai fi strigat. Pentru că eu, adormind sub piatră la amiază, am auzit glasul tău strigându-mă și îndată de sub piatră am fugit și deodată a căzut piatra!" Atunci, Sfântul Ioan, nu a spus nimic din cele văzute de el cu ochii minții, ci în taina inimii sale lăuda pe Bunul Dumnezeu cu rugăciuni de mulțumire.
Părticele din moaștele Sfântului Ioan Scărarul se păstrează în mai multe mănăstiri grecești din Konița, Insulele Tinos, Samos și Mikonos. Cinstitul cap al Cuviosului se află la Mănăstirea Schimbării la Față din Meteora.
În primul rând "La mulți ani!" tuturor celor care poartă numele Sfântului Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului!
ION / IOANA – Acest nume provine din cuvântul ebraic "יוֹחָנָן" (Yochanan), care la traducerea în greacă a Vechiului Testament a devenit "Ιωαννης" (Ioannes), care la rândul lui în latină devine "Iohannes", care înseamnă "Dumnezeu este milostiv". Acest nume este format din rădăcinile ebraice יוֹ (yo) care înseamnă "Dumnezeu" și חןָן (חןָן) ) adică "a fi milostiv". Popularitatea acestor nume însă a fost dată de noul testament, deoarece ele sunt purtate, de Sfântul Ioan Botezătorul serbat astăzi și de sfântul Apostol Ioan autorul celei de-a patra Evanghelii și al Apocalipsei din Sfânta Scriptură.
Acest nume face parte din cea mai mare rădăcină etimologică de nume formată din peste cinci sute de variații de nume pentru bărbați și femei în diferite limbi. Numele "Ioan" câștigase popularitate în rândul evreilor din Iudeea și Galileea, când zona a devenit provincie a Imperiului Roman în anul 6. Ioan Hyrcanus a fost primul rege al dinastiei Hasmoneene și a fost nepotul lui Iuda Macabeu.
Acest nume a fost inițial mai comun printre creștinii răsăriteni din Imperiul Bizantin, dar a înflorit în Europa de Vest după Prima Cruciadă. În Anglia a devenit extrem de popular, fiind de obicei cel mai comun nume masculin din secolul al XIII-lea până în secolul al XX-lea (dar uneori depășit de William). În timpul Evului Mediu mai târziu, a fost dat la aproximativ o cincime din toți băieții englezi. În Statele Unite, a fost cel mai răspândit nume pentru băieți până în 1923.
Peste 2 milioane de români își sărbătoresc onomastica, de sărbătoarea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul.Potrivit Direcției pentru evidența persoanelor și administrarea bazelor de date, sunt peste 1,3 milioane de bărbați care poartă acest nume sau derivate ale lui și peste 650.000 de femei.
Dintre prenumele masculine cel mai întâlnit este Ioan - 464.046. Se întâlnesc, de asemenea, prenumele Ion - purtat de 355.398 de români, Ionel - 137.827, Ionică - 4.539, Ioniță - 1.973, Ionuț - 355.244, Ivan - 6.597, Jan - 4.671, Jean - 3.530 și Nelu - 20.741.
În rândul femeilor, cel mai întâlnit este prenumele Ioana - 387.913, dar și Ionela - 147.378, Ionelia - 6.789, Ionica - 19.488, Ionuța - 577, Jana - 4.963, Nela - 10.957, Oana - 72.232 sau Onuța - 134.
Conform cu calendarul ortodox, aceștia își pot serba ziua de nume în date de 7 ianuarie în ziua de prăznuire a Sfântului Ioan Botezătorul.
În calendarul ortodox avem șase zile în care îl prăznuim pe Sfântul Ioan Botezătorul, pe care le vom prezenta mai jos în ordine calendaristică începând de la 1 septembrie, începutul anului bisericesc:
Sursă: Orthodoxwiki.
Sfântul Cuvios Ioan Scărarul este reprezentat ca monah "bătrân, cu barbă mare", care zice: "Ostenește-te din toată puterea, pentru ca să ți se ierte prea multele și netrebnicele tale păcate… cu osteneli peste osteneli și cu fapte bune, ca pe niște trepte înalță-te, înălțându-ți mintea cu privegheri ostenitoare".
Cartea în format fizic ➡ Dionisie din Furma - Erminia Picturii Bizantine.
Volumul "Scara dumnezeiescului urcuș" (vezi și termenul slavon "Leastvița"), alcătuit la rugămintea egumenului Ioan de la Mănăstirea Raith, conține reguli scrise cu privire la viața mănăstirească. Trăind după îndemnurile pline de har ale Sfântului Ioan Scărarul, călugării vor putea astfel să urce spre cer "pe o scară", asemenea celei văzute în vis de Patriarhul Iacov.
Urcușul, așa cum este el descris de Sfântul Ioan Scărarul, presupune treizeci de trepte (cuvinte/capitole ), ce fac legătura cu cei treizeci de ani ai Mântuitorului Iisus Hristos de dinaintea începerii activității Sale publice. Sunt descrise cu finețe treizeci de "trepte" de viețuire și de nevoință, care îi conduc pe monahi (și nu numai) spre Împărăția lui Dumnezeu. Sunt descrise în lucrare, modalitățile prin care pot fi învinse patimile, pentru ca sufletul să se poată împodobi cu virtuți alese. Iată ce mărturisește biograful Sfântului Ioan, Daniil, despre acest volum: "(Sfântul Cuvios Ioan Scărarul) a coborât la noi cu gândirea și ne-a arătat nouă, ca un alt văzător de Dumnezeu, tablele lui, scrise de Dumnezeu, care cuprind, în afară, învățături despre fapte, iar înlăuntru, cele despre vederea lui Dumnezeu."
Prima traducere în limba română a volumului "Scara dumnezeiescului urcuș" a avut loc la Mănăstirea Secu, în anul 1618. Părintele profesor Dumitru Stăniloae a inclus ulterior această importantă operă în colecția de texte filocalice, în volumul IX din seria Filocalia. "Scara" a devenit o fascinantă lectură nu numai pentru călugări, dar și pentru creștinii dornici de creștere duhovnicească și de îndreptare sufletească. Tot datorită succesului de care s-a bucurat, "Scara" a fost introdusă și în slujbele Bisericii, la mănăstiri citindu-se în întregime, pe durata Postului Mare. De asemenea, de la Sfântul Ioan Scărarul se mai păstrează o lucrare mai scurtă, intitulată "Carte către păstori", adresată egumenilor de mănăstiri.
Primele trei capitole (trepte) ne arată ce este viața monahală, spunându-ne despre lepădarea lumii, desprinderea de obișnuințele lumești și înstrăinarea de bună voie. În următoarele capitole sunt descrise virtuțile principale (ascultarea, pocăința, amintirea de moarte, plânsul) pe care trebuie să le dobândească monahul, dar și unele patimi (mânia, deznădejdea, lăcomia, mândria ș.a., în capitolele 8-23) pe care acesta trebuie să le biruiască. Drept roade ale luptei celei bune sunt considerate de Sfântul Ioan Scărarul simplitatea, smerenia, discernământul, care îl conduc pe ascet spre treptele mai înalte ale tăcerii, rugăciunii, despătimirii și iubirii (capitolul 30). Scara duhovnicească nu are o ultimă treaptă, pentru că, dacă omul ajunge la iubire, atunci, după cum spune însuși Sfântul Ioan, "înaintând în ea, niciodată nu ajungem la sfârșit, nici în veacul acesta, nici în cel viitor, adăugând lumină la lumină" (capitolele 26; 2, 38).
Cuvântul al 28-lea vorbește despre "fericita rugăciune" astfel: "Rugăciunea este, după însușirea ei, însoțirea și unirea omului și a lui Dumnezeu; iar după lucrare, susținătoarea lumii. Este împăcare a lui Dumnezeu; maica lacrimilor și fiica lor; ispășirea păcatelor; pod de trecere peste ispite; peretele din mijloc în fața necazurilor; zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor ființelor netrupești, veselia ce va să vie, lucrarea fără margine, izvorul virtuților, pricinuitoarea harismelor (a darurilor), sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minții, securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea întristării, bogăția călugărilor, vistieria sihaștrilor, micșorarea mâniei, oglinda înaintării, arătarea măsurilor, vădirea stării dinăuntru, descoperirea celor viitoare, semnul slavei. Rugăciunea este celui ce se roagă cu adevărat tribunal, dreptar și scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului Judecății viitoare".
În această perioadă a Postului Mare, cuvintele Sfântului Ioan Scărarul pot fi un îndreptar spiritual, pot aduce limpezimea minții și deșteptarea sufletului, iar îndemnul următor poate fi purtat în cuget pentru toată perioada postului pentru o bună raportare față de Mântuitorul Hristos: "Șezând la masa cu bucate, adu-ți aminte de moarte și de judecată. De abia așa vei împiedeca puțin patima. Bând băutura, nu înceta să-ți aduci aminte de oțetul și de fierea Stăpânului. Și, negreșit, sau te vei înfrâna, sau, suspinând, îți vei face cugetul mai smerit. Nu te amăgi: Nu te vei izbăvi de faraon și nu vei vedea Paștile de sus, de nu vei mânca neîncetat ierburile amare și azima, sila și greaua pătimire a postului".
Surse: Basilica Link 1 Link 2.
Doamne, mintea mea lipsită de putere nu poate ajunge la Tine. Ca și regele Avgar Te chem: "Vino și tămăduiește-mi rănile gândurilor mele celor rele și Te voi lăuda ziua și noaptea Te voi vesti oamenilor, ca toate neamurile să știe că Tu, Doamne, săvârșești minuni ca și altădată, ierți păcatele, sfințești și dai viața!"
Rugați-vă pentru mine, toți Sfinții, ca sufletul meu să învețe smerenia lui Hristos!
Omorând patimile cu nevoința ta, Părinte, te-ai suit la desăvârșirea nepătimirii, Cuvioase, cu mintea cea nematerialnică zburând către cele nematerialnice, cu flacăra rugăciunii mistuindu-ți cugetul cel materialnic, preacuvioase, foc te-ai arătat cu totul, Preaînțelepte Ioan, cugetătorule de Dumnezeu. Pentru aceasta, ridicându-te cu evlavie la privirile Cele Dumnezeiești, te-ai schimbat în bună schimbare.
Făcând din virtuți trepte de înălțare către cer, cu adevărat te-ai întors cu evlavie către adâncul cel nesfârșit al Privirii Celei Dumnezeiești și nimicind toate cursele demonilor, acoperi pe oameni nevătămați de ele. O, Preacuvioase Părinte Ioan, cel ce ești scară a virtuților, roagă-te să fim mântuiți noi toți!
Cu rugăciunea cea plină de priveghere ai supus bărbătește pe vrăjmașul cel iubitor de somn și te-ai arătat păstor treaz al turmei lui Hristos și luminător al învățătorilor, de Dumnezeu insuflate.
Locuitor pustiului, înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Ioan. Cu postul, cu privegherea și prin rugăciune primind daruri cerești, tămăduiești pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Slavă Celui Ce ți-a dat ție putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-au făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ioan, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Roduri pururea înflorind, învățăturile cele din cartea ta aducând, înțelepte, îndulcești inimile celor ce iau aminte la dânsele cu trezvie, fericite, că scară este, care ridică de pe pământ sufletele celor ce cu credință te cinstesc pe tine, la mărirea cea cerească, care rămâne pururea.
Ca pe un Luceafăr ce își îndreaptă lumina fără de greșeală până la marginile lumii, te-a pus pe tine Domnul, spre pildă de înfrânare, Îndreptătorule Ioan, Părintele nostru.
Care patrie și cetate a odrăslit și a crescut pe acest viteaz nevoitor, Ioan Cuviosul, mai înainte de pustniceștile lui nevoințe, cu siguranță nu pot spune – zice Daniil monahul, scriitorul vieții acestuia. Care loc îl are acum pe acest dumnezeiesc și minunat bărbat și cu ce dulceți de hrană fără de moarte îl hrănește, este adeverit, că într-acea patrie se află el acum, pentru care Sfântul Pavel, privighetoarea cea minunat glăsuitoare, a strigat: "Petrecerea noastră este în ceruri", unde cu nematerialnică simțire, cu negrăită dulceață săturându-se de necheltuitele bunătăți, primește răsplătirile cele vrednice de sudorile sale și pentru dureri are cinstea cea fără durere, moștenind cereasca Împărăție cu aceia al căror picior a stat întru dreptate.
Iar cum s-a ostenit pentru fericirea cea nematerialnică întru materialnicul trup, voi spune arătat. De șaisprezece ani fiind cu vârsta trupească, iar de o mie de ani cu istețimea înțelegerii, acest fericit, singur pe sine ca pe o jertfă fără prihană și bine primită, s-a adus lui Dumnezeu, Marele Arhiereu. Deci și-a înălțat trupul la muntele Sinai, iar sufletul la cer, apropiindu-se de locul cel văzut al înălțimii muntelui, către înălțimea cerească. Și, văzând cu mintea pe Dumnezeu Cel nevăzut și înstrăinându-se de lume, a iubit de la început blîndețile cele împodobite cu smerenia, ca pe niște începătoare ale tinereților noastre gândite, ca pe o învățătură a faptelor bune, tăind toată îndrăzneala și mândria vorbirii și a clevetirii. Apoi, cu aleasă judecată, într-o singură deprindere monahicească, a izgonit pe înșelătorul părerii și iubirii de sine și, ca cel mai iscusit învățător duhovnicesc, și-a plecat grumajii, nădăjduind să treacă fără primejdie noianul cel greu al patimilor.
Și așa viața lui, care desăvârșit murise lumii, și-a rânduit-o între frați, ca și cum ar fi fost mic între dânșii, neștiind că un copil încă a grăi, nefăcând nimic după voia sa, ca și cum fără cuvântare și fără voință și-ar fi avut sufletul schimbat în totul de firească deosebire. Dar mai de mirare este că, fiind învățat la toată înțelepciunea din afară, a cuprins prin smerita cugetare fapta cea vrednică cerului, pentru că trufia înțelepciunii din afară, desăvârșit se face străină de smerenie.
Starețul și învățătorul Cuviosului Ioan – precum zice Sinhron – a fost părintele Martirie, care l-a tuns în chipul monahicesc pe ucenicul său Ioan, când acesta era de douăzeci de ani; în acea zi părintele Stratighie, prorocind despre Ioan, a zis că "are să fie ca o mare stea în toată lumea"; lucru care s-a și împlinit după aceea.
Odată Martirie s-a dus la marele Atanasie Sinaitul cu ucenicul Ioan, iar Atanasie, căutând spre Ioan, a zis către Martirie: "Spune-mi, Martirie, de unde ai ucenicul acesta și cine l-a tuns în călugărie?". Martirie răspunse: "Este robul tău, părinte, eu l-am tuns". Apoi a zis Atanasie cu mirare: "O, părinte Martirie, ai tuns pe egumenul muntelui Sinai!".
În altă vreme, fericitul Martirie s-a dus cu Ioan la marele stareț Ioan Savaitul, care era în pustiul Gudiei. Pe aceștia văzându-i starețul, s-a sculat și, luând apă, a spălat picioarele, nu ale lui Martirie, ci ale lui Ioan, ucenicul său, apoi i-a sărutat și mâna. După aceea Ștefan, ucenicul marelui Ioan Savaitul, a întrebat pe stareț: "Pentru ce ai făcut așa, părinte, de ai spălat picioarele ucenicului, iar nu pe ale învățătorului, și dreapta lui ai sărutat-o?". Marele stareț răspunse: "Să mă crezi, fiule, că nu știu cine este acel monah tânăr, pentru că eu am primit pe egumenul muntelui Sinai și aceluia i-am spălat picioarele". Astfel au fost prorociile sfinților părinți despre acest Cuvios Ioan, fiind el încă tânăr, și care după aceea s-au împlinit toate la vremea lor.
Petrecând Cuviosul Ioan cu duhovnicescul său părinte nouăsprezece ani, a rămas sărman, mutându-se către Dumnezeu fericitul Martirie. Căci, trimițându-l înainte la Împăratul cel de sus ca pe un rugător și sprijinitor – precum zice Daniil monahul –, Cuviosul Ioan a ieșit la loc de liniște în Sinai, având rugăciunile părintelui său ca o armă puternică spre risipirea celor tari. Iar locul acela era departe de biserică ca la cinci stadii și se numea Tola.
Acolo a petrecut ca la patruzeci de ani de la începutul călugăriei sale, fără slăbire, învăpăindu-se de-a pururea cu dorința cea aprinsă a dumnezeieștii iubiri. Și cine este în stare să arate prin cuvinte și să spună prin povestiri cu de-amănuntul ostenelile lui săvârșite acolo în taină? Însă, precum din lucrurile cele mici se cunosc cele mari, așa din cele mai mici nevoințe ale lui să auzim viața acestui cuvios bărbat, atât de bogată în fapte bune.
Mânca la masă sa toate cele neoprite de porunca monahicească, însă foarte puțin, încât se vedea că mai mult gustă, decât mănâncă. Cu aceasta zdrobea înțelepțește cornul mândriei, pentru că din toate mânca, ca să nu i se înalțe mintea cu postirea. Dar, gustând foarte puțin, pe doamna și născătoarea patimilor cea iubitoare de dulceți, adică pe îmbuibarea pântecelui, o mihnea prin înfrânare și prin scurtimea mesei, strigând către dânsa: "Taci, amuțește!". Iar prin viața cea pustnicească și prin vederea cea rară a fețelor omenești, a stins văpaia cuptorului trupesc, a întors-o în cenușă până la sfârșit și a adormit-o desăvârșit.
Apoi a fugit de iubirea de argint, pe care Sfântul Apostol Pavel a numit-o "închinare la idoli", prin facerea de milostenii și prin lipsirea celor de trebuință. După aceea a biruit lenevirea, care este moarte și slăbănogire a sufletului, prin pomenirea morții celei trupești, împungând-o ca și cu un bold și a ridicat-o la trezire și osteneală. A dezlegat lanțurile și legăturile a toată pătimirea și toate poftele cele simțite le-a rupt prin plângere. Iar patima mâniei era mai dinainte omorâta într-însul, prin arma ascultării. El rareori de se ducea la cineva, dar și mai rar grăia ceva și a omorât lipitoarea deșartei slave, cea asemenea cu păianjenul.
Dar ce vom zice – grăiește monahul Daniil – despre biruința mândriei? Ce vom zice de curăția cea desăvârșită a inimii, pe care acel nou Veseleil a început-o prin ascultare și a desăvârșit-o prin venirea de față a Domnului, Împăratul cerescului Ierusalim? Pentru că, fără venirea lui de față, niciodată nu se izgonește diavolul și ceata cea de un chip cu dânsul. Unde voi găsi cununa aceasta pe care s-o împletim Cuviosului Ioan din cuvintele cele de laudă?
De asemenea, izvorul lui de lacrimi este un lucru care nu se află la mulți. Este și până acum în pustie, sub munte la un loc ascuns, o peșteră mică, care era atât de depărtată de chilia lui și de ale altora, încât nu era auzit de oameni, căci voia să se depărteze de slavă deșartă. În acea peșteră intra adeseori și, fiind aproape de cer, prin tânguiri și prin chemările lui Dumnezeu se atingea de ceruri, strigând cu suspine asemenea cu cei care sunt tăiați de sabie sau arși de fiare înfocate sau lipsiți de ochi.
Iar somn avea atât numai cât să nu-și piardă ființa minții cu privegherea. Și, mult mai înainte de a se culca, se ruga și alcătuia cărți, precum a alcătuit cartea ce se numește "Scara", pentru care s-a numit și el mai pe urmă "Scărar", pentru că aceasta îi era alungarea trândăviei lui, adică a scrie cărți. Iar toată curgerea vieții lui i-a fost rugăciunea cea neîncetată și dorința spre Dumnezeu cea nesățioasă, pentru că pe Acela ziua și noaptea văzându-L cu mintea în oglinda cea luminoasă a curăției sufletului, nu putea a se sătura.
Un monah anume Moise, râvnind vieții celei îmbunătățite a Cuviosului Ioan, l-a rugat să-l primească ucenic pentru sine; pentru că dorea să se povățuiască de dânsul la adevărata filosofie. Și și-a câștigat și mijlocitori pentru sine către sfântul cinstiți bătrâni și, prin cererea acelora fiind silit, cuviosul l-a primit pe Moise a-l avea împreună la petrecere și ucenicie. Într-una din zile marele părinte a poruncit lui Moise ca să aducă din oarecare loc pământ la grădină, spre îngrășarea verdețurilor. Mergând Moise până la locul cel însemnat, își făcea ascultarea fără lenevire.
La amiază fiind și zăduful soarelui arzând foarte tare – căci era luna august –, Moise, ostenind, a intrat la umbră sub o piatră mare și, culcându-se, a adormit. Iar Domnul, nevrând să mâhnească întru ceva pe robii Săi, a întâmpinat, prin obișnuita Sa milostivire, pe Moise din moartea cea neașteptată, iar pe Sfântul Ioan din mâhnire l-a scos. Căci, șezând cuviosul în chilie, cu rugăciunea cea de Dumnezeu gânditoare și într-un somn ușor aflându-se, a văzut pe un oarecare ce i se arătase lui, bărbat cu sfințită cuviință, defăimîndu-l pentru somn și zicându-i: "Așa, Ioane, tu dormi fără grijă? Iată, Moise este în primejdie!". Iar Sfântul Ioan, îndată deșteptându-se, s-a înarmat cu caldă rugăciune pentru ucenicul său.
Apoi, după ce a înserat și ucenicul s-a întors de la lucru, îl întreba starețul: "Au doar ți s-a întâmplat vreun lucru rău și neașteptat?". Iar el a zis: "O piatră mare puțin de nu m-a ucis de tot, dacă tu, părinte, nu m-ai fi strigat. Pentru că eu, adormind sub piatră la amiază, am auzit glasul tău strigându-mă și îndată de sub piatră am fugit și deodată a căzut piatra!". Iar Ioan, smeritul cugetător, cu adevărat nimic din cele văzute n-a spus ucenicului, ci în taina inimii sale cu rugăciuni de mulțumire lăuda pe Bunul Dumnezeu.
Și era acest cuvios bărbat chip al faptelor bune și doctor al rănilor celor dinăuntru. Căci un frate, anume Isachie, cuprinzându-se tare cu greutate de diavolul desfrânării și fiind întru mâhnire mare, a mers la acest mare părinte cu sârguință și și-a mărturisit războiul cel dinăuntru cu plângere și cu tânguire. Iar acela i-a zis: "La rugăciune să alergăm amândoi, o, prietene!". Și, săvârșindu-se cuvintele de rugăciune și încă pe fața sa zăcând jos cel ce pătimea, Dumnezeu a făcut voia plăcutului Său, ca să arate că David nu minte când zice: Voia celor ce se tem de El va face și rugăciunea lor va auzi. Pentru că a fugit balaurul cel de desfrânare, prin bătăile rugăciunii celei tari a Cuviosului Ioan. Iar cel ce a pătimit acel război, văzându-se liber de patima aceea și preabine tămăduit, foarte tare se minuna și lui Dumnezeu, Cel ce a preamărit pe robul Său, împreună și robului celui ce L-a preamărit pe El, Îi înălța mulțumire.
Însă erau oarecare pătrunși de zavistie, care pe acest folositor învățător, adică pe Cuviosul Ioan, îl numeau pururea grăitor și mincinos. Iar el cu lucrul singur a arătat că întru toate, nu numai cu cuvântul, ci și cu tăcerea poate a folosi întru Hristos, Care pe toți îi întărește. Căci a tăcut un an întreg, negrăind nici un cuvânt, până ce ocărâtorii săi s-au făcut lui rugători, cunoscând ei că nu este bine să astupe izvorul folosului cel pururea curgător și să piardă mântuirea tuturor; deci, mergând, l-au rugat ca iarăși să-și deschidă gura cea de Dumnezeu grăitoare. Iar el, fiind ascultător, s-a supus și iarăși se ținea de cea dintâi rânduială a sa, de a învăța.
După aceea, minunându-se toți de el întru toate îndreptările, ca pe un nou Moise cu sila spre povățuirea vieții de obște l-au rânduit, punând pe luminatul acela luminător în sfeșnicul cel mai dintii. Iar el, fără de voie primind egumenia muntelui Sinai, și mai mult s-a apropiat cu duhul spre muntele lui Dumnezeu și, în ceața cea neapusă a cunoștinței de Dumnezeu, prin gândirea la El intrând și suindu-se pe treptele cele gândite pe scara cerească, a luat legea cea scrisă pe tăblițele inimii cu degetul lui Dumnezeu. Și în cuvântul lui Dumnezeu și-a deschis gura sa și a tras Duh. Iar din bună comoară a inimii sale a răspuns cuvintele cele bune.
După ce Cuviosul Ioan a luat egumenia Muntelui Sinai, adică după patruzeci de ani de călugărie, precum a scris despre aceea Sinhron, au mers odinioară în locaș șase sute de străini, care, șezând la gustarea mâncării, au văzut un tânăr cu giulgiu evreiesc îmbrăcat, care umbla pretutindeni și cu stăpânire poruncea atât rînduitorilor și economilor, cât și bucătarilor, trapezărilor și altora ce slujeau. Iar după ce s-au sculat străinii de la masă, când au șezut să mănânce cei ce slujiseră, a fost cercetat tânărul acela osârdnic, poruncitor al tuturor slujbelor, care, pretutindeni înconjurând și poruncind, pregătea masa. Deci era căutat ca și el să șadă la masa cea de pe urmă, să mănânce cu ceilalți. Dar, deși cu osârdie era căutat, însă nicăieri nu s-a putut afla. Atunci robul lui Dumnezeu, Cuviosul Părinte Ioan, a zis: "Lăsați de a-l căuta pe acela, căci Moise, prorocul și dătătorul de Lege, a slujit în al său loc".
Era într-un an în părțile acelea neploaie și secetă mare și, adunându-se popoarele din cetățile de primprejur, au mers la Cuviosul Ioan, rugându-l ca să ceară ploaie de la Dumnezeu, cu ale sale rugăciuni. Și, rugându-se cuviosul, îndată o ploaie mare s-a pogorât și a adăpat pământul cel uscat și l-a făcut aducător de roade.
După aceea a sosit la sfârșitul vieții celei vremelnice, bine povățuind pe ai săi duhovnicești israiliteni, numai într-una nefiind asemenea cu Moise: că Ioan a intrat cu sufletul în Ierusalimul cel de sus, iar trupul lui Moise nu se știe unde a fost. Iar de sfințenia Cuviosului Ioan - zice Daniil monahul - mărturisesc mulți, dar mai ales aceia care, fiind povățuiți cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate, s-au mântuit și încă se mântuiesc. Mărturisește David, tânărul bărbat ales, care a moștenit înțelepciunea înțeleptului Ioan; ba încă mărturisește și Cuviosul Ioan, egumenul Raitului, bunul nostru păstor, de care rugat fiind Cuviosul Ioan Scărarul, s-a pogorât de la muntele Sinai la noi, ca un nou văzător de Dumnezeu, și ne-a arătat pe ale sale lespezi scrise de Dumnezeu – cuvinte ce se numesc "Scară" –, în care literele cele văzute învață osteneală, iar puterea ce se înțelege din literele cele alcătuite povățuiește la vederea de Dumnezeu.
Iar când se ducea către Dumnezeu Cuviosul Ioan Scărarul – zice Sinhron –, înaintea lui stătea fratele său cel după trup, ava Gheorghe, pe care l-au hotărât la egumenia Sinaiului, din vremea vieții sale. Acela, plângând, zicea: "Stăpânul meu, te duci, lăsându-mă pe mine? Eu m-aș fi rugat ca pe mine să mă trimiți, pentru că nu pot fără tine să pasc aceste sfinte ale tale moșteniri! Acum, iată, eu sunt în primejdie, căci pe tine te trimit înainte la Dumnezeu". Sfântul Ioan i-a răspuns: "Nu plânge, nici te întrista, pentru că, de voi afla îndrăzneală la Dumnezeu, nu voi aștepta ca anul acesta să-l săvârșești aici. Ci voi ruga pe Domnul și te voi lua la mine!". Și s-a împlinit aceea, căci, după sfârșitul fericit al Cuviosului Ioan, și ava Gheorghe, fratele lui, s-a dus în a zecea lună către Dumnezeu, ca să stea înaintea Lui, împreună cu fratele său, Cuviosul Ioan, în slava sfinților, lăudând pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, în veci. Amin.
NOTĂ - Despre patria și neamul Cuviosului Ioan Scărarul, se scrie în cartea aceluia, la tâlcuirea vieții lui, astfel: "Nașterea și cetatea sfântului o acoperă scriitorul - adică monahul Daniil. Iar unii zic despre dânsul că este fiu al lui Xenofont, iar frate al lui este Gheorghe Arselaitul, numit din naștere Arcadie. Pentru că Arcadie, în rânduiala monahicească, și-a schimbat numele, iar Ioan nu și-a schimbat numele". Iar despre Xenofont și despre fiii lui caută în luna ianuarie, în 26 zile.
Cartea în format fizic ➡ Viețile Sfinților
În această lună, în ziua a treizecea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Ioan, cel ce a scris Scara;
Tot în această zi, pomenirea sfântului proroc Ioad;
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Ioan cel ce s-a nevoit într-o fântână;
Tot în această zi, pomenirea sfintei Euvula, maica sfântului Pantelimon, care în pace s-a săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea sfântului Ioan, patriarhul Ierusalimului, care în pace s-a săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea sfântului sfințitului mucenic Zaharia cel nou, care a mărturisit în Corint, la anul 1684, și care prin sabie s-a săvârșit.
În această lună, în ziua a treizeci și una, pomenirea sfântului sfințitului mucenic Ipatie, episcopul Gangrelor;
Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Acachie Mărturisitorul;
Tot în această zi, pomenirea sfinților mucenici care au mărturisit în Persia: Avdas episcopul, Veniamin diaconul, nouă mucenici împreună cu ei și alți mulți sfinți, care au fost aruncați în închisoare și care au fost mâncați de vii de șoarecii și de pisicile închise laolaltă cu ei;
Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Vlasie, născut în cetatea amoreilor, care în pace s-a săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea sfinților treizeci și opt de mucenici, care erau rude între ei, și care de sabie s-au săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Ștefan, făcătorul de minuni, care în pace s-a săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea venirii pe mare a icoanei Macii Domnului Portărița la mănăstirea Iviron.
Pe Sfântul Cuvios Ioan Scărarul să îl rugăm să ceară de la Dumnezeu pentru noi mântuire sufletelor noastre: Sfinte Cuvioase Ioan roagă-te lui Hristos pentru noi! Cu ale lui sfinte rugăciuni și cu ale tuturor Sfinților pomeniți astăzi, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește-ne pe noi. Amin.
Sursă: pravila.ro, facebook.
