† Sfântul Cuvios Ioan Damaschin
(4 decembrie)

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin este cel mai mare apărător al Sfintelor icoane, el este cel care ne lămurește de ce trebuie să ne închinăm lor și în ziua de astăzi. Este serbat în calendarul ortodox în data de 4 decembrie.

Viața pe scurt - Sfântul Cuvios Ioan Damaschin (sinaxar)

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin (675-749), considerat "ultimul părinte bisericesc", s-a născut într-o familie aristocrată arabă, în jurul anului 675, care se afla în fruntea administrației fiscale a Siriei, încă de la începutul secolului al VII-lea. Celebritatea oarecum negativa a familiei Sfântul Cuvios Ioan Damaschin se datorează faptului că bunicul acestuia, numit Mansour, a avut ingrata sarcină de a trata capitularea Damascului, care intra sub stăpânire arabă, începând cu 4 septembrie 635. Acuzat de unii de trădare, Mansour este apărat de alții. Lui Mansour, îi urmează fiul său Sergiu (Sargun ibn Mansour), tatăl Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, care a îndeplinit funcția de consilier intim al califilor Mu"awiya și Abd al-Malik.

Se știe că el a făcut uz de poziția sa pentru a-i apară pe creștini și diverse locuri sacre creștine de la distrugere. Sfântul Ioan se bucură de o educație aleasă, având drept tutore pe un călugăr Cosma, venit din Italia, și pe care Sergiu, tatăl sau, îl răscumpărase din robie.

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin scrie tratatul de apărare a sfintelor icoane

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin 4 decembrie -d- pravila.ro

Pe baza educației primite, a studiilor sale și a viețuirii într-un mediu care îi permitea să analizeze atât creștinismul cât și islamismul, Sfântul Ioan Damaschin constată la curtea califului Iezid, încă din anul 723, influența monofiziților, care favorizează o poziție iconoclastă, de respingere a cultului icoanelor. Califul, sub influența lor, îi scrie împăratului bizantin Leon al III-lea Isaurul că, tolerând cinstirea icoanelor în biserică, încălca porunca a doua din Decalog. Ca urmare a acestei intervenții, împăratul Leon publică edictul său împotriva icoanelor din anul 726. La apelul patriarhului Ioan al V-lea al Ierusalimului,

Sfântul Ioan redactează trei cuvântări de larg răsunet în sprijinul icoanelor – "Tratate contra celor care atacă sfintele icoane".

Deși împărțită în trei, erminia iconologică a Sfântului Ioan Damaschin constituie în fapt un întreg apologetic (tratat de apărare a unei poziții), care reușește ireproșabil să contureze și să lămurească principalele coordonate ale învățăturii de credință, privitoare la teologia sfintelor icoane. În primul tratat apologetic, Sfântul Ioan Damaschin vorbește despre cele cinci feluri de icoane: "Fiul ca un chip/icoană a Tatălui; icoanele ca intenții (viitoare) ale lui Dumnezeu pentru lumea creată (ceva foarte asemănător cu ideile lui Platon); icoanele, picturi văzute ale unor lucruri nevăzute, ca un fel de pedagogie; icoanele ca tipuri/prefigurări ale unei împliniri viitoare; și icoanele, fie scrise, fie pictate, care ne aduc aminte de lucruri sau de oameni din trecut" (Tratate contra celor care atacă sfintele icoane, p. 292). La acuzele de idolatrie, aduse frecvent de iconoclaști, Cuviosul Ioan răspunde: "Eu nu mă închin materiei, ci mă închin Creatorului materiei, Care S-a făcut pentru mine materie și a primit să locuiască în materie și Care a săvârșit mântuirea mea prin materie, și nu voi înceta să cinstesc materia, prin care s-a lucrat mântuirea mea" (Tratatul I, 16, 4-19).

În cuprinsul celui de al doilea tratat apologetic, Sfântul Cuvios Ioan Damaschin adună o sumă de argumente împotriva ereziei iconoclaste. Pe un ton cât se poate de direct, sfântul dezaprobă implicarea împăratului "în treburile Bisericii prin promovarea iconoclasmului, o ingerință pe care o numește brutal piraterie". Mai departe, el revine asupra argumentelor de dezaprobare a acuzelor aduse cinstirii materiei, reamintind că "Dumnezeu Însuși a făcut primul un chip/o icoană și ne arată chipuri/icoane, mai întâi prin facerea omului după chipul/icoana lui Dumnezeu, iar mai apoi arătându-Se în Vechiul Testament prin teofanii, care sunt chipuri/icoane ale lui Dumnezeu mai degrabă decât manifestări ale ființei lui Dumnezeu Însuși" (Tratatul al II-lea, 20, 15-26).

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin 4 decembrie -c- pravila.ro

Cel de al treilea tratat împotriva iconoclasmului completează seria argumentelor apologetice, subliniind în special ideea că "religia creștină are un dublu caracter, mijlocind între material și spiritual, răspunzând dublei naturi a oamenilor" (Louth, p. 300). "Pentru că suntem dubli, făcuți din suflet și trup, și sufletul nostru nu este gol, ci ca acoperit cu o perdea, nu este cu putință să venim la cele spirituale în afara celor corporale. Deci așa cum cu urechile noastre trupești auzim cuvinte sensibile și înțelegem cele duhovnicești, tot așa printr-o vedere trupească venim la contemplarea duhovnicească. De aceea, Hristos a luat trup și suflet, pentru că omul este trup și suflet; de aceea și botezul este dublu, din apă și din Duh, și împărtășania și rugăciunea și psalmodia, toate sunt duble, trupești și duhovnicești, și lumini, și tămâie" (Tratatul III, 12, 23-35).

În ciuda acestor luări de poziție, califul Iezid îl stima pe Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, pentru calitățile sale umane și cunoștințele vaste, motiv pentru care l-a invitat să preia funcțiile de la curte ale tatălui său, Serghie.

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin se retrage la Mănăstirea Sfântul Sava din Pustiul Iudeii

După moartea tatălui său, Ioan ocupă aceeași dregătorie, până în 718, când califul Omar II (717-720) pornește o persecuție sângeroasa împotriva creștinilor, interzicând acestora orice funcție în statul musulman. Ioan împarte averea săracilor și, împreuna cu fratele său adoptiv, Cosma, se retrage la mănăstirea Sfântul Sava. Este hirotonit preot de Patriarhul Ioan V al Ierusalimului, care îi dă și sarcina de a predica în Biserica Învierii din Cetatea Sfânta. Fratele său Cosma ajunge episcop de Maiuma în 743.

Deși retras din viața publica, Sfântul Cuvios Ioan Damaschin se angajează activ în controversele vremii, dezlănțuind o luptă aprigă împotriva dușmanilor icoanelor, în consecință, el va fi anatematizat de sinodul iconoclast din 754, alături de Patriarhul Gherman și Gheorghe de Cipru. Ca răsplata pentru dăruirea sa jertfelnice în apărarea icoanelor, el va fi reabilitat, alături de ceilalți doi, la sinodul VII ecumenic de la Niceea.

Manastirea Sfantul Sava cel Sfintit Israel
Mănăstirea Sfântul Sava cel Sfințit - Pustiul Iudeii - Palestina

Pentru a citi mai mult depre Mănăstirea Sfântul Sava cel Sfințit APĂSAȚI AICI, aceasta este cea mai veche mănăstire car are slujire neîncetată până în ziua de astăzi din secolul al-V-lea. Ea a fost construită în locul în care Sfântul Nicolae a viețuit într-o peșteră pentru un timp.

Trecerea la cele veșnice a Sfântului Cuvios Ioan Damaschin

Totodată, el se va angaja și în disputele teologice, apărând doctrina ortodoxa niceeană împotriva monofizitismului, nestorianismului, iacobismului, maniheismului și a islamului. După informația biografului său, Ștefan Taumaturgul, Sfântul Cuvios Ioan Damaschin se stinge din viata în anul 749, la Mănăstirea Sava, unde a fost înmormântat.

Mormântul și chilia lui au fost centre de pelerinaj pentru toți cei care au vizitat acest lăcaș duhovnicesc.

Surse: Basilica, Orthodoxwiki.

Ornament-despartitor-v01
Ornament-despartitor-v01

Minunile Sfântului Cuvios Ioan Damaschin

Icoana Maicii Domnului cu trei mâini sau Icoana Maicii Domnului a Sfântului Ioan Damaschin -a- pravila.ro
Icoana Maicii Domnului "Trihirussa" - cea cu trei mâini

Minunea făcuta de Maica Domnului cu mâna tăiată a Sfântului Cuvios Ioan Damaschin la icoana "Trihirussa"

Cea mai cunoscută "jertfă" din Ortodoxie este icoana Maicii Domnului "Trihirussa" (scrisă și "Tricherousa").

Sfântului Ioan Damaschin i-a fost tăiată mâna dreaptă ‒ pentru că ținea cuvântări și scria apologii pentru apărarea icoanelor, în perioada iconoclastă. Spre seară, luând mâna tăiată, Sfântul Ioan s-a așezat înaintea icoanei Maicii Domnului, (această icoană era) o zestre de mare preț a familiei sale și a început a se ruga Maicii Domnului din adâncul inimii, ca să-l vindece.

După rugăciune îndelungată, Sfântul Ioan a adormit și a avut un vis în care Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a întors spre el, promițându-i vindecare rapidă. Când s-a trezit din somn, Sfântul Ioan a constatat că mâna lui era nevătămată.

În semn de recunoștință pentru minunea săvârșită de Maica Domnului prin icoana sa, Sfântul Ioan Damaschin a lipit pe icoana Maicii Domnului o mână din argint, o "jertfă" care dă impresia că Maica Domnului are o a treia mână. Din acest motiv, această icoană a Maicii Domnului mai este cunoscută sub numele de Icoana Maicii Domnului "cu trei mâini" sau Icoana Maicii Domnului "a Sfântului Ioan Damaschin".

Icoana Maicii Domnului cu trei mâini sau Icoana Maicii Domnului a Sfântului Ioan Damaschin - pravila.ro
Sfântul Cuvios Ioan Damaschin cu mâna tăiată în fața icoanei Icoana Maicii Domnului cu trei mâini Trihirussa

Icoana originală se află în Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos. O copie făcătoare de minuni a icoanei este așezată în Paraclisul Mănăstirii Neamț, fiind adusă aici de către Sfântul Paisie de la Neamț.

Sursă: Doxologia.

Ornament-despartitor-v01

Unde se găsesc moaștele Sfântului Cuvios Ioan Damaschin

Peștera și Mormântul Sfântului Cuvios Ioan Damaschin
Peștera și Mormântul Sfântului Cuvios Ioan Damaschin

O parte din sfintele Moaște ale Sfântului Cuvios Ioan Damaschin se află la Mănăstirea Sfântul Sava cel Sfințit din Pustiul Iudeii, loc unde a și viețuit.

Peștera Sfântului Cuvios Ioan Damaschin 4 decembrie -a- pravila.ro
În Peștera Sfântului Cuvios Ioan Damaschin
Ornament-despartitor-v01

Etimologia / semnificația numelui Ioan, Ioana

Pentru a citi etimologia numelor Ion - Ioana APĂSAȚI AICI.

Ornament-despartitor-v01

Icoana Sfântului Cuvios Ioan Damaschin

Icoana Sfântului Cuvios Ioan Damaschin 4 decembrie - pravila.ro
Icoana Sfântului Cuvios Ioan Damaschin 4 decembrie

Sfântul preot monah Ioan Damaschin, cel ce a scris multe cântări bisericești, fiind bătrân de 104 ani.

Cartea în format fizic ➡ Dionisie din Furma - Erminia Picturii Bizantine, p. 190

Ornament-despartitor-v01

Lavra Sfântul Sava cel Sfințit din Pustiul Iudeii

Ornament-despartitor-v01

Sfântul Ioan Damaschin Despre Sfintele Icoane

Temeiuri biblice

Marele dialectician creștin care a fost autorul "Fanțanei cunoștinței", cunoscând lupta Bisericii cu ereziile anterioare, a înțeles ca primul pas ce trebuie făcut în aceasta direcție este lămurirea și stabilirea termenilor. De aceea arata ce trebuie să înțelegem prin termenul de "icoană" și prin cel de "închinăciune". Dacă astăzi prin icoana înțelegem îndeobște reprezentarea grafica a cuiva, Sfânt Ioan Damaschin numea icoană tot ceea ce reproduce și se aseamănă cu un anumit prototip, dar de care se deosebește în ceva. "Icoana este asemănare, care înfățișează originalul - spune autorul celor trei tratate împotriva iconoclaștilor -, cu toate acestea este oarecare deosebire intre icoană și original, deoarece icoana nu se aseamănă în totul cu originalul".

Pornind de la ceea ce deosebește originalul de icoană, autorul împarte icoanele în 6 grupe:

  1. Icoana naturală: Fiul lui Dumnezeu este icoana vie a Tatălui "deosebindu-se în aceea numai că este cauzat: Tatăl este cauza naturală, Fiul cel cauzat, pentru că nu este Tatăl din Fiul, ci Fiul din Tatăl. Caci Fiul are din el - deși nu după el - aceeași existență, pe care o are Tatăl, care l-a născut".
  2. Paradigmele divine care "sunt icoane și exemple ale lucrurilor ce vor fi făcute" de Dumnezeu, în sfatul căruia "cele hotărâte mai dinainte de el și cele ce aveau să existe, în chip neschimbat, au luat formă și s-au înfățișat în icoana înainte de devenirea lor".
  3. "Al treilea fel de icoana este cel făcut de Dumnezeu prin imitare, adică omul. Caci cum va fi cel zidit de aceeași fire cu ziditorul altfel decât prin imitare ?".
  4. "Al patrulea fel de icoana este cel întrebuințat de Scriptură, care atribuie forme, figuri și chipuri celor nevăzute și necorporale; acestea sunt reprezentate corporal pentru ca sa ne facem o slabă idee despre Dumnezeu și îngeri, deoarece noi nu putem sa contemplam pe cele necorporale fără de formele care sunt corespunzătoare naturii noastre".
  5. Al cincilea fel de icoană se numește acela care înfățișează și schițează mai dinainte cele viitoare. Spre exemplu: rugul (Exod III, 2), ploaia de pe lână (Judecători VI, 40), toiagul (Numere XVII, 23) și vasul cu mană (Exod, XVI, 33) preînchipuiesc pe Fecioara și Născătoarea de Dumnezeu. Șarpele (Numeri, XXI, 9) pe cel care a distrus prin cruce muscatura sarpelui, autorul raului (Evrei, II 14), marea, apa și norul duhul botezului (I Cor., X, 1-2).
  6. Al șaselea fel de icoana este acela spre aducere aminte a faptelor trecute sau a minunii sau a virtuții. În aceasta categorie se încadra icoana propriu-zisa pe care Sfântul Ioan Damaschin se angajase sa o apere pe baza Tradiției în fata iconoclaștilor.

După ce stabilește felurile și înțelesurile icoanei, autorul trece la a arata înțelesul "închinăciunii", termen la rândul său cu mai multe înțelesuri:

  1. Adorarea pe care o aducem numai lui Dumnezeu "singurul prin fire demn de închinăciune";
  2. Închinăciunea adusa din pricina lui Dumnezeu prietenilor și slujitorilor Lui. După cum Isus, fiul lui Navi (Isus Navi, V, 14) și Daniel (Daniel, VIII, 17; X, 9), s-au închinat îngerului;
  3. Închinăciunea adusă locurilor lui Dumnezeu, după cum zice David: "Sa ne închinăm în locul, în care au stat picioarele lui" (Ps. 13, 17);
  4. Obiectele afierosite lui Dumnezeu, după cum întreg Israelul se închina cortului;
  5. Acela potrivit căruia ne închinăm unii altora, ca unii ce avem partea lui Dumnezeu și suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu;
  6. Închinăciunea dată celor care conduc și stăpânesc (Romani XIII, 2);
  7. Acela potrivit căruia se închina robii sapanului și cei care au nevoie de ajutorul altora, binefăcătorilor lor, după cum Avraam s-a închinat fiilor lui Emor, când a cumpărat peștera dublă pentru mormânt.

Din împărțirea aceasta observam că prin închinăciune Sfântul Cuvios Ioan Damaschin înțelegea un anumit fel de relații interpersonale pe care le clasează după un anumit criteriu, arătând că închinăciunea este "simbolul fricii, al darului, al cinstei, al supunerii și al smereniei". Ceea ce reținem este că numai lui Dumnezeu îi datorăm închinăciune pentru ființa Sa, adică adorare, pe când închinăciunea sau relația pe care o stabilim cu celelalte persoane, sau chiar cu anumite lucruri, este numai în funcție de poziția acestora față de Dumnezeu, deci în fond și aceasta închinare are direcția tot spre Dumnezeu. "Cultul care se aduce unei creaturi este motivat printr-o relație, un raport al acestei creaturi cu Dumnezeu".

Legitimitatea picturii și folosirii icoanelor

Cei care s-au ridicat împotriva icoanelor au invocat printre altele și motivul cum că dumnezeirea, ca de altfel toate lucrurile spirituale, nu pot fi pictate, nu pot fi reprezentate și mărginite în forme materiale. La aceasta autorul răspunsese în parte prin gruparea sensurilor noțiunii de icoană, în care arată că icoana oglindește fidel prototipul, fără a-i repeta ființa, numai în cazul primei grupe icoana are aceeași ființă ca și originalul, Fiul ipostaziază ființa Tatălui.

Dar meritul mare al teologului icoanelor este de a fi bazat învățătura despre posibilitatea picturii și folosirii icoanelor pe considerente de ordin hristologic. "Zugrăvesc pe Dumnezeu nevăzut, spunea evlaviosul ieromonah de la Sfântul Sava, nu ca nevăzut, ci, ca pe unul care s-a făcut văzut pentru noi prin participare la corp și sânge. Nu zugrăvesc Dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc corpul văzut al lui Dumnezeu".

Cat privește mult-citatul text din Decalog (Exod, XX, 4 , Deuteronom, V, 8), potrivit căruia Dumnezeu ar fi oprit în mod expres orice fel de reprezentare a lucrurilor spirituale, Sfântul Cuvios Ioan Damaschin arată că o astfel de interpretare a textului vechi-testamentar denotă necunoașterea exactă a Sfintei Scripturi. Autorul arată că Scriptura unește adorarea cu închinarea, de unde înțelegem că în textul din decalog este oprită adorarea altor persoane sau lucruri în afara de Dumnezeu, porunca data Iudeilor "din pricina lesnei lor înclinări spre idolatrie". Dacă însă am vedea în textul respectiv oprirea oricărui fel de reprezentare a celor duhovnicești ar însemna să-L punem pe Dumnezeu în contradicție cu sine însuși, căci tot în Vechiul Testament El însuși poruncise lui Moise să facă cortul mărturiei (Exod XXXI, 1-6) în care erau reprezentați heruvimii.

Oprirea adresata celor de sub lege (din Vechiul Testament) nu are autoritate și asupra noastră, a celor de sub har (cei care am primit legea ce nouă), "care am primit de la Dumnezeu puterea de discernământ și știm ceea ce poate fi înfățișat și ceea ce nu poate fi înfățișat în icoana". De altfel cel care a făcut cel dințai icoana a fost însuși Dumnezeu, care a născut pe Fiul Sau, Unul-Născut și Cuvântul Lui, icoana Lui cea vie, naturala, și chip cu totul asemenea al veșniciei Lui".

Pictarea și folosirea icoanelor ne apare nu numai îndreptățită și bazată pe revelație, ci și utilă prin faptul că astfel ne sunt mijlocite adevărurile mântuitoare. Așa "putem să facem icoanele tuturor formelor pe care le-am văzut, le înțelegem însă așa cum au fost văzute. Caci deși uneori prin intermediul rațiunii înțelegem figurile, totuși ajungem la înțelegerea acestora pe temeiul celor ce am văzut".

Legitimitatea cultului icoanelor

Adversarii icoanelor au fost împărțiți în doua mari grupe:

  1. cei radicali, care condamnau atât folosirea, cât și cultul icoanelor;
  2. cei moderați care condamnau numai cultul icoanelor.

Prima grupa reprezenta situația din Bizanț, schițata mai sus, iar cea de a doua reprezintă pe dușmanii icoanelor în Occident.

Chiar și iconoclastii cei mai radicali acceptau că Sfintei Cruci și Sfintei Evanghelii să li se aducă închinare, după cum reiese din cele 8 anatematisme (osândirea unor practici) date de sinodul iconoclast din 754. Pornind de la acest fapt, Sfântul Ioan Damaschin ajunge foarte ușor la a demonstra legitimitatea cultului Sfintele Icoane, arătând că "dacă ne închinăm chipului crucii, ori din ce fel l-am face, pentru ce sa nu ne închinăm icoanei celui răstignit". Pe baza specificării termenelor arătate mai sus, Sfântul Ioan ne spune că "cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfățișat în icoană", în acest caz icoana va fi cinstita și venerată, "nu ca Dumnezeu, ci ca icoana. Dumnezeului întrupat".

Dar aceasta n-ar însemna că ne închinăm materiei din care este făcută icoana, ci "acelora care sunt înfățișați de ea", tot așa "după cum nu ne închinăm materiei din care este făcută Evanghelia, nici materiei crucii, ci chipului crucii".

Sfântul Ioan Damaschin se conduce și de aceasta dată de criteriul hristologic al demonstrației sale, ceea ce avea să-i dea o mare autoritate. Numai ca el nu caută să demonstreze legitimitatea cultului numai al icoanei Mântuitorului, ci și al icoanei Sfinților, care sunt "fiii lui Dumnezeu" (Romani VIII, 14 ; I Ioan, III, 1), fii ai împărăției, moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori ai lui Hristos (Romani VIII, 17; Galateni IV, 7). Cum sfinții "sunt cu adevărat Dumnezei, dar nu prin fire, ci prin participare la firea lui Dumnezeu, tot astfel sunt demni de închinăciune, nu din pricina firii lor, ci din cauza că au în ei pe cel prin fire demn de închinăciune, în același chip, în care fierul înroșit nu este prin fire cu neputința de atins și arzător, ci pentru că participă celui arzător prin fire. Ne închinăm deci Sfinților, ca unora ce sunt slăviți de Dumnezeu, ca unora ce sunt făcuți de Dumnezeu temători potrivnicilor și binefăcători celor care se apropie de ei cu credință; nu ne închinăm lor ca unora, care ar fi prin fire dumnezei și binefăcători, ci ca unor servi și slujitori ai lui Dumnezeu".

Prin învățătura acestui frumos pasaj, Sfântul Ioan restabilește nu numai legitimitatea cultului Sfinților în raport cu cultul Mântuitorului, ci și cultul icoanei sfinților în raport cu cultul icoanei Mântuitorului. Definiția Sinodului VII ecumenic va preciza termenii, arătând ca închinarea datorată lui Dumnezeu se numește adorare, iar cea datorata icoanelor venerare.

Autorul tratatelor contra iconoclaștilor ne îndeamnă "sa ne închinăm și să ne adresam numai Ziditorului și Creatorului, ca unui Dumnezeu, vrednic, prin fire, de a fi închinat. Sa ne închinăm și Sfintei Născătoare de Dumnezeu, nu ca lui Dumnezeu, ci ca Maicii Dumnezeului întrupat. Sa ne închinăm și sfinților, ca prietenilor aleși ai lui Dumnezeu și ca unora ce au dobândit deplina încredere pe lângă El".

De remarcat că autorul nostru nu face deosebire intre cultul datorat Prea Sfintei Fecioare și cel datorat sfinților în general. În acest context este justificata această nedeosebire pentru că se are în vedere pe de o parte cultul pe care-l datoram lui Dumnezeu, singurul vrednic de închinare prin firea Sa, iar pe de altă parte, cultul datorat creaturilor, intre care intră și Preacurata Fecioara Maria, ce sunt vrednice de închinăciune numai prin relația lor cu Dumnezeu.

Rolul icoanelor în cult

Dacă cultul și folosirea sfintelor icoane au un suport teologic, acesta se amplifică atunci când avem în vedere rolul sfintelor icoane în cultul Bisericii de totdeauna, fiind totodată și motivul forte clare impune icoana în evlavia creștină. Acest rol are un dublu aspect: a) instructiv-educativ și b) harismatic.

  1. Instructiv-educativ. - Suportul teologic al icoanei se definea de-abia acum când cultul ei fusese atacat de iconoclaști, dar uzul icoanelor era vechi în Biserica, impus mai ales pentru folosul său didactic. Invocând texte mai vechi, mai ales din Părintii capadocieni, care au evidențiat acest aspect al importantei icoanelor în cult, Sfântul Ioan Damaschin precizează ca "icoanele sunt carte pentru cei neștiutori de carte și cronici care vorbesc neîncetat, ai cinstirii sfinților, instruind fără cuvinte pe cei care le văd și sfințind vederea. Nu am prea multe carte - continua eruditul autor al "Sfintelor Paralele, - și nici nu am timp liber spre a citi , intru însă în biserica, spitalul obștesc al sufletelor, înăbușit de gânduri ca de niște spini, podoaba picturii ma atrage să nu uit, îmi desfătează vederea ca o livadă și, pe nesimțite, mărirea lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am privit răbdarea mucenicului, răsplata cununiilor și mă aprind ca prin foc cu dorința de a-l imita. Cazane la pasant ma închin lui Dumnezeu prin mijlocirea mucenicului și mă mântui". Este schițat aici într-un mod magistral efectul psihologic-educativ al icoanelor. Icoanele își îndeplinesc rolul instructiv prin faptul că ne pun mereu în față faptele trecute, minunile sau virtuțile "spre slava, cinstea și cunoașterea celor care au învins și s-au distins în virtute", dar aceasta instruire se face cu un scop educativ: "Ca sa evităm cele rele și să râvnim virtuțile".
    Rolul icoanelor n-are numai o direcție umană, ci în același timp el are și o direcție spre Dumnezeu, căci "sunt făcute spre slava Lui și a Sfinților Lui, spre râvnirea virtuții și evitarea viciului și spre mântuirea sufletelor".
  2. Harismatic - Prin teologia sa asupra icoanelor Sf. Ioan Damaschin "a lărgit dezbaterea, legând foarte abil problema cultului și a folosirii icoanelor, în legătura cu rolul jucat de riturile și obiectele sensibile în opera mântuirii și a sfințirii noastre, de problema posibilității sfințirii și ridicării materiei la o stare supranaturala". Este adevărat ca "a atribuit icoanelor o calitate, o putere quasi-sacramentală, este una dintre problemele teologiei bizantine", dar, dat fiind caracterul apologetic al tratatelor Sf Ioan Damaschin, în ele este abia atinsa aceasta problema și așa destul de sensibilă.
    Așa cum se dă har dumnezeiesc "celor materiale din pricina numelor celor pictați pe icoane", tot așa "dacă cel zugrăvit este plin de har, participă și icoanele la har în măsura credinței".Prin aceasta se conturează deplin poziția și rolul icoanelor în cultul creștin din totdeauna, în cadrul căruia apar ca o necesitate de forma prin rolul lor instructiv-educativ și harismatic, devenind "un mijloc de comuniune între cel care se roagă și Dumnezeu, Fecioară sau sfinți".

Din perspectiva secolelor care au trecut și care au confirmat ortodoxia învățăturii autorului celor trei tratate împotriva iconoclaștilor, este foarte ușor să apreciem aportul imens adus de autorul lor la definitivarea teologiei icoanelor. Sfântul Cuvios Ioan Damaschin a ținut să specifice că învățătura sa este "tradiția Bisericii", afirmație justificată mai ales de bogatele citate din Sfinții Părinți cu care se încheie fiecare tratat.

Prin învățătura sa, Sf. Ioan n-a impus icoana în cultul Bisericii, unde ea există de la început, ci a dat numai acestei practici un suport doctrinar solid, după criteriile Revelației din Sfânta Scriptura și Sfânt Tradiție. Icoana reprezintă una dintre funcțiile materiei de a mijloci înțelegerea celor nevăzute, de a ține locul cuvântului, fie pentru cei care știu să citească, de a tine locul cuvântului, fie pentru cei care n-ar ști să citească, de a face vii în mijlocul nostru exemplele de virtute ale sfinților, spre a ne îndemna la a-i imita, spre a mijloci harul mântuitor dar, mai ales, spre a contribui la descoperirea slavei lui Dumnezeu.

Prin aceasta învățătura, teologul icoanelor lasă Bisericii truda vieții și rodul evlaviei lui, încheind prin moartea sa perioada patristică, aceea care a dat creștinătății pe marii și neîntrecuții ei apărători. Prin hotărârea dogmatică a Sinodului VII ecumenic, Biserica a preluat și oficializat învățătura Sfântul Ioan Damaschin cu privire la importanta Sfintelor icoane în cultul creștin. Aceasta învățătură se bucură și astăzi de aceeași valabilitate în Biserica Ortodoxă.

În lumina spiritului ecumenist, din perspectiva căruia sunt astăzi reconsiderate vechile raporturi dintre diferitele confesiuni creștine, dintre care unele n-au mai păstrat integritatea cultului creștin din epoca Bisericii ecumenice, se poate aprecia că precizările făcute de Sfântul Ioan Damaschin, cu privire la cultul Sfintelor icoane, nu numai că justifică practica ortodoxă a cinstirii icoanelor, ci o și impun acolo unde a fost înlăturată.

Sursă: Creștin Ortodox.

Ornament-despartitor-v01

Opera Sfântului Cuvios Ioan Damaschin

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin a lăsat o opera consistentă și bogată, abordând teme diferite; dogmatice, polemice, moral-ascetice, oratorice, exegetice și poetice.

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin 4 decembrie -a- pravila.ro

Scrierile Sfântului Cuvios Ioan Damaschin

Lucrări dogmatice

Izvorul cunoașterii, structurata în trei mari părți:

a. Dialectica sau Capitole filosofice, cuprinzând o serie de definiții filosofice preluate de la diverși filosofi vechi, ca Aristotel, Porfiriu, dar mai ales de la Părintii Bisericii, pe care îi consideră maeștri în filosofie, mai presus decât Aristotel;
b. O istorie a ereziilor, conturata ca o introducere istorica în teologie, descifrând originea și dezvoltarea ereziilor, în cuvintele sale, "a doctrinelor religioase false", 103 la număr, până la iconoclasm și islam;
c. Expunere exacta a credinței ortodoxe sau Dogmatica, structurata în o suta de capitole, aranjate la rândul lor în patru parți sau carte:

  1. Despre Dumnezeu cel unu și întreit;
  2. Despre lucrarea lui Dumnezeu: creațiune, îngeri și demoni, și despre providența;
  3. Despre Hristos sau mai exact, doctrina ortodoxa despre întrupare în opoziție cu învățăturile eronate ale ereticilor;
  4. Diverse alte aspecte ale credinței creștine, tainele, Fecioara Maria, Sfânta Scriptură, venerarea sfinților și a moaștelor, răul în lume, eshatologia.

Aceasta împărțire, în patru carte, este datorata teologilor latini, care au luat ca exemplu Sentințele lui Petru Lombardul. Lucrarea a fost adresata fratelui său adoptiv, Cosma, episcop de Maiuma. Nu este vorba în această expunere a credinței ortodoxe de o lucrare originala, ci de preluare și prelucrare sistematică a tradiției creștine de până la el, ceea ce o face să fie un adevărat compendiu doctrinar complet, o explicare metodică a simbolului de credință niceo-constantinopolitan (Cayre). Deși nu menționează întotdeauna izvoarele din care s-a inspirat, se poate observa că el a preluat din Părinti și scriitori bisericești, cum ar fi:Dionisie Areopagitul, Grigorie de Nazianz, Leontiu de Bizant, Maxim Marturisitorul s.a.

Alte lucrări dogmatice:

  • Introducere elementară în dogme; o lucrare pregătitoare pentru Izvorul cunoașterii;
  • Despre Sfânta Treime, în care abordează probleme privind doctrina treimica și hristologică;
  • Cărțulie despre dreapta credință, scrisă pentru un episcop monotelit, convertit la ortodoxie.

Lucrări polemice

  • Trei cuvântări apologetice contra celor care resping sfintele icoane, una din primele lucrări ale Sfântului Ioan în care concentrează învățătura ortodoxa despre icoane;
  • Contra maniheilor sau Discuția lui Ioan cu un maniheu;
  • Dialog între un saracin și un creștin;
  • Contra nestorienilor;
  • Contra iacobitilor;
  • Despre cele doua voințe în Hristos, împotriva monoteliților;
  • Despre zmei și vrăjitoare, împotriva superstițiilor;
    Scrisoare către Iordanes, despre Trisagion (cântarea "Sfinte Dumnezeule", întreit), în care îi atrage atenția acestuia ca Trisagionul este adresat deopotriva celor Trei Persoane ale Sfintei Treimi, nu doar Fiului și de aceea adaosul "cela ce te-ai răstignit pentru noi" nu poate fi acceptat.

Lucrări moral-ascetice

  • Sfintele Paralele, un florilegiu de texte spre edificare morala și duhovniceasca, preluate din Sfânta Scriptura, Sfinți Părinti și scriitori bisericești și chiar din Philon de Alexandria și Iosef Flaviu;
  • Despre sfintele posturi;
  • Despre cele opt duhuri ale răutății;
  • Despre virtuțile și viciile sufletești și trupești.

Lucrări exegetice (Comentarii la cărțile Sfintei Scripturi)

Un comentariu detaliat la epistolele Sfântul Apostol Pavel în care face uz de comentariile Sfântul Ioan Gură de Aur, Teodoret al Cyrului și Chiril al Alexandriei.

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin 4 decembrie -b- pravila.ro

Lucrări omiletice

Îi sunt atribuite 13 omilii (predici), dintre care 9 sunt autentice.

  • Cuvânt la Schimbarea la fata a Domnului nostru Iisus Hristos;
  • Cuvânt la smochinul neroditor;
  • Cuvânt la Marea Sâmbăta;
  • Cuvânt la Nașterea Prea Sfintei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria și Trei cuvântări la Adormirea Maicii Domnului. Autenticitatea omiliei la Nașterea Fecioarei Maria este contestată, la fel și cele doua omilii la Bunavestire.

Omiliile sale sunt considerate ca fiind scrise într-un spirit foarte personal și deosebit de bogate sub aspect doctrinar. Acest lucru este ușor de explicat, deoarece Sfântul Cuvios Ioan Damaschin a predicat întotdeauna pentru a transmite un mesaj doctrinar.

Lucrări poetice

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin a fost un poet vestit în vremea sa. El a cultivat poezia clasică, bazată pe valoarea silabelor, și poezia ritmică, bazată doar pe accentul tonic al cuvântului. Din prima grupă reținem, ca exemplu, canoanele la Nașterea Mântuitorului, la Epifanie și Rusalii, iar din grupa a doua, canoanele de la Înviere, Înălțare, Schimbarea la Fată și Adormirea Maicii Domnului.

Lui îi este atribuita cartea liturgică a Bisericii Ortodoxe, numita Octoihul.

Lucrări hagiografice

Sfântului Ioan Damaschin i-au mai fost atribuite două lucrări hagiografice (viețile sfinților).

  • Viata Sfântului Artemie, guvernator militar al Egiptului sub Constanțiu, care a suferit moarte de martir sub Iulian Apostatul;
  • Viata lui Varlaam și Ioasaf, în care Varlaam, un anahoret creștin, îl convertește la creștinism pe Ioasaf, fiul unui rege indian, care, la rândul lui, își convertește tatăl și, prin el, întregul regat.

Teologia Sfântului Cuvios Ioan Damaschin

În teologie, Sfântului Ioan a fost un adevărat creator, nu în sensul că a formulat noțiuni doctrinare noi, ci ca cel ce a realizat cea mai desăvârșita sinteză doctrinară a învățăturii Bisericii Ortodoxe. El nu este un simplu compilator, deoarece regândește unitar ceea ce fusese prezentat într-un mod dispersat, dând coerență, cursivitate și concizie structurilor doctrinare. Preocuparea lui Ioan Damaschinul a fost "să adune, aidoma unei albine, tot ceea ce este conform cu adevărul, chiar și din scrierile dușmanilor noștri". Concluziile pe care el le oferă nu sunt ale sale, ci "cele la care au ajuns, prin munca laborioasă, cei mai eminenți teologi". Cu ajutorul filosofiei, el a incorporat în propriul său sistem rezultatele dezbaterilor hristologice, atitudinea ortodocșilor față de îngeri, sfinți și icoane și rezolvarea problemelor morale și practice pe temeiul tradiției (J. Pelikan). Dintre ideile teologice de care el s-a ocupat în special, reținem definirea unor noțiuni trinitare, cum ar fi: natură, ipostas, perihoreză, explicarea unirii ipostatice și cele doua voințe în Hristos. Pentru el, teologia are valoare atunci când este transpusa în viață. De aici atenția pe care o acorda vieții monahale, înțeleasă ca desăvârșire creștină. De aceea, este necesar să se deslușească și influența sa asupra spiritualității creștine și nu numai asupra teologiei.

Surse: Ziarul Lumina, Creștin Ortodox.

Ornament-despartitor-v01

Rugăciune către Sfântul Cuvios Ioan Damaschin

Stăpâne, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, cela ce singur ai putere de a ierta oamenilor păcatele, ca un bun și iubitor de oameni, iartă mie toate greșelile făcute cu știința și cu neștiința, și mă învrednicește, fără de osândă să mă împărtășesc cu dumnezeieștile, preamăritele, preacuratele, și de viață făcătoarele Tale Taine, nu spre pedeapsă, nici spre adăugarea păcatelor, ci spre curățire și sfințire, și spre agonisirea vieții și împărăției ce va să vie, spre zid de ajutor, și spre fugărirea celor potrivnici, spre stârpirea greșelilor mele celor multe. Că Tu ești Dumnezeul milei, și al îndurărilor, și al iubirii de oameni, și Ție slavă înălțăm, împreună și Tatălui, și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Ornament-despartitor-v01

Cântări Liturgice

Tropar - Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, glasul al 8-lea

Îndreptătorule al Ortodoxiei, învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu și al curăției și luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată Sfinte Părinte Ioan, înțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condac - Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, glasul al 4-lea

Pe scriitorul de cântări și cinstitul grăitor de Dumnezeu, pe învățătorul Bisericii, pe dascălul și luptătorul împotriva vrăjmașilor, pe Sfântul Ioan să-l lăudăm. Că luând Crucea Domnului toată înșelăciunea eresurilor a alungat-o și ca un cald mijloci­tor către Dumnezeu, tuturor cere iertare de greșeli.

Ornament-despartitor-v01

Viața completă - Sfântul Cuvios Ioan Damaschin (Viețile Sfinților)

Cetatea Damascului din Siria a odrăslit pe Ioan Damaschin din părinți credincioși și de bun neam, a căror dreaptă credință în Hristos le-a fost mult mai scumpă decât aurul, cel pieritor prin foc lămurit. Acea vreme era cumplită, căci saracinii robiseră partea aceea, luând cetatea slăvită, făcând multă răutate creștinilor, pe unii omorându-i, iar pe alții vânzându-i în robie, încât pe nimeni nu lăsau ca să slăvească pe Hristos pe față.

Atunci, părinții lui Ioan, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind acoperiți, au fost păziți întregi, cu sănătatea și cu averea, păstrând întreagă credința. Pentru că le dăduse lor Preabunul Dumnezeu a afla dar înaintea săracilor, precum odinioară a avut Iosif înaintea egiptenilor și Daniil înaintea sirienilor. Deci, nu opreau răucredincioșii agareni, pe părinții sfântului a crede în Hristos și a preamări pe față, preasfânt numele Lui. Ba, chiar au pus judecător al cetății pe tatăl lui Ioan și stăpânitor peste isprăvniciile poporului. Iar el, fiind într-o fericire că aceea, mult bine făcea fraților celor de o credință, pe cei robiți răscumpărîndu-i, pe cei închiși prin temnițe liberându-i de prin legături și izbăvindu-i de la moarte și dând mâna de ajutor celor ce pătimeau în necazurile cele mai mari.

Astfel, erau în Damasc părinții cuviosului, în poporul agarenilor, ca o făclie în întuneric, ca o sămânță în Israil și ca o scânteie în cenușă, păziți de Dumnezeu, ca așa să iasă dintre dânșii făclia cea aprinsă a Bisericii lui Hristos, strălucind luminos la toată lumea. Adică, acest fericit Ioan Damaschin, pe care, născându-l părinții după fire, s-au străduit a-l naște și după dar, făcând un lucru care în acea vreme era foarte cu anevoie, că nu lăsau agarenii pe nimeni a se naște din apă și din duh (adică a se boteza). Însă părinții lui Ioan fără piedică și-au născut pe fiul lor prin botez, numindu-l cu numele darului de Ioan.

Crescând pruncul, părintele lui se îngrijea pentru dânsul să-l crească bine și să-l învețe nu obiceiurile saracinilor, nici vitejiile cele ostășești, nici vânarea fiarelor, nici altfel de meșteșug omenesc; ci blândețea, smerenia, frica de Dumnezeu, cum și înțelegerea dumnezeieștilor scripturi. Tatăl său ruga pe Dumnezeu cu sârguință, să-i trimită un om înțelept și binecredincios, ca să fie fiului său bun învățător și propovăduitor spre faptele cele bune. Deci, fiind auzit de Dumnezeu, a dobândit ceea ce dorea, într-acest chip: barbarii care erau în Damasc, ieșind adeseori pe mare și pe uscat, în părțile cele de primprejur, robeau pe creștini și, ducându-i în cetatea lor, pe unii îi vindeau în târguri, iar pe alții îi ucideau cu sabia. S-a întâmplat odată că au prins un monah oarecare, cinstit cu chipul, dar mai cinstit cu sufletul, de neam din Italia, cu numele Cozma, și-l vândură pe el în târg, împreună cu alții din cei robiți. Iar cei ce aveau să fie tăiați cu sabia, căzând la picioarele monahului aceluia, îl rugau cu lacrimi, ca și el să se roage lui Dumnezeu pentru sufletele lor.

Saracinii, văzând închinăciunile ce le făceau către monahul Cozma cei ce erau rânduiți spre moarte, l-au întrebat pe monah cu ce dregătorie și cu ce cinste a fost cinstit de creștini în patria sa? El a răspuns: "N-am avut nici un fel de dregătorie, nici cu cinstea preoției n-am fost cinstit, că sunt numai monah netrebnic. Dar am învățat filosofia, nu numai a noastră creștinească, ci și aceea pe care au alcătuit-o filosofii cei vechi". Acestea zicând, vărsa lacrimi din ochi.

Floare-Despartitoare

Stătea acolo, nu departe, tatăl lui Ioan, care, văzând pe bătrân plângând și după haină cunoscându-l că este monah, s-a apropiat de dânsul, vrând a-l mângâia în necaz și i-a zis: "Pentru ce plângi, omule al lui Dumnezeu, de părăsirea lumii acesteia de care demult te-ai lepădat și ai murit pentru ea, precum te cunosc după chip?". Iar monahul a răspuns: "Nu plâng eu pentru părăsirea lumii acesteia, căci, precum ai zis, am murit pentru lume și nu bag în seamă nimic dintre acestea ce sunt în ea, știind că altă viață mai bună și fără moarte și veșnică este gătită robilor lui Hristos, pe care cu darul lui Hristos Dumnezeului meu, nădăjduiesc și eu a o ajunge; ci pentru aceasta mă tânguiesc, căci mă duc din lumea aceasta fără fiu, nelăsând după mine moștenitor". Mirându-se bărbatul acela a zis: "Tu ești monah care te-ai dat pe sine-ți lui Dumnezeu spre păzirea curățeniei, iar nu spre nașterea de fii; deci, pentru ce te mâhnești că n-ai fiu?". Monahul a răspuns: "Nu înțelegi, stăpâne, cele grăite de mine; nu grăiesc de fiu trupesc, nici despre moștenirea materialnică, ci despre cea duhovnicească, pentru că eu, precum mă vezi, deși sunt călugăr sărac, am mare bogăție de înțelepciune, cu care din tinerețile mele, cu ajutorul Dumnezeului meu ostenindu-mă, mult m-am îmbogățit. Că am străbătut toată înțelepciunea omenească, am învățat retorică, logica și filosofia, pe care Staghiriții și fiul lui Areston au așezat-o. Apoi, am cunoscut bine măsurarea pământului și cu meșteșugul muzicii m-am deprins, mișcarea planetelor cerului și umblarea lor am învățat din destul, pentru că din făpturi, care au atâta podoabă și cu atâta înțelepciune sunt așezate, să ajung întru cea mai luminoasă cunoștință a însuși Făcătorului. Mai pe urmă și tainele teologiei, cele drept alcătuite de teologii greci și romani, desăvârșit le-am învățat. Deci, atâtea daruri având, nu le-am dăruit nimănui și ceea ce singur am învățat, pe altul n-am învățat și nici nu mai pot de acum să mai învăț pe cineva, nemaifiind nici vreme și neavând nici ucenic, că mi se pare că și eu voi muri aici de sabia agarenilor și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu ca un pom fără roadă și ca robul care a ascuns în pământ talantul stăpânului său. Deci, pentru aceasta plâng și mă tânguiesc, că precum se mâhnesc părinții cei trupești când viețuiesc în însoțire și nu lasă fii, așa și eu mă mâhnesc că n-am născut nici un fiu duhovnicesc, care să rămână după mine moștenitor, la atâta bogăție de înțelepciune".

Auzind aceste cuvinte, tatăl lui Ioan s-a bucurat că a aflat comoara pe care o dorea și a zis către bătrân: "Nu te mâhni, părinte, poate Dumnezeu va împlini dorința inimii tale". Zicând acestea s-a dus degrabă la domnul saracinilor și, căzând la picioarele lui, l-a rugat cu sârguință ca să-i dăruiască pe acel rob; nu a fost lipsit de cererea sa, că i s-a dăruit lui de la Domnul acel dar, care, cu adevărat, era mai vrednic decât multe alte daruri. Deci, luând cu mare bucurie pe fericitul Cozma, l-a dus în casa să și-l mângâia pe el de pătimirea cea rea și îndelungată, pe care a avut-o, dându-i toată îndemânarea și odihnă; apoi a zis către dânsul: "Părinte, fii domn al casei mele, precum sunt și eu, cum și părtaș tuturor bucuriilor și necazurilor mele". Apoi i-a mai zis: "Iată că nu numai libertate ți-a dăruit Dumnezeu, ci și dorința inimii tale a împlinit-o. Pentru că am acești copii (punându-i înaintea lui pe amândoi copiii), unul îmi este fiu după fire, adică Ioan, iar celălalt este luat în loc de fiu, de neam din Ierusalim, care, rămânând sărac din copilărie, l-am luat în loc de fiu și este de un nume cu cuvioșia ta, pentru că se cheamă Cozma. Deci, rogu-te, părinte, învață-i pe dânșii înțelepciunea ta și obiceiurile cele bune, povățuiește-i spre toate lucrurile cele bune și fă-i pe dânșii fiii tăi duhovnicești; naște-i pe dânșii prin învățătură, crește-i prin blinda pedepsire și-i lasă pe ei după tine moștenitori nefuratei tale bogății cele duhovnicești".

Fericitul bătrân Cozma s-a bucurat și a preamărit pe Dumnezeu; apoi luând pe amândoi copiii, îi învăța pe dânșii cu toată sârguința. Copiii aceștia erau isteți la minte, pricepând toate cele ce li se puneau înainte de dascăl și învățau cu spor. Ioan era ca un vultur ce zboară prin văzduh și ajunge tainele cele mai înalte ale învățăturii; iar Cozma, fratele lui cel duhovnicesc, era ca o corabie pe mare, pe care, suflând-o vântul, înoată iute; așa ajungea el de repede adâncul înțelepciunii. Amândoi învățând cu sârguință și cu bună sporire, în puțină vreme au străbătut toată învățătura ce se afla în logică, în filosofie și în aritmetică, ca și ucenicii lui Pitagora și ai lui Diofant, iar măsurarea pământului au învățat-o așa, încât se părea că sunt că oarecare noi Euclizi. Meșteșugul muzicii în așa chip l-au învățat, precum îi arată cântările bisericești cele alcătuite de dânșii și stihurile cele scrise de ei. Apoi n-au rămas neînvățate de dânșii nici astronomia și nici tainele dreptei credințe, pe care prea bine le-au cunoscut. Au învățat și obiceiurile cele bune și către viață plină cu fapte bune s-au povățuit de bunul lor dascăl, făcându-se desăvârșiți, atât întru înțelepciunea cea duhovnicească, cât și în cea lumească. Ioan atât a sporit încât chiar dascălul se minună de dânsul, pentru că în unele din învățături, chiar covârșea ucenicul pe dascăl. Apoi s-a făcut un renumit teolog, precum îl arată a fi cărțile lui cele de Dumnezeu insuflate și înțelepțite. El nu se mândrea de înțelepciunea sa, ci precum un pom bineroditor, cu cât face mai mult rod, cu atât își pleacă la pământ ramurile sale, așa și fericitul filosof Ioan, cu cât creșteau mai mult în mintea sa roadele înțelepciunii, cu atât se socotea întru inima sa a fi mai mic și știa a potoli în sine gândurile tinereții și a stinge năvălirile patimilor, iar sufletul său, ca pe o candelă plină cu undelemnul înțelepciunii celei duhovnicești, știa a-l aprinde cu focul dumnezeieștii doriri.

După aceasta, dascălul Cozma a zis către tatăl lui Ioan: "Iată s-a împlinit dorința ta, stăpânul meu, căci copiii tăi au învățat bine, încât acum chiar și pe mine mă covârșesc cu înțelepciunea. Căci n-a fost destul acestor ucenici să fie că dascălul lor, ci cu mare ținere de minte și cu neîncetate osteneli, mai mult au cercetat adâncul înțelepciunii, înmulțind Dumnezeu într-înșii darul acesta. De acum nu le mai trebuie să învețe de la mine, singuri fiind destoinici ca să-i învețe și pe alții. Deci, rogu-mă ție, stăpâne, lasă-mă într-o mănăstire, ca acolo însumi să fiu ucenic și să învăț de la călugării cei mai desăvârșiți înțelepciunea cea de sus; pentru că această filosofie lumească, pe care am învățat-o mai înainte, mă trimite către filosofia cea duhovnicească, care este mai cinstită și mai curată, folosind și mântuind sufletul".

Floare-Despartitoare

Tatăl lui Ioan, auzind aceasta, s-a mâhnit, nevrând să se lipsească de un părinte că acela, cinstit și înțelept; însă n-a îndrăznit a-l opri cu sila, ca să nu mâhnească pe bătrân, ci a făcut după voia lui și, dându-i cele trebuincioase de cale din destul, l-a liberat în pace. Iar el mergând s-a sălășluit în lavra Cuviosului Sava și acolo, bineviețuind până la sfârșitul vieții, a trecut la Dumnezeu, acela care ajunsese înțelepciunea cea desăvârșită. Apoi și tatăl lui Ioan, după câțiva ani, s-a mutat la Domnul. Iar domnul saracinilor, chemând pe Ioan, a voit a-l face mai întâi sfetnic al său, dar el se lepăda avându-și dorința înclinată în altă parte, adică spre a sluji Domnului în liniște; însă fiind silit, s-a supus și a primit dregătoria chiar nevrând și s-a făcut stăpânilor în cetatea Damascului, mai mare decât tatăl său.

În vremea aceea, împărățea peste greci Leon Isaurul, care, ca o fiară, s-a sculat asupra Bisericii lui Dumnezeu și ca un leu ce răpește și răcnește. Pentru că, lepădând sfintele icoane de prin bisericile lui Dumnezeu, le ardea cu foc, iar pe cei ce credeau bine și se închinau sfintelor icoane, îi rupea cu dinții cumplitei tiranii, fără milă. Auzind despre acestea, Ioan s-a aprins cu râvnă pentru bună credință, urmând lui Ilie Tesviteanul și celui de un nume cu dânsul, adică lui Ioan Mergătorul înaintea lui Hristos. Deci, scoțând sabia cuvântului lui Dumnezeu, a început a tăia ca pe un cap dogma cea ereticească a împăratului celui cu nărav de fiară. Căci, scriind mai multe cărți despre cinstea sfintelor icoane, le-a trimis către cei dreptcredincioși, pe care îi știa, în care cărți arăta cu înțelepciune din Scriptură și din vechile așezăminte ale purtătorilor de Dumnezeu Părinți, că se cuvine a da cuviincioasa închinăciune sfintelor icoane. Apoi, ruga pe acei către care scria, să arate acele cărți ale lui și altor frați care sunt de o credință, spre întărirea dreptei credințe.

Deci, se sârguia fericitul Ioan a alerga prin toată lumea, dacă nu cu picioarele, cel puțin cu cărțile sale cele de Dumnezeu insuflate, care, împărțindu-se prin toată împărăția grecească, întărea pe cei binecredincioși întru dreapta credință, iar pe cei eretici îi înțepa cu sabia cuvântului. Acestea ajungând la auzul împăratului Leon cel răucredincios și el, nerăbdând mustrarea credinței sale celei rele, a chemat pe ereticii cei de o credință cu el și le-a poruncit, ca, prefăcându-se a fi de dreaptă credință, să caute între cei binecredincioși vreo scrisoare de-a lui Ioan, care ar fi fost scrisă chiar de mâna lui și să o ceară de la dânșii ca să o citească pentru folos.

Atunci ajutătorii răutății, sârguindu-se mult, au aflat undeva la cei binecredincioși o epistolă scrisă de mâna lui Ioan, pe care, cerând-o cu vicleșug, au dat-o în mâna împăratului. Iar acela a dat-o în mâna unor scriitori iscusiți ai săi, ca astfel privind la scrisoarea lui Ioan, cu același fel de litere să scrie o carte către împărat, ca și cum ar fi fost scrisă chiar de mâna lui Ioan și trimisă de la Damasc. Scrisoarea aceea era astfel: "Bucură-te, împărate! Eu mă bucur de stăpânirea ta pentru unirea credinței noastre și dau închinăciunea și cinstea ce se cuvine măriei tale celei împărătești. Înștiințare fac stăpânirii tale, că cetatea noastră Damascul, pe care o stăpânesc saracinii, este foarte nebăgată în seamă de dânșii, neavând nicidecum strajă tare, iar oastea agarenilor care se află într-însa este foarte slabă și puțină; deci, milostivește-te pentru această cetate, rogu-mă pentru Dumnezeu, trimite oastea ta cu bărbăție, ca și cum ar avea să meargă aiurea, fără veste să năvălească asupra Damascului, căci fără osteneală vei lua cetatea sub stăpânirea ta și la aceasta mult îți voi ajuta chiar și eu, de vreme ce și cetatea și chiar și laturile acestea sunt sub mina mea".

Floare-Despartitoare

O scrisoare ca aceasta fiind făcută ca și cum ar fi fost scrisă de Ioan către împărat, a poruncit să scrie altă scrisoare, din partea lui Leon cel viclean către domnul saracinilor, într-acest chip: "Nimic mai fericit decât aceasta mi se pare a nu fi alta decât a avea pace între noi, a petrece în prietenie și a păzi așezămintele cele de pace; căci este foarte lăudat lucru și lui Dumnezeu plăcut. Drept aceea și eu, pacea care am făcut-o împreună cu tine, voiesc a o păzi nerisipită și neschimbată până la sfârșit. Însă, un creștin care petrece în stăpânirea ta, adeseori mă îndeamnă, prin scrisorile sale către mine, ca să risipesc pacea și făgăduiește către mine, că-mi va da în mâini cetatea Damascului, fără osteneală, de voi trimite acolo oastea mea fără de veste. Și pentru ca să crezi cele scrise de mine, iată îți trimit una din scrisorile ce mi-a scris, din care vei cunoaște prietenia mea. Iar acelui creștin, care a îndrăznit a scrie către mine unele ca acestea, îi vei pricepe vicleșugul și vrăjmășia și vei ști în ce chip să-l pedepsești".

Amândouă aceste scrisori le-a trimis împăratul cel cu numele de leu și cu năravul de fiară, printr-un om al său către domnul barbarilor în Damasc. Iar acela, luându-le și citindu-le, a chemat pe Ioan și i-a arătat acea scrisoare cu vicleșug, ce era scrisă către împăratul Leon. Iar Ioan, citind și luând seamă scrisorii, a zis: "Literele ce se află pe hârtia aceasta văd că sunt asemenea cu scrisoarea mâinii mele; dar n-a scris mina mea acestea, pentru că mie nici în minte nu mi-a venit cândva să scriu unele ca acestea către împăratul grecesc (să nu fie aceasta!) și să slujesc eu cu vicleșug domnului meu?". Deci a cunoscut Ioan că pizma cea cu rău meșteșug a ereticilor a făcut una ca aceasta.

Atunci domnul, umplându-se de mânie, a poruncit să-i taie mâna cea dreaptă, nevinovatului Ioan; iar acesta se rugă cu sârguință domnului ca să aștepte puțin și să-i dea câtăva vreme pentru adeverirea nevinovăției sale și pentru dovedirea vrăjmășiei îndreptată asupra sa de către înrăutățitul eretic, împăratul Leon. Dar n-a dobândit ceea ce cerea, pentru că fiind foarte mânios păgânul, îndată a poruncit a se desăvârși pedeapsa. Deci s-a tăiat dreapta lui Ioan; dreapta aceea care făcea puterea celor dreptcredincioși, pentru Dumnezeu; dreapta aceea care, prin scrisorile sale, mustra pe cei ce ocărăsc pe Domnul și în loc de a o întinde în cerneală cu care scria, pentru cinstirea sfintelor icoane, s-a udat chiar cu sângele său. Iar după tăiere, a spânzurat-o în târg, în mijlocul cetății.

Apoi Ioan, slăbind de durere și de curgerea cea multă a sângelui, a fost dus la casa sa. Sosind seara, fericitul a socotit că s-a potolit de mânie barbarul și a trimis către dânsul să-l roage, zicând: "Se înmulțește durerea mea și nespus mă muncește și nu pot avea ușurință, câtă vreme stă spânzurata în văzduh mina mea cea tăiată; deci rogu-mă ție, stăpânul meu, poruncește ca să mi se dea mâna s-o îngrop în pământ, că atunci se va ușura durerea mea". Tiranul, umilindu-se de o asemenea rugăminte, a poruncit să ia mâna de la priveliște și să o dea lui Ioan.

Floare-Despartitoare

Ioan, luându-și mâna cea tăiată, a intrat în camera sa de rugăciune și, căzând la pământ înaintea sfintei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, care avea în mâinile sale Pruncul, a lipit dreapta cea tăiată la locul ei. Apoi a început a se ruga suspinând din adâncul inimii și, plângând, zicea: "Preacurată Stăpâna, Maică care ai născut pe Dumnezeul meu, iată că pentru dumnezeieștile icoane mi s-a tăiat mâna dreaptă. Nu știu pricina pentru care s-a tulburat Leon, dar tu întâmpină-mă degrabă cu ajutor și-mi vindecă mina mea. Dreapta celui Preaînalt Care S-a întrupat din tine, face multe minuni prin rugăciunile Tale. Deci, mă rog ca, prin mijlocirea ta, să vindece Domnul și dreapta mea, o! maică a lui Dumnezeu, pentru ca să scrie mina aceasta oricâte laude vei voi tu singură. Să scrie ție și Fiului tău și să ajute cu scrisorile sale dreapta credință; pentru că poți toate câte le voiești, ca o mamă a lui Dumnezeu".

Zicând acestea cu multe lacrimi, Ioan a adormit și a văzut în vis icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cu ochii luminoși și milostivi, căutând spre dânsul și zicând: "Iată mâna ta este sănătoasă. De acum nu te mai mâhni. Însă ostenește-te cu dânsa fără lenevire, precum ai făgăduit mie și fă-o condei al scriitorului ce scrie degrabă". Apoi, deșteptându-se Ioan, dacă a pipăit și a văzut mâna lui vindecată, s-a bucurat cu duhul de Dumnezeu Mântuitorul său și de maica Lui cea fără de prihană, că i-a făcut mărire cel puternic. Stând în picioare și, ridicându-și mâinile în sus, a adus mulțumire lui Dumnezeu și Maicii Domnului. Apoi, în noaptea aceea s-a veselit cu toată casa sa, cântând cântare nouă și zicând: "Dreapta Ta, Doamne, s-a binecuvântat, întru tărie, mâna Ta cea dreaptă a vindecat dreapta mea cea tăiată și cu aceasta va sfărâma pe vrăjmașii cei ce nu cinstesc chipul Tău și al Preacuratei Maicii Tale și va zdrobi cu dânsa pe vrăjmașii sfărâmători de icoane, spre înmulțirea măririi Tale".

Astfel, Ioan veselindu-se cu toți casnicii săi și cântând cântări mulțumitoare, au auzit toți vecinii care locuiau împrejur și înțelegând pricina bucuriei și a veseliei lui Ioan se mirau foarte. Apoi degrabă s-a înștiințat despre acestea și domnul saracinilor și îndată chemând pe Ioan, i-a poruncit ca să arăte mâna cea tăiată. Și se cunoștea la încheietura de unde se tăiase mina, un semn al tăieturii ca o ață roșie, care se însemnase prin purtarea de grijă a Maicii Domnului, spre arătarea cu adeverire a mâinii ce a fost tăiată. Văzând-o domnul a întrebat pe Ioan, care doctor și cu ce fel de doctorii a împreunat mâna așa de bine la încheietura sa și așa degrab s-a vindecat, ca și cum n-ar fi fost tăiată?

El n-a tăinuit minunea, ci cu glas mare a vestit-o, zicând: "Domnul meu, doctorul cel atotputernic, prin Preacurata Sa Maică, ascultându-mi rugăciunea cea cu multă sârguință, a vindecat cu mâna Sa cea atotputernică această rană și mi-a dat mâna pe care ai poruncit tu de mi-a tăiat-o".

Floare-Despartitoare

Atunci domnul a strigat: "Vai mie, cu nedrept am judecat și fără milă te-am pedepsit, omule drept, luând seamă la clevetirea cea mincinoasă! Deci, rogu-mă ție, iartă-mă, căci cu mânie și fără de socoteală, am adus asupra ta o judecată ca aceasta. Primește de la noi dregătoria și cinstea cea dintâi și fii cel dintâi dintre sfetnicii noștri, iar de acum înainte fără de tine și fără de sfatul tău, nimic să nu se săvârșească în stăpânirea noastră". Ioan, căzând la picioarele boierului, l-a rugat mult să-l libereze și să nu-l oprească a se duce în calea sa, unde dorește sufletul său, ca să urmeze Domnului, cu monahii care s-au lepădat de lume și "au luat jugul Domnului". Însă acesta nu vroia să-l libereze, ci-l silea să fie domn al casei lui și rânduitor întru toată împărăția lui. Deci multă vorbă era între dânșii, unul pe altul rugind și unul pe altul silindu-se a se birui prin rugăminte. Apoi Ioan a biruit, deși nu degrab, și îmblânzind pe boier, l-a liberat ca să facă ceea ce-i va plăcea.

Întorcându-se Ioan în casa sa, îndată și fără zăbavă a împărțit săracilor toată averea sa, care era foarte mare și a liberat pe toți robii săi; iar el s-a dus la Ierusalim împreună cu Cozma, care a fost ucenic cu dânsul și acolo, închinându-se sfintelor locuri, a venit în lavra Sfântului Sava și a rugat pe egumen să-l primească, ca pe o oaie rătăcită și să-l numere în turma să cea aleasă.

Atunci a fost cunoscut Ioan de egumen și de frații de acolo cine este, pentru că era slăvit și știut de toți, pentru stăpânirea și cinstea sa, cum și pentru înțelepciunea sa cea mare. Și se bucură egumenul pentru dânsul, căci un om ca acela a venit întru atâta smerenie și sărăcie, încât voiește să se facă monah. Primindu-l pe el cu dragoste, a chemat pe unul din frați, care era monah mai iscusit și mai nevoitor, vrând a i-l încredința pe Ioan pentru ucenicie, ca să-l învețe filosofia cea duhovnicească și obiceiurile monahicești. Iar acela s-a lepădat, nevrând să fie dascăl unui om ca acela, care cu învățătura lui prea înțeleaptă, pe mulți îi covârșea. Deci a chemat egumenul un altul, dar nici acela n-a voit. Așijderea și al treilea și al patrulea, toți s-au lepădat, fiecare dintr-înșii zicând că nu este vrednic de povățuirea unui asemenea bărbat prea înțelept, de care se rușinau. După aceștia, a chemat un bătrân oarecare, simplu cu obiceiul, având însă și multe cunoștințe și osârdie; acela nu s-a lepădat a fi povățuitorul lui Ioan.

Luând bătrânul pe Ioan în chilia sa și, începând al învăța temelia vieții celei cu fapte bune, mai întâi i-a dat acest fel de orânduiala ca nimic să nu facă după voia sa. Apoi să aducă lui Dumnezeu ostenelile și rugăciunile cu sârguință, ca pe o jertfă. După aceea, să verse lacrimi din ochii săi, dacă voiește a-și curăți păcatele vieții trecute, pentru că acelea se socotesc înaintea lui Dumnezeu, ca jertfă mai scumpă decât tămâia. Aceste rânduieli erau un început al lucrurilor care se săvârșesc prin osteneală trupească.

Floare-Despartitoare

Iar pentru cele ce se cuvin sufletului, starețul i-a legiuit acestea: să nu aibă în mintea sa vreo nălucire lumească, nici să închipuiască într-însa fețe necuvioase; ci să-și păzească mintea sa întreagă și curată de toată împătimirea cea deșartă și de toată îngâmfarea. Să nu se laude cu mulțimea înțelepciunii sale și cele ce a învățat să nu i se pară că le-a ajuns toate bine și până în sfârșit. Să nu poftească descoperiri și înștiințare de taine ascunse, să nu nădăjduiască în priceperea sa până la sfârșitul vieții, cum că este neclintită și că nu poate cădea și rătăci din calea adevărului. Ci să știe că gândurile sale sunt neputincioase și să cunoască că înțelegerile sale sunt greșite. Pentru aceea să se sârguiască a nu-și lăsa gândul să se împrăștie pretutindeni și să-l îngrijească a-l aduna într-una, pentru că mintea lui să se lumineze de Dumnezeu și sufletul să i se curățească de toată întinăciunea. Apoi trupul și sufletul să se unească cu mintea și așa se va face chipul Sfintei Treimi și se va desăvârși omul nu trupesc, nici sufletesc ci cu totul duhovnicesc, schimbându-și voia celor două părți, adică a trupului și a sufletului, întru a treia și cea dintâi, adică în minte.

Niște rânduieli ca acestea scriind tatăl fiului și dascălul ucenicului, a adăugat și aceste cuvinte către dânsul: "Nimănui să nu trimiți vreo scrisoare, nici să grăiești către cineva din învățăturile lumești. Tăcerea s-o iubești, pentru că știi că nu numai iubitorii noștri de înțelepciune învață tăcerea, ci și Pitagora poruncește ucenicilor săi să păzească multă vreme tăcerea. Apoi să nu ți se pară că este bine a grăi cele bune, chiar fără vreme, ascultă pe David care zice: Tăcut-am din bunătăți. Apoi ascultă ce folos a avut din aceasta: Înfierbîntatu-s-a inima mea înăuntru meu, adică, negreșit, cu focul dragostei către Dumnezeu, care se aprinde prin cugetarea la El".

Toate învățăturile acestea ale bătrânului au căzut în inima lui Ioan că o sămânță într-un pământ bun și, odrăslind, s-au înrădăcinat. Pentru că, viețuind Ioan multă vreme lângă acel bătrân de Dumnezeu insuflat, păzea cu dinadinsul toate cuvintele lui și asculta poruncile lui, supunându-se fără fățărnicie, fără grăire împotrivă și fără cârtire. Nici măcar cu gândul nu s-a împotrivit cândva poruncii bătrânului; căci, ca pe niște lespezi, a scris pe inima sa aceasta: toată porunca părintelui să o împlinesc, după învățătura Apostolului, fără mânie și fără îndoire. Pentru că, ce folos este ascultătorului celui ce are în mâini lucrul, iar în gură cârtirea, când împlinește porunca și apoi cu limba sau cu mintea grăiește împotrivă? Când va veni unul ca acela întru săvârșirea faptei? Niciodată. Unii ca aceia în deșert se ostenesc; lor li se pare că săvârșesc faptă bună, când lucrează ceva, dar au în sânul lor șarpele cârtirii. Însă fericitul Ioan, ca un adevărat ascultător, era fără cârtire, în toate slujbele ce i se porunceau.

Odată, vrând bătrânul să ispitească ascultarea și smerenia lui Ioan, a adunat o mulțime de coșnițe, căci acela era lucrul mâinilor lor, și a zis către Ioan: "Am auzit, fiule, că în Damasc se vând coșurile cu mai mare preț decât în Palestina și noi avem în chilii multe nevoi de împlinit, precum singur vezi; deci, ia coșnițele acestea și te du degrabă la Damasc, de le vinde acolo. Dar caută să nu le vinzi cu preț mai mic decât cel rânduit".

Floare-Despartitoare

Atunci a rânduit bătrânul preț mare coșnițelor, îndoit mai mult decât se cuvenea. Iar ascultătorul cel adevărat nu s-a împotrivit nici cu cuvântul, nici cu mintea, nici n-a zis că nu-s vrednice coșnițele de un asemenea preț, nici că este calea prea departe; nici n-a grăit în sufletul său: "mă rușinez a mă duce în cetatea Damascului, în care odinioară am fost cunoscut tuturor ca stăpânitor slăvit". Nimic din acestea n-a zis, nici a cugetat, fiind următor Stăpânului Hristos, Celui ce s-a făcut ascultător până la moarte. Și îndată, zicând "Binecuvintează părinte", a luat coșnițele în spate și s-a dus degrabă la Damasc. El umbla prin cetate îmbrăcat în haine proaste și rupte, vânzând în târg coșnițele sale. De voia vreun om să cumpere o coșniță din acelea, întreba cât costă; apoi auzind un preț ca acela mare, îl batjocorea și râdea de el. Alții îl mustrau și-l ocărau, pentru că fericitul Ioan nu era cunoscut de toți, de vreme ce era îmbrăcat cu haine proaste. Cel care odinioară purta haine țesute cu aur, acum și fața îi era schimbată de post și obrazul și frumusețea vestejită.

Un oarecare cetățean, care odinioară îi era slugă în vremea stăpânirii sale, stând acolo în dreptul lui și luând seamă bine la fața lui, l-a cunoscut cine este acesta; apoi s-a mirat de chipul lui și s-a umilit și oftând din inimă s-a apropiat de dânsul, ca de un necunoscut și i-a dat prețul cel orânduit de starețul său pe toate coșnițele; dar nu că-i trebuiau lui coșnițele, ci s-a milostivit spre un om ca acela, care dintru atâta slavă și bogăție a ajuns pentru Dumnezeu întru atâta smerenie și sărăcie. Iar el, luând prețul pe coșnițe s-a întors la cel ce l-a trimis, ca un biruitor de la război, aruncând la pământ pe potrivnicul diavol și, împreună cu dânsul, mândria și mărirea deșartă prin ascultare și prin smerenie.

După câtăva vreme s-a mutat la Domnul un monah din lavra aceea care avea un frate după trup. Deci, rămânând singur, plângea după fratele său nemângâiat. Ioan îl mângâia cu multe cuvinte, dar nu putea să fie mângâiat cel rănit cu întristarea fără măsură după fratele său. Apoi, plângând, l-a rugat pe Ioan să-i scrie oarecare cântări de umilință spre mângâierea și ușurarea întristării sale; iar Ioan se lepăda, temându-se să nu calce porunca bătrânului său, care îi poruncise să nu facă nimic fără voia lui. Dar, fratele care se tânguia, îl supăra cu multă rugăminte, zicând: "Pentru ce nu-mi miluiești sufletul cel întristat și nu-mi dai puțină doctorie pentru durerile cele mari ale inimii mele? Căci de ai fi fost doctor trupesc și mi s-ar fi întâmplat să am o boală trupească și te-aș fi rugat să mă tămăduiești, iar tu puțind a mă vindeca, m-ai fi trecut cu vederea? Apoi, de aș fi murit din boala aceea, oare n-ai fi dat răspuns lui Dumnezeu pentru mine, că puțind a mă vindeca m-ai trecut cu vederea? Eu acum mai mare durere pătimesc în inimă și aștept puțină doctorie de la tine, dar tu mă treci cu vederea. De voi muri din această întristare, oare nu vei da lui Dumnezeu mai mare răspuns pentru mine? De te temi de porunca starețului tău, eu voi ascunde ceea ce îmi vei scrie tu, încât să nu știe, nici să audă el despre aceasta".

Cu niște cuvinte ca acestea înduplecat fiind Ioan, i-a alcătuit aceste tropare ce se cântă la înmormântări: "Unde este desfătarea cea lumească? Oamenilor, pentru ce în deșert ne tulburăm? Toate cele omenești sunt deșertăciuni!" și celelalte care și până acum se cântă de biserică la îngroparea celor răposați. Ducându-se atunci starețul din chilie undeva, Ioan, fiind înăuntru, cânta troparele cele alcătuite. Iar când s-a întors starețul, apropiindu-se de ușa chiliei, a auzit glasul lui Ioan cântând și, intrând înăuntru, a început cu mânie a zice: "Oare așa degrabă ai uitat făgăduințele tale, că, în loc să te plângi pe sine-ți, tu te bucuri și te veselești, alcătuind aceste cântări?". Ioan, spunând pricina cântării sale și, arătându-i că a fost silit de lacrimile fratelui să scrie, își cerea iertare, căzând cu fața la pământ. Însă bătrânul, ca o piatră tare neînduplecîndu-se la rugămintea lui, îndată, despărțidu-l de petrecerea cea împreună cu dânsul, l-a izgonit din chilie.

Floare-Despartitoare

Ioan, fiind izgonit, și-a adus aminte de izgonirea lui Adam din Rai, care s-a făcut pentru neascultare și se tânguia înaintea chiliei bătrânului, precum odinioară Adam înaintea Raiului. Apoi s-a dus la alți părinți pe care îi știa că sunt aleși prin faptele cele bune și i-a rugat să meargă la duhovnicul său, să-i ierte greșeala. Ei, mergând, l-au rugat pe duhovnicul lui Ioan să-l ierte pe ucenicul său și să-l primească iarăși în chilie, dar acela s-a făcut ca un stâlp neînduplecat spre rugămintea lor. Atunci unul din părinții aceia, a zis către bătrânul: "Dă canon celui ce a greșit și nu-l despărți de petrecerea împreună cu tine". Bătrânul a răspuns: "Acest canon îi dau, dacă voiește a dobândi iertare neascultării sale, ca toate ieșitorile (haznalele) chiliilor lavrei, să le curățească cu mâna sa și toate scaunele cele necurate să le spele".

Auzind părinții, s-au rușinat de niște cuvinte ca acestea și s-au dus, mirându-se de cuvântul aspru și neînduplecat al bătrânului. Iar Ioan, întâmpinându-i și închinându-se lor după obicei, i-a întrebat ce a zis părintele său. Aceștia, arătându-i împietrirea bătrânului, nu îndrăzneau a-i spune ce-i poruncește, că se rușinau de porunca cea de rușine a starețului. Iar el stărui, prin rugăminte cu sârguință, să-i spună porunca părintelui său. Înștiințându-se, s-a bucurat mai presus de nădejdea lor, parându-i bine de un lucru ca acela ce i se poruncise, deși era necurat. Apoi, îndată pregătind uneltele și vasele de curățit, a început a face cu credință ceea ce i se poruncise, atingându-se de necurățenie cu mâinile acelea, pe care mai înainte le ungea cu miresme de felurite arome, și-și întina dreapta sa, care cu minune s-a vindecat de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. O, smerenie adâncă a bărbatului celui minunat și a ascultătorului celui adevărat! Văzând starețul o smerenie că aceea, s-a umilit și alergând a căzut pe grumajii lui și-i săruta capul, umerii și mâinile, zicând: "O, ce fel de pătimitor am născut eu întru Hristos? O, acesta este fiu adevărat al fericitei ascultări!". Iar Ioan se rușina de cuvintele bătrânului, căzând cu fața la pământ cu lacrimi înaintea lui, ca înaintea lui Dumnezeu, neîngâmfându-se de cuvintele de laudă ale părintelui său, ci mai mult smerindu-se și rugându-se să-i ierte greșeala. Iar părintele, luându-l, l-a dus de mâna în chilia sa, de care Ioan s-a bucurat, ca și cum ar fi fost iarăși întors în Rai, și viețuia în unirea cea dintâi împreună cu bătrânul.

Nu după multă vreme s-a arătat bătrânului în vis noaptea, Stăpâna lumii, Preacurata și binecuvântată Fecioară, zicând: "Pentru ce ai astupat izvorul, care poate izvorî apă dulce și cu îndestulare, apă mai bună decât aceea care a izvorât din piatra cea din pustie, apă de care a poftit David să bea, apa pe care a făgăduit-o Hristos Samarinencii? Lasă izvorul să curgă, căci va izvorî fără împuținare, va curge și va adăpa toată lumea și va acoperi mările eresurilor și le va preface într-o dulceață minunată. Cei însetați să meargă cu sârguință la apă și câți nu au argintul vieții celei curate să-și vândă împătimirile lor și mergând să-și cumpere de la Ioan curățire mai luminată atât în dogme, cât și în fapte, pentru că acesta va lua alăuta cea prorocească - Psaltirea lui David - și va cânta Domnului Dumnezeu cântări noi, care vor covârși cântările lui Moise și dănțuirile Mariamei. Întru nimic se vor socoti în fața lui cântările de laudă cu cuvinte neînțelese și nefolositoare ale lui Orfeu, căci acesta va cânta cântare duhovnicească și cerească. El, ca heruvimii, va urma cu cântarea și pe toate bisericile Ierusalimului le va face ca pe niște fecioare, care cântă în timpane, spre lauda Domnului, vestind moartea și învierea lui Hristos. Acesta va scrie dogmele dreptei-credințe și va mustra răzvrătirile cele ereticești. Inima lui va răspunde cuvânt bun și va grăi lucrurile cele minunate ale împăratului".

Dimineața, chemând bătrânul pe Ioan, a zis către dânsul: "O, fiule al ascultării lui Hristos, deschide gura ta pentru ca să tragi duh și cele ce ai primit în inima ta, spune-le cu gura. Gura ta să vorbească înțelepciunea care ai învățat-o prin cugetarea lui Dumnezeu. Deschide gura ta, nu spre povestiri, ci spre cuvinte adevărate și nu spre ghicitoare, ci spre dogme. Vorbește în inima Ierusalimului, care vede pe Dumnezeu, spre împăcarea Bisericii Lui. Vorbește, nu cuvinte deșarte care se duc în văzduh, ci pe acelea pe care Duhul Sfânt le-a scris în inima ta. Suie-te la înălțimea Sinaiului, adică a vederii lui Dumnezeu și a descoperirilor tainelor celor dumnezeiești și, pentru smerenia ta cea mare, prin care te-ai pogorât până în adânc, suie-te acum la muntele bisericii și propovăduiește; înalță-ți glasul tău cu tărie, binevestind Ierusalimului că lucruri prea slăvite s-au vorbit despre tine de Maica lui Dumnezeu, iar pe mine mă iartă, rogu-mă, că din simplitate și din neștiință, am fost piedică ție".

Floare-Despartitoare

Din acea vreme fericitul Ioan a început a scrie cărți dumnezeiești și a făcut cântări izvorâtoare de miere, alcătuind Octoihul, prin care și până astăzi se veselește Biserica lui Dumnezeu, ca printr-o alăută duhovnicească. Iar începutul cărții sale l-a făcut zicând astfel: "Dreapta ta cea purtătoare de biruință, cu dumnezeiască cuviință, întru tărie s-a preamărit". Și aceasta a zis-o din pricina dreptei sale, care după tăiere a fost vindecată cu preamărire, despre a cărei vindecare, bucurându-se, a strigat către Născătoarea de Dumnezeu: "De tine se bucură, ceea ce ești plină de dar, toată făptura" și celelalte. Iar basmaua cu care a fost înfășurată mina lui tăiată, o purta pe cap, întru pomenirea acelei minuni, ce s-a făcut de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. El a scris și viețile unor sfinți, a alcătuit cuvinte la praznice și multe feluri de rugăciuni de umilință, apoi dogmele credinței celei adevărate și multe taine teologhicești. După aceea a scris și împotriva ereticilor, dar mai ales împotriva luptătorilor de icoane și tot felul de învățături folositoare de suflet, cu care și până acum se hrănesc credincioșii, avându-le ca pe o hrană duhovnicească și ca un râu ce curge lin.

Cuviosul Ioan avea pe fericitul Cozma, care-l îndemna la o osteneală ca aceasta, ca unul ce crescuse împreună cu dânsul și împreună învățaseră la un dascăl; acela deștepta pe Ioan pentru scrierile dumnezeieștilor cărți și spre alcătuirea cântărilor bisericești și, care, însuși îl ajuta. Mai târziu, Cozma a fost hirotonisit episcop al cetății Maiuma de către patriarhul Ierusalimului. După aceasta, același patriarh chemând și pe Cuviosul Ioan, l-a hirotonisit preot. Însă el, nevrând a zăbovi mult în lume și a fi lăudat de mireni, s-a întors în locașul Sfântului Sava și se ascundea în chilia sa ca o pasăre în cuib, sârguindu-se întru citirea și scrierea dumnezeieștilor cărți, îngrijindu-se pentru mântuirea sa. Apoi, adunând toate cărțile sale pe care le scrisese mai înainte, le recitea iar și îndreptând, cu multă luare aminte, cele ce se arătau lui că au trebuință de îndreptare, ori în cuvinte ori în alcătuire ca nimic să nu fie într-însele fără trebuință. El a petrecut ani mulți întru asemenea osteneli foarte folositoare, atât lui și Bisericii lui Hristos, cât și pentru nevoințele cele monahicești.

Apoi, ajungând întru desăvârștă cuvioșie și sfințenie și bine plăcând lui Dumnezeu, a plecat către Hristos și către Preacurata Lui Maică, ca astfel, nu întru închipuire, ci întru vederea feții Lor, întru slava cea cerească, să se închine Lor și să se roage pentru noi; ca și noi să ne învrednicim de aceeași vedere dumnezeiască, prin sfintele lui rugăciuni, cu darul lui Hristos, Căruia împreună cu prealăudata și preabinecuvântata Lui Maică se cuvine, slavă și închinăciune, în veci. Amin.

Floare-Despartitoare

Cartea în format fizic ➡ Viețile Sfinților

Ornament-despartitor-v01

Calendar Ortodox - Sfinții de astăzi 4 decembrie

În această lună, în ziua a patra, pomenirea pătimirii Sfintei marii Mucenițe Varvara (Barbara);
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ioan Damaschin, monahul și preotul;
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ioan, episcopul Polivatului, făcătorul de minuni;
Tot în această zi, pomenirea Sfintei Mucenițe Iuliana, care de sabie s-a săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea Sfinților Hristodul și Hristodula, care de sabie s-au săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului sfințit Mucenic Serafim, episcopul Fanariului, care a suferit mucenicia în anul 1601.

Calendar Ortodox - Sfinții de astăzi 5 decembrie

În această lună, în ziua a cincea, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Sava cel sfințit;
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Anastasie;
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Diogen, care s-a săvârșit fiind lovit cu pietre;
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Averchie, care de sabie s-a săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Non, care în pace s-a săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Grat, care în pace s-a săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Nectarie, cel din chilia lui Iagari, care se află lângă Careea Atonului, și a pustnicit pe la anul 1470 și în pace s-a săvârșit;
Acest cuvios părinte al nostru Filotei de la Careia (Careotul), care în pace s-a săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea sfinților cuvioși mucenici cei ce au locuit în chiliile Atonului și au mustrat pe latino-cugetători, adică pe împăratul Mihail și pe patriarhul Bec;
Cel dintâi dintre acești sfinți cuvioși mucenici a fost spânzurat, iar ceilalți de sabie s-au săvârșit.

Ornament-despartitor-v01

Pe Sfântul Cuvios Ioan Damaschin să îl rugăm să ceară de la Dumnezeu pentru noi mântuire sufletelor noastre: Sfinte Cuvioase Ioan Damaschin roagă-te lui Hristos pentru noi! Cu ale lui sfinte rugăciuni și cu ale tuturor Sfinților pomeniți astăzi, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește-ne pe noi. Amin.

Sursă: pravila.ro, facebook.

Floare-Final
autor: Urdă Mihai

Recomandări

† Sfinții Mucenici Agapie, Plisie și Timolau (15 martie)

FB Mess WA Like Sfinții Mucenici Agapie, Plisie și Timolau au avut puterea să mărturisească dreapta credință în fața păgânilor, chiar dacă autoritățile romane din acea vreme desfășurau persecuții crunte împotriva creștinilor. Ei sunt serbați […]

† Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul
(20 noiembrie)

FB Mess WA Like Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul nu a viețuit pe teritoriul țării noastre, dar care din purtarea de grijă a lui Dumnezeu ne ocrotește prin prezența sfintelor sale moaște, care se află întregi […]

† Sfântul Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului
(7 ianuarie)

FB Mess WA Like Sfântul Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului este cel care, așa cum îi spune și numele, a prevestit venirea lui Hristos și a văzut în momentul săvârșirii Botezului Domnului cerurile deschizându-se și […]

Scrie un comentariu

Câmpuri care necesită să fie completate sunt cel care au caraterul *

Floare-Final
© 2023 Toate materialele de pe această pagină sunt proprietatea pravila.ro
linkedin facebook pinterest youtube rss twitter instagram facebook-blank rss-blank linkedin-blank pinterest youtube twitter instagram