Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii este unul dintre sfinții români care s-au nevoit ca pustnic într-o peșteră din apropierea schitului Iezer. Părintele Ghelasie de la Frăsinei l-a asemănat pe Sfântul Cuvios Antonie cu un "MĂRGĂRITAR de mult PREȚ, al plaiurilor VÂLCENE". Este serbat în calendarul ortodox în data de 23 noiembrie.
Sumar Articol cu link-uri mai jos ⬇
Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii era de neam român și a trăit în secolul al XVII-lea pe vremea binecredinciosului voievod Matei Basarab și a voievodului martir Sfântul Constantin Brâncoveanu. El se trăgea dintr-o familie de creștini din satele Olteniei.
Sfântul Antonie de la Iezer a crescut încă de mic în dragoste de Dumnezeu, înconjurat de mănăstiri, schituri și sihăstri. Când a ajuns la vârsta potrivită, sfântul a intrat în obștea Schitului Iezer, unde s-a nevoit vreme de mai multi ani.
Dorind să sporească nevoințele duhovnicești, sfântul a cerut binecuvântare, de la episcopului Ilarion, pentru a merge în Sfântul Munte Athos. Acesta din urma nu i-a dat binecuvântarea dorită, intuind folosul pe care îl vor avea monahii din zonă de pe urma viețuirii sale sfinte.
Pentru o și mai aspră nevoință, sfântul purta un brâu format din lanțuri de fier. Hrana sa era după ceasul al nouălea (ora 15), doar pâine și apă; vin și alte băuturi nu folosea niciodată. Nu dormea pe pat, ci rezemat puțin, ca odihnă a multor osteneli. Tot timpul, el petrecea în Rugăciune, cu lacrimi fierbinți, iar îmbrăcămintea o avea simplă și doar pe cea de trebuință.
Petrecând într-o aspra nevoință, cu metanii, slujbe neîncetate și rugăciuni de toată vremea, vestea despre Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii s-a răspândit rapid intre credincioșii din zonă. Pe poteci de munte, veneau numeroși ucenici, călugări, preoți și credincioși, spre a se ruga împreună cu sfântul și spre a-i cere binecuvântarea sau sfatul. El cobora la schit doar în duminici și sărbători, pentru a participa la Sfânta Liturghie și a se împărtăși cu Sfintele Taine.
Sfântul Cuvios Antonie era la statura mărunțel și puțin gârbov, spre bătrânețe. Barba îi era deasă și albă, fiind vesel la căutătura și iute la fire, dar grabnic iertător.
În anul 1690, însă, dorind a petrece în desăvârșita liniște, pentru o neîncetata rugăciune, Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul-Vâlcea a luat binecuvântare de la starețul schitului și s-a retras într-o peșteră din Muntele Iezerul. Deoarece nu avea un locaș de rugăciune, cuviosul a primit și binecuvântarea de a-și săpa în stâncă un modest paraclis, la care a săpat vreme de trei ani. Când a fost gata, paraclisul cuviosului a fost sfințit de către episcopul Ilarion de Râmnic.
Cu harul lui Dumnezeu, Cuviosul cunoscând că trecerea din lumea aceasta îi este aproape, a chemat pe ucenicul său Nicolae, cu patruzeci de zile mai înainte și i-a spus în taină: "Sfârșitul mi s-a apropiat. După ieșirea sufletului, să te nevoiești să pui trupul meu în gropnița pe care eu am săpat-o aici în piatră".
După patruzeci de zile, îmbolnăvindu-se Cuviosul, vorbind în pace cuvinte de învățătură pentru suflet, a adormit întru Domnul la ceasul al nouălea (ora 15), în ziua de 23 noiembrie 1719, la vârsta de 92 de ani, după 28 de ani de nevoințe pustnicești. A fost înmormântat de egumenul Schitului Iezerul, împreună cu obștea mănăstirii, lângă ușa paraclisului săpat de el. Acest paraclis, numit astăzi "Peștera Sfântului Antonie", este vizitat și astăzi de pelerinii care urcă muntele aspru al Iezerului.
Surse: Creștin Ortodox Link 1 Link 2, Orthodoxwiki.
Locul în care s-a sfințit Sfântul Cuvios Antonie se află la poalele Munților Carpați, la activa kilometri de stațiunea Olănești, lângă Schitul Iezer, în județul Vâlcea. Pe malul stâng al pârâului Cheia, se afla această oază binecuvântata, unde s-a nevoit și Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii.
După îngroparea sa, Cuviosul s-a arătat de mai multe ori în vis ucenicilor săi, ca fiind în Biserica și având o Cruce strălucitoare la piept. Ucenicului său apropiat i s-a arătat, de asemenea, zicându-i: "Nu te întrista pentru ducerea mea din această lume, ci mai mult bucura-te, că sunt la odihna veșnică. De aici mă voi ruga pururea pentru voi."
În anul 1812, cronicarul Chiriac Râmniceanu, strănepot al Cuviosului Antonie, cercetând Peștera de la Schitul Iezer, a mai găsit acolo pe un sihastru, anume ieroschimonahul Ștefan, "șezând acolo de 50 de ani". Cu aceasta ocazie, strănepotul sfântului a dorit să caute Moaștele Cuviosului, dar l-a oprit pustnicul Ștefan, zicându-i că s-au arătat semne înfricoșate celor care, de asemenea, au vrut aceasta.
Sfântul Calinic de la Cernica, fiind episcop la Vâlcea, a vrut și el să-i dezgroape Moaștele, dar semn s-a arătat și a renunțat, surpându-se malul direct pe mormântul sfântului. Mult mai târziu a binevoit Sfântul Antonie să fie scos din mormânt, spre închinare, milostivindu-se de cei care aveau nevoie de el.
Ținând seama de viața și nevoințele sale, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în ședința din 20 iunie 1992, a hotărât ca el sa fie așezat în rândul sfinților, rânduind, astfel, cultul public și zugrăvirea de icoane. Sfintele Moaște ale Cuviosului Antonie au fost așezate în biserica Schitului Iezer, părticele din acestea aflându-se și în alte biserici din tară.
În primul rând "La mulți ani!" tuturor celor care poartă numele Sfântului Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii!
ANTONIE - este o forma a numelui de familie roman "Antonius", fiind de origine etrusca necunoscută. Cel mai cunoscut membru al familiei romane a fost generalul Marcus Antonius, care a condus Imperiul Roman o perioada, în secolul I înainte de Hristos, împreună cu Împăratul Augustus.
Exista mai multe ipoteze iar prima presupune faptul că acest nume, la fel ca Antonia, a fost preluat din Evul Mediu de către greci, fiind asemănător cuvântului "ανθος" (anthos) care se traduce ca "floare" și care este foarte apropiat, prin etimologie populară, de numele Antonius.
Cea de-a doua ipoteză susține ideea potrivit căreia numele Antonio, fiind derivat de la numele Antoniu, provine din limba latină și înseamnă "a fost pierdut", iar o altă ipoteză susține faptul că acesta provine de la un alt cuvânt latin, "antius", care se poate traduce ca "avangardistul".
Numele a devenit cunoscut în lumea creștină datorită reputației Sfântului Cuvios Antonie cel Mare, un sihastru egiptean care a fondat monahismul creștin.
ANTONIA - cercetătorii lingviști apropiind semnificația acestui nume de substantivul grecesc "anthos" care înseamnă "floare". Alții specialiști sunt de părere că numele Antonia, care este corespondent feminin al prenumelui Anton, ar avea sensul de "frumos", respectiv "de neprețuit". Și, deși acestea nu sunt decât explicații bazate pe etimologii populare, prenumele de față Antonia se bucură de o popularitate destul de mare în rândul romanilor.
Antonie, Antonel, Antonia, Antoaneta, Antoneta, Antonela, Antonina, Toni, Tony, Tone.
Conform cu calendarul ortodox, aceștia își pot serba ziua de nume în date de 17 ianuarie, în care se sărbătorește Sfântul Cuvios Antonie cel Mare, sau în data de 23 noiembrie când este pomenit Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii.
La Schitul Iezer a existat un așezământ monastic mai vechi decât cel actual, construit din lemn. Primii ctitori ai acestui sfânt locaș au fost Radu cel Mare (1377-1383) și fiul său, Mircea cel Bătrân (1386-1418).
Cu trecerea timpului, acest schit s-a ruinat, fiind refăcut în anul 1558 și între anii 1567-1568 de Mircea Vodă Ciobanul și Doamna Chiajna. După refacerea Schitului Iezer, aici s-a adăpostit o mare obște monahală cu peste trei sute de viețuitori. O parte dintre aceștia trăiau viața de obște în mănăstire, iar alții trăiau ca pustnici prin peșteri sau prin chilii, venind doar duminică și în zilele de sărbători să participe la slujbele săvârșite în biserică.
Un moment de încercare pentru așezământul monahal are loc după moartea lui Mihai Viteazul. Se spune că, pornind la luptă înspre Ardeal, voievodul Mihai Viteazul a trecut pe la schit lăsând aici, spre bună păstrare, rezerva vistieriei sale. După decapitarea sa la Câmpia Turzii, năvălitorii străini, venind în căutarea vistieriei, au jefuit schitul și au ucis trei sute de călugări ce au apărat schitul cu prețul vieții lor. Monahii au fost înmormântați de săteni în trei gropi comune de la poalele stâncilor. Mărturie a acestor fapte stau cele trei cruci săpate în stânca din apropierea schitului, dar și minunile care se săvârșesc uneori în acest loc.
Schitul se află în strânsă legătură cu Sfântul Antonie de la Iezer care a sihăstrit aici la sfârșitul secolului al XVII-lea. Între anii 1693-1705, prin purtarea de grijă a episcopului Ilarion al Râmnicului, se reface așezământul. Sfântului Antonie a donat toate economiile sale și a lucrat personal la rezidirea schitului. Chiliile zidite de Cuviosul Antonie se păstrează și astăzi, în partea de apus a bisericii.
Din anul 1948, la Schitul Iezer s-a înființat o obște de maici, care se ostenesc să ducă mai departe tradiția monahală existentă aici de mai multe secole. Între anii 1996-1999 a fost construit un paraclis cu hramul "Schimbarea la Față" și "Sfântul Antonie de la Iezer".
Cei ce doresc să viziteze Schitul Iezer pot lua autobuzul ce face curse regulate din Râmnicu Vâlcea până în satul Cheia. Din sat și până la schit se mai merge la pas o oră pe un drum forestier.
Sursă: Doxologia.
În anul 1690, dorind să viețuiască mai aspru, schimonahul Antonie s-a retras mai sus de schit unde aflase o peșteră. Aici a început să sape singur o bisericuță, îndemnat de o vedenie repetată în mai multe rânduri. După 3 ani, sfântul a săvârșit porunca primită, dăltuind biserica visată. Tot aici și-a făcut o chilie.
Iți mulțumim, Doamne, Iisuse Hristoase, că ne-ai dăruit pe Părintele nostru Antonie de la Iezer, ca să ne fie mijlocitor și ajutător în neputințele noastre. Dacă nu am avea pe Sfinții Tai Rugători, ce ne-am face noi? Sfinte Părinte Antonie, toată viața ta ai închinat-o Iubirii de Dumnezeu. Coboară o picătura de Iubire și pentru noi. Suntem răi și cu păcate de moarte, dar nu deznădăjduim de mântuirea noastră, alergând și la sprijinul tău. Roagă-te, Sfinte Părinte Noule Antonie, și pentru noi, împreună cu Preacurata Născătoarea de Dumnezeu, Mijlocitoarea Lumii către Hristos. Amin.
Râvnitor al Iubirii de Dumnezeu și învăpăiat de Dumnezeiescul Dor, te-ai arătat un Nou Antonie, cu nevoințele și luptele duhovnicești, împodobitor al Chipului monahicesc, te-ai făcut Părinte al multora și grabnic ajutător, pentru care și noi, cu cinstire, iți cantam: Bucura-te, Sfinte Preacuvioase Părinte Noule Antonie.
O Sfinte Noule Antonie, Părintele nostru, cu Rugăciunile tale neîncetate și pe noi ne ajută să putem duce Crucea noastră până la Învierea Sufletului, ca să fim și noi Fii împărăției Lui Hristos, unde să cântam veșnic Aliluia!
Cu curgerile lacrimilor tale, nerodirea pustiului o ai lucrat și cu suspinurile tale cele din adânc, spre însutite osteneli o ai făcut roditoare. Și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Antonie, Părintele nostru; roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Soare luminos pe tine Biserica te cunoaște, care cu podoaba faptelor bune și cu raza tămăduirilor pe toți luminezi, a lui Hristos slugă. Pentru aceasta prăznuim prealăudată pomenirea ta și cinstim nevoințele tale, Preacuvioase Părinte Antonie.
Numeroși au fost sihaștrii români cu viață sfântă, care s-au nevoit de-a lungul veacurilor prin pădurile seculare și prin peșterile tăinuite în adâncul munților Carpați. Însă, cu voia lui Dumnezeu, cei mai mulți dintre ei au rămas necunoscuți, iubind mai mult liniștea și străinătatea pe pământ pentru dragostea lui Hristos, care S-a jertfit pe cruce pentru mântuirea oamenilor.
Unul dintre marii sihaștri ai Carpaților a fost și Cuviosul Antonie de la schitul Iezeru-Vâlcea, numit de credincioșii din partea locului "Sfântul Antonie Sihastrul". Acest preacuvios părinte este cel mai renumit sihastru al Olteniei de la sfârșitul veacului al XVII-lea și începutul celui următor. Numele și nevoința lui ne amintesc de Sfântul Daniil Sihastrul de la Putna lui Ștefan cel Mare, din secolul al XV-lea.
Cuviosul Antonie Sihastrul a văzut lumina vieții într-unul din satele subcarpatice ale județului Vâlcea. Având din copilărie o viață aleasă și multă evlavie pentru nevoința călugărească, mergea mereu să se închine pe la numeroasele mănăstiri și schituri din partea locului, ca și pe la chiliile sihaștrilor care își căutau liniștea în munți. Apoi, urmând sfatul egumenului de la schitul Iezeru-Vâlcea, a luat crucea lui Hristos, tunzându-se monah în acest schit cu totul retras de lume. Aici se nevoiau pe atunci câțiva schivnici iubitori de liniște, de rugăciune și post, care i-au dat tânărului monah Antonie o creștere cu totul duhovnicească, deprinzându-l cu tăcerea, cu postul, cu privegherea de noapte, cu smerenia și mai ales cu neîncetata rugăciune.
După câțiva ani râvnitorul sihastru, sporind în nevoință și aprinzându-se cu mare dragoste pentru Hristos, dorea să urmeze cuvioșilor sihaștri de demult și să se retragă în munți la fericita liniște, pentru a se desăvârși în rugăciune și sfințenie. De aceea, adeseori umbla pe la chiliile cuvioșilor care pustniceau în adâncul codrilor și le cerea sfat și binecuvântare. Apoi, rugându-se mult lui Dumnezeu, cu post și privegheri de toată noaptea, și alergând la ajutorul Maicii Domnului, ocrotitoarea schitului Iezeru, a primit încredințare de sus să se retragă la nevoința pustnicească, spre care mulți călugări alergau.
Astfel într-armându-se Cuviosul Antonie, prin anul 1690, a plecat câțiva kilometri mai sus de schitul Iezeru, în muntele cu același nume. Acolo umbla din loc în loc în căutarea unei peșteri de piatră pentru chilie și paraclis. Deci mult căutând și rugându-se lui Dumnezeu, a aflat o peșteră mică în stâncă si s-a sălășluit în ea. Aceasta îi era chilie și loc de rugăciune, casă de nevoința și adăpost trupului ostenit de post și metanii. Dar sufletul său nu avea deplină odihnă din cauza lipsei unei biserici în apropiere, în care să-și înalțe inima și mâinile la rugăciune ziua și noaptea. Atunci s-a rugat din nou Maicii Domnului și îndată a început să sape alături un mic paraclis în stâncă. Și a lucrat la el singur, cu mâinile sale, trei ani de zile, cu dalta și cu ciocanul. Apoi a pus o catapeteasmă, icoane și cele de trebuință, iar când toate au fost gata, Cuviosul Antonie a chemat pe episcopul Râmnicului, Ilarion, să-l sfințească. În această mică biserică săpată în stâncă, s-a rugat fericitul ziua și noaptea lui Dumnezeu, împreună cu îngerii din cer, până la sfârșitul vieții sale.
Dar nevoința acestuia, posturile cele îndelungate de câte trei zile și chiar mai mult, privegherile de toată noaptea, luptele cu nevăzuții vrăjmași care nu pot răbda smerenia și ostenelile sfinților, rugăciunea cea de văpaie și lacrimile cele neîncetate izvorâte din inimă, cine dintre noi le poate spune? Că niciodată nu dormea mai mult de două sau trei ore pe noapte, nici nu mânca altceva decât pesmeți de pâine înmuiată în apă și sare, cu puține legume pe care singur le cultiva în mica lui grădină. Apoi neîncetat repeta "Rugăciunea lui Iisus" din inimă și citea Psaltirea, cu multe lacrimi de umilință.
Pentru multele sale osteneli, Cuviosul Antonie a primit de la Dumnezeu darul mai-înainte-vederii și al vindecării suferințelor omenești. Că oricine venea la peștera lui și-i cerea cuvânt de folos și rugăciune îndată i se împlinea cererea. Însă el avea și câțiva ucenici în schitul Iezeru, care îl cercetau în zile de sărbători, și-i aduceau cele de nevoie. Unul dintre aceștia a fost și "Duhovnicul Nicolae Ierei", care cunoștea cel mai bine nevoința Cuviosului Antonie. Acesta l-a înmormântat după săvârșirea sa din trup și apoi i-a scris viața.
Prin anul 1700, schitul Iezeru, ctitoria voievodului Mircea Ciobanul (1553), era în parte ruinat, iar biserica de piatră se afla în paragină. Atunci episcopul Ilarion de la Râmnicu-Vâlcea, împreună cu credincioșii din satul Cheia, la îndemnul Cuviosului Antonie Sihastrul au refăcut atât biserica de piatră, cât și chiliile, între anii 1700-1705. Citim în pisania ei: "Această sfântă biserică, unde se prăznuiește Ovedenia (Intrarea Maicii Domnului în Biserică), făcutu-o-au dintru-întâi răposatul Mircea Voevod cu doamna Chiajna, la leat 7061 (1553) și prin trecerea vremilor, din necăutare, s-au surpat. Iar mai pre urmă s-au prefăcut de iubitorul de Dumnezeu chir Ilarion, episcop, ajutând și Antonie schimonahul…".
Tradiția spune că acest mare sihastru contribuia el însuși la rezidirea bisericilor și a chiliilor de la Iezeru, fiind cu metania, din acest schit și foarte râvnitor pentru casa lui Dumnezeu, slăvit neîncetat de oameni și de îngeri. Dar nu numai atunci, ci de multe ori cobora Cuviosul Antonie de la peștera sa la schitul Iezeru, mai ales la marile praznice, pentru a asculta Sfântă Liturghie și a se împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos. Apoi, după ce lua masa împreună cu frații din mănăstire și dădea sfaturi folositoare de suflet ucenicilor săi, se urca din nou la peștera sa tăinuită pe munte, în desișul codrilor, Însă nu numai prin mănăstiri avea ucenici, ci și prin sate și prin orașe avea credincioși care, auzind de sfințenia vieții lui, alergau la schitul Iezeru și la peșteră, să primească sfat și rugăciune de binecuvântare.
Numele Cuviosului Antonie se făcuse cunoscut și peste Carpați, până în nordul Transilvaniei, de unde coborau credincioșii pe valea Jiului și a Oltului, pentru a se învrednici de sfintele sale rugăciuni și a se atinge măcar de hainele lui. Unul dintre acești ucenici a fost și "smeritul între ieromonahi chir Nicolae sin Nicoli ot Teiuș" (= fiul lui Nicolae de la Teiuș), care mergea regulat cu cele de nevoie la peștera Cuviosului Antonie. Că auzind el de acest vestit sihastru, a părăsit Transilvania și s-a făcut călugăr la schitul Iezeru, devenind cel mai apropiat fiu duhovnicesc al acestuia. Apoi, tot cu sfatul lui, Nicolae a fost făcut preot și duhovnic în schit de către episcopul Ilarion de la Râmnicu-Vâlcea și săvârșea uneori Dumnezeiasca Liturghie la paraclisul Cuviosului Antonie din peșteră.
După 28 de ani de aspră nevoință și sihăstrie, Cuviosul Antonie Sihastrul, bineplăcând lui Dumnezeu, și-a dat sufletul în brațele Lui, înainte de anul 1714. Ucenicul său, "Duhovnicul Nicolae Ierei", l-a îngrijit în peșteră în ultimele lui zile, împărtășindu-l cu Preacuratele Taine. Apoi, mult plângându-l ucenicii - călugări sihaștri și credincioși de pretutindeni -, a fost prohodit și înmormântat de egumenul schitului Iezeru cu toată obștea, lângă ușa paraclisului săpat cu mâinile sale în stâncă, alături de peșteră, unde se află și astăzi. Multă vreme fiii săi duhovnicești - chiar și credincioși de prin sate - urcau pe muntele Iezeru cu colivă, untdelemn și lumânări în mâini și, după ce se închinau în micul paraclis, făceau metanii și plângeau la mormântul unde se odihnesc moaștele Cuviosului Antonie, pe care îl cinsteau ca sfânt. Apoi săvârșeau slujba parastasului, aprindeau sute de luminări și candele, se închinau în "Peștera Sfântului Antonie" de alături, unde s-a nevoit bunul ostaș al lui Hristos 28 de ani, răbdând cumplite ispite de la diavoli, și la urmă coborau de pe munte, fiecare la ale sale, cerând ajutorul și rugăciunile părintelui lor sufletesc. Această tradiție s-a păstrat până în veacul nostru în partea locului și mai ales în schitul Iezeru, al cărui ctitor a fost.
La câțiva ani de la săvârșirea Cuviosului Antonie Sihastrul, ucenicul său, "Duhovnicul Nicolae Ierei" de la Iezeru, i-a scris scurt Viața sa, ca cel ce o știa cel mai bine, în care spune printre altele: "…poftind (Schimonahul Antonie) să fie îndeletnicit singur, ca să se poată lupta împotriva celui măestru și ieșind din mănăstire și cercând prin locuri pustii și căutând sălaș de îndeletnicit, cu voia lui Dumnezeu, au găsit această peșteră…".
Astăzi se mai păstrează chilia cuviosului, denumită de toți localnicii "Peștera Sfântului Antonie", precum și bisericuța săpată în piatră, în stare de paragină. Lângă ușa acestei mici biserici se află mormântul Cuviosului Antonie Sihastrul cu moaștele uitate ale unui sfânt român care se roagă înaintea Preasfintei Treimi pentru noi toți.
Cartea în format fizic ➡ Viețile Sfinților
În această lună în ziua a douăzeci și treia, pomenirea celui între sfinți Părintelui nostru Amfilohie, episcopul Iconiei;
Tot în această zi, pomenirea celui între sfinții Părintelui nostru Grigorie, episcopul Bisericii acragantenilor;
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Sisinie Mărturisitorul;
Tot întru această zi, pomenirea Prea Cuviosului Părintelui nostru Antonie, care s-a nevoit în Schitul Iezeru din ținuturile Vâlcii;
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ishirion episcopul, care cu pace s-a săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Elen, episcopul Tarsului, care cu pace s-a săvârșit.
În această lună, în ziua a douăzeci și patra, pomenirea celui între sfinți Părintelui nostru Clement, episcopul Romei;
Tot în această zi, pomenirea Sfântului sfințitului Mucenic Petru, episcopul Alexandriei;
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Malh, care cu pace s-a săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Carion, care cu pace s-a săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ermoghen, episcopul acragandinilor, care cu pace s-a săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea Sfinților Filumen și Hristofor, care de sabie s-au săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Evghenie, care s-a săvârșit zidit într-o gaură;
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Procopie și Hristofor, care de sabie s-au săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Alexandru cel din Corint;
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Grigorie cel ce a pustnicit la Piatra de aur, care se trăgea dinspre părțile Răsăritului;
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Teodor cel din Antiohia;
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Mucenic Hrisogon și a cuviosului Marcu Trigleanul.
Pe Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii să îl rugăm să ceară de la Dumnezeu pentru noi mântuire sufletelor noastre: Sfinte X Antonie roagă-te lui Hristos pentru noi! Cu ale lui sfinte rugăciuni și cu ale tuturor Sfinților pomeniți astăzi, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește-ne pe noi. Amin.
Sursă: pravila.ro, facebook.
