Sfântul Cuvios Alipie Stâlpnicul a trăit în secolul al VII-lea.
Acesta a trăit în zilele împăratului Eraclie, undeva în preajma anului 608, trăgându-se din cetatea Adrianopole a Paflagoniei.
Sumar Articol cu link-uri mai jos ⬇
Înainte de a se naște, acesta se arata maicii sale prin niște semne dumnezeiești pentru a ii spune în ce chip va dori ca acesta sa fie.
După ce se naște acesta va surprinde foarte multi oameni prin vederea și auzirea acestuia. Mama sa, pe când era cu acest cuvios în pântece, se arata ca ținea în brate un mic mielușel frumos cu făclii aprinse în cornițe. Toate acestea erau de fapt un semn al virtuților și strălucirii ce aveau sa se întâmple mai apoi deoarece acesta s-a luptat cu toată nevoința și a dat dovada de o răbdare ieșita din comun, stand pe stâlp în soare preț de treisprezece de ani.
Din fragedă pruncie, a fost plin de râvnă pentru poruncile Evangheliei și pentru fapte bune, crescând după învățăturile Bisericii, în deplină înfrânare și recunoscând altă bucurie decât cugetarea neîncetată a Domnului. Crescând în vârstă și sporind în înțelepciune, s-a făcut iubit de Dumnezeu și de oameni și a fost sfințit diacon, slujind cu credință și evlavie.
După o vreme a simțit chemarea să viețuiască în liniște și în singurătate și a căutat un loc în care să petreacă astfel. Nu departe de Adrianopole, s-a suit pe un stâlp, dorind ca toate să le aibă, din râvnă pentru Dumnezeu: iarna și zăduful, ploaia și zăpada, grindina și gerul fără niciun acoperiș, simțind o puternică dorință să se asemene cu Sfântul Simeon Stâlpnicul. S-a făcut astfel, singur și de bună voie, mucenic cincizeci și trei de ani, pătimind pe stâlp cum ar fi fost răstignit pe cruce. Mulțime de norod venea să asculte sfaturi de folos și să se tămăduiască de boli că, încă din timpul vieții sale, se făcuse atât de plăcut Lui Dumnezeu, încât tot trupul lui era luminat, ca de o lumină cerească și multe minuni făcea.
Atât de plăcut s-a făcut lui Dumnezeu, încât în viața sa era luminat cu lumina cerească. De multe ori se arata peste capul lui un stâlp prea luminat ca de foc și tot locul acela îl lumina. Și aceasta se făcea uneori ziua, iar alteori noaptea. Mulți s-au învrednicit sa vadă acea lumina necreata prezentă peste trupul sfântului Alipie.
Și-a petrecut 53 de ani din viață pe un stâlp, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu. A tămăduit prin rugăciunile sale atât bolile sufletești, cât și pe cele trupești. Pentru ca multe persoane doreau sa viețuiască lângă el, va întemeia doua mănăstiri, de o parte și de cealaltă a stâlpului (locul în care se nevoia).
Astfel, precum făcuse și Iov, Alipie îl rănește pe diavol. Timp de 13 ani cuviosul va sta rezevat pe acel stâlp doar pe o parte însa nu va reuși sa se întoarcă și pe cealaltă deoarece își dăduse cinstitul suflet în mâinile Bunului Dumnezeu. Acesta a trăit în lumea noastră pana la vârsta de o suta de ani.
Cu paisprezece ani înainte de a trece la cele veșnice, a fost lovit cu niște răni cumplite la picioare, încât nu era cu putință să mai stea pe ele. A zăcut pe o parte până la moartea sa. Nu a dorit să fie întors de către ucenici pe partea cealaltă, ci a răbdat ca un alt Iov, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate.
Biserica Ortodoxa ii pomenește pe cuvioșii Alipie Stâlpnicul, Nicon și Stelian Paflagonul în fiecare an pe 26 noiembrie.
Cuviosul Nicon provenea din țara Armeniei și era fiul unui om important din acea regiune. Auzind glasul dumnezeiesc care grăiește următoarele cuvinte: “Tot cel ce va lasă pe tatăl sau și pe mama sa”, decide sa își lase în urmă părintii și să meargă la mănăstire unde va arata o sumedenie de nevoințe, întrecând toți monahii prin aspra lui petrecere. Tatăl său, aflând de faptul ca Nicon se află la mănăstire, îl cauta neîncetat prin toate mănăstirile locului în speranța de a-l găsi. Sfântul, părăsind mănăstirea, s-a hotărât să meargă în Răsărit, propovăduind tuturor celor care aveau urechi sa audă și zicând “Pocăiți-vă”. Astfel, Nicon a mers în insula Creta la toate cetățile și orașele, după care a mers în cetatea Lacedemoniei unde a săvârșit foarte multe minuni și a clădit o biserică în numele sfânt al Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Aici va rămâne până la finalul vieții sale pamântești, după care se mută la Domnul, primind cununa nevoinței.
Cuviosul Stelian a fost sfințit încă de când se afla în pântecele mamei sale și a devenit loc pentru Sfântul Duh. Astfel, cuviosul și-a împarți toată bogăția celor săraci și s-a făcut monah. Iar Stelian a reușit să îi covârșească pe toți monahii din acele vremuri prin nevoința sa neobosită și prin viața aspră pe care o duse. Mai apoi a mers în pustie și a intrat într-o peșteră unde va supraviețui cu ajutorul Domnului care trimite un înger să îl hrănească.
Astfel, Stelian devine doctor de nenumărate nevindecate patimi. Când a aparut boala care omora pruncii iar părinții rămâneau fără copii, câteva maici chemară numele acestui sfânt, zugrăvind icoana cea sfânta a acestuia. Astfel, pruncii începură iarăși să se nască iar cei bolnavi se se vindece. Viețuind așa mereu pomenitul și săvârșind foarte multe minuni și tămăduind pe cei bolnavi, se muta la Domnul.
Alipie, sluga lui Hristos, își avea patria în cetatea Adrianopole, ce este în părțile Paflagoniei. Domnul l-a ales chiar din pântecele maicii sale, fiindcă maică-sa când era îngreuiată cu dânsul și aproape de naștere, a văzut într-o noapte o vedenie ca aceasta. I se părea că ține în mâinile sale un miel foarte frumos care avea în coarnele sale două făclii aprinse și ardea luminat. Iar când avea să se nască pruncul, o mare lumină dumnezeiască a umplut casa. Acesta era semnul luminării faptelor lui celor bune, căci avea să fie lumina lumii.
După naștere, adormind maică-sa, iarăși a văzut o vedenie în acest chip: I se părea că vede tot poporul acelei cetăți adunându-se în casa ei și cu psalmi și cu cântări a înconjurat pe pruncul care se născuse. Aceste vedenii le avea maica sa puse în inima sa și zicea: "Ce are să fie copilul acesta?"
Nu după multă vreme murind bărbatul ei, petrecea în văduvie, în post și rugăciuni, nevrând să se mai mărite după al doilea bărbat. Ci viețuia lui Hristos în curăție, dându-se pe sine și pe fiul său în a Lui purtare de grijă, căci El este părinte al orfanilor și al văduvelor. Deci, înțărcând pe copil, l-a adus în biserică și l-a dat pe el Sfântului Teodor, episcopul acelei cetăți, care, cunoscând cu duhul darul lui Dumnezeu ce era în copil, l-a iubit pe el foarte mult și l-a învățat dumnezeiasca Scriptură.
Venind în vârstă și sporind cu înțelepciunea mai mult decât alții, s-a făcut iubit lui Dumnezeu și oamenilor, pentru obiceiul său cel bun și pentru faptele lui cele bune și mari. Căci Alipie era plin de frica lui Dumnezeu, de smerenie și de blândețe. În vârsta tinerețelor sale arăta înțelepciunea căruntețeilor și avea viața neprihănită. Drept aceea a fost pus econom al bisericii, apoi hirotonit diacon și slujea lui Dumnezeu cu credință și evlavie.
După câtăva vreme i-a venit dorință ca să viețuiască deosebit în singurătate, ca fiind în liniște, mai cu osârdie să slujească lui Dumnezeu și să se îndulcească de neîncetate gândiri către El. Deci, a descoperit această dorință a inimii sale fericitei sale maici, care, asemănându-se proorociței Ana, nu se depărta de la biserică slujind ziua și noaptea cu post și cu rugăciune. Apoi și-a împărțit toată averea la săraci și s-a făcut mireasa lui Hristos, fiind diaconiță.
Acestei plăcute de Dumnezeu i-a spus gândul său Sfântul Alipie, zicând: "Voiesc să mă duc în părțile Răsăritului, căci aud că mulți sfinți viețuiesc acolo prin pustie, în liniște. Deci, mă voi sălășlui împreună cu dânșii și, uitându-mă la viața lor cea plăcută, voi urma cu ajutorul lui Dumnezeu faptelor lor celor bune. Iar tu maica mea, roagă-te pentru mine ca să-mi îndrepteze Domnul calea după voia Sa cea Sfântă și ca să-I fie plăcută Lui viața mea".
Iar ea, nesuferindu-se de despărțirea fiului, și-a ridicat mâinile în sus și s-a rugat lui Dumnezeu cu sârguință pentru dânsul. După aceea, binecuvântându-l, l-a slobozit cu pace și a ieșit fericitul din cetatea Adrianopoli, neștiind nimeni, fără numai maica sa. Și alerga ca și cerbul spre izvoarele apelor, avându-și inima aprinsă cu dorință dumnezeiască. Apoi înștiințându-se episcopul de plecarea lui, s-a supărat foarte și toți clericii și mirenii se mâhniseră că s-au lipsit de un conviețuitor bun ca acela, care cu chipul faptelor bune și cu viața se asemăna îngerilor. Căci împodobea Biserica lui Dumnezeu și mult folos aducea credincioșilor, deșteptându-i pe ei către nevoință.
Deci îndată a trimis episcopul pretutindeni să caute pe fericitul Alipie, și după multe zile aflându-l în Evhaita, în ziua praznicului Sfântului Mucenic Teodor, abia l-a putut întoarce iarăși în patria sa, pe de o parte cu rugăminte, iar pe de alta cu îngrozire, Dumnezeu mai înainte văzând cele bune, ca să nu se lipsească țara Paflagoniei de un luminător ca acela, prin care mulți se povățuiau să se întoarcă de la întunericul păcatelor, la lumina vieții celei cu plăcere de Dumnezeu.
Întorcându-se fericitul întru ale sale, se mâhnea foarte tare căci i s-a împiedicat nevoința și i s-a tăiat dorința lui. Ci Dumnezeul a toată mângâierea, l-a mângâiat prin oarecare arătare dumnezeiască. Căci a văzut fericitul în vedenie un bărbat prea minunat, iar mai bine zis, pe îngerul lui Dumnezeu, zicând către dânsul: "Nu te supăra, Alipie, pentru că te-ai întors din calea cea dorită de tine; să știi bine că acolo este loc Sfânt, unde, iubind omul pe Dumnezeu își alege a viețui cu bună credință și cu plăcere de Dumnezeu".
Cu acest fel de vedenie mângâindu-se Alipie, a încetat de a se mai mâhni și petrecea după aceea în viața călugărească, nevoindu-se cu dinadinsul și slujind lui Dumnezeu. Dar avea dorință neschimbată de a viețui deosebit la un loc. Drept aceea, de multe ori ieșind din chilia sa, înconjura munții cei dimprejur, câmpiile și pădurile, căutând un loc ca acela în care i-ar fi cu înlesnire a petrece în gândire la Dumnezeu.
Deci, mergând într-un munte ce era de cetate la partea de miazăzi și, văzând acolo un loc înalt și frumos, liber de toată tulburarea, i-a plăcut și, aducând unelte de săpat, a făcut o fântână pentru apă și nu atât cu sapa pe cât cu buzele rugându-se cu dinadinsul către Dumnezeu, a scos apă din pământ sus în munte.
Apoi, mergând la episcop, l-a rugat să-i dea voie să viețuiască acolo și să zidească o biserică. Iar episcopul, deși nu l-a oprit de la dorirea lui, însă trimițând pe ascuns, a astupat izvorul cu pietre mari și l-a umplut cu pământ, căci nu voia să locuiască fericitul în acel munte, pentru că muntele era înalt și cu greu de suit celor ce voiau să vină la dânsul și foarte departe de cetate; ci voia să viețuiască mai aproape, la un loc mai lesnicios. Iar fericitul Alipie, văzând izvorul astupat, a lăsat muntele acela și, umblând împrejurul cetății, își căuta alt loc.
Era înaintea cetății aceleia o pustie în care se aflau de demult o mulțime de morminte elinești în care viețuiau și duhuri necurate. Pentru aceasta era tuturor înfricoșat locul acela și nimeni nu putea să treacă pe acolo pentru îngrozirile cele drăcești. Iar fericitul Alipie, văzând că toți oamenii fug de pustia aceea, s-a sălășluit acolo într-un mormânt elinesc și era deasupra un stâlp de piatră, iar deasupra un idol.
Sfărâmând cuviosul idolul ca pe un vas de lut, a pus în locul lui cinstita Cruce și așa, îndumnezeindu-se de înfricoșările și năpădirile diavolilor, a început a viețui acolo, izgonind cu arma Crucii și cu săgețile rugăciunilor sale, cetele diavolești. Apoi dormind, a văzut în vedenie doi bărbați cinstiți, cu veșminte preoțești îmbrăcați, care au zis către dânsul: "Până când ne-ai lăsat să te așteptăm pe tine aici, o, omule al lui Dumnezeu? Apoi de ești tu Alipie cel mai înainte rânduit de Dumnezeu ca să sfințești locul acesta și să înmulțești peste dânsul binecuvântarea Lui, fără de zăbavă fă ceea ce se cade ție a face".
Deșteptându-se cuviosul din somn, se mira de cuvintele bărbaților care se arătaseră și nu pricepea cine sunt bărbații aceia și ce are de făcut în locul acela, ca să poată înmulți peste dânsul binecuvântarea lui Dumnezeu. După aceasta Teodor, episcopul lui, avea trebuință să meargă la împărat și era de nevoie ca Sfântul Alipie, ca un cleric bisericesc ce era, să călătorească împreună cu episcopul său. Deci, a pornit cu dânsul, făcând voia arhiereului său și l-a petrecut până la Calcedon.
Iar când era să intre episcopul în corabie, ca să meargă pe apă către Constantinopol, Alipie a intrat într-o biserică ce era acolo aproape de mare și, rugându-se într-însa, a șezut jos și a adormit puțin. Și iată că i s-a arătat în vedenie o fecioară preafrumoasă, strălucind ca soarele și zicându-i: "Scoală degrabă Alipie!". Iar el, mirându-se de frumusețea ei, a întrebat-o: "Cine ești tu, doamna mea? Și pentru ce-mi poruncești a mă scula degrabă?" Dar ea a zis către dânsul: "Eu sunt mucenița Eufimia, roaba lui Hristos. Deci, scoală-te și dacă voiești să mergi în patria ta, voi merge și eu împreună cu tine și, vrând Dumnezeu, voi fi ție împreună călătoare și ajutătoare".
Acestea zicând Sfânta, Alipie s-a deșteptat și n-a văzut pe nimeni înaintea sa, decât numai a aflat inima sa plină de bucurie duhovnicească și a cunoscut că voiește Dumnezeu să se întoarcă la liniște. Deci, lăsând pe episcop, s-a întors în patria sa, având împreună călători cu dânsul în chip nevăzut, ajutorul și rugăciunile Sfintei Marei Mucenițe Eufimia, a cărei minunată vedere și vorba cea dulce avându-le în mintea sa, se veselea cu duhul.
Venind către Adrianopol, la locul său de liniște, s-a gândit să zidească o biserică în numele Sfintei Eufimia. Dar, neavând avere pentru acest lucru - căci n-a câștigat nici aur, nici argint, nici aramă, ci era sărac cu trupul și cu duhul, urmând Domnului Celui ce a sărăcit pentru noi -, a rugat pe niște cetățeni cunoscuți ai săi și vecini ca să-l ajute. Iar aceia, înțelegând dorința lui, i-au dat cu bunăvoință toate cele de trebuință. Și degrab, sfințind locul în mijlocul mormintelor elinești, a săpat temelie, ca să zidească biserica Sfintei Mucenițe Eufimia.
Fiind săpată temelia, i s-au arătat iarăși acei doi bărbați, mai sus pomeniți, în veșminte preoțești, dintre care unul ținea în mână o cădelniță și cădea temelia, însemnând în ce chip va fi biserica; iar celălalt cânta "Osana" împrejurul locului aceluia. Dar cine erau bărbații aceia, nicidecum nu se știe, ci după câtăva vreme s-au aflat acolo niște moaște nestricate și cu bună mireazmă, ale unor bărbați care erau în chipul cum i-a văzut în două rânduri Cuviosul Alipie în vedenie. Și au fost puse acele sfinte moaște în aceeași biserică, după porunca Sfântului.
Mai înainte de sfințirea bisericii, văzând cetele cele diavolești că prin sârguința Sfântului Alipie, în locul unde era locașul lor se va face sălășluire a sfinților, și unde erau nălucirile și înfricoșările lor, acolo va începe să fie darul lui Dumnezeu, s-au pornit asupra chiliei Sfântului și asupra bisericii celei din nou zidită, cu mare strigare și zgomot, vrând ca să răstoarne biserica din temelie și pe Sfântul bărbat înfricoșându-l să-l izgonească de acolo.
Deci strigau cu felurite glasuri și se iuțeau ca niște războinici mânioși sau ca niște fiare întărâtate. Dar ostașul lui Hristos îndată a stat la rugăciune și cu aceea întrepătrundu-se, ca și cu o armă nebiruită, a biruit puterea cea diavolească și a fugit cu rușine și ca niște praf spulberat de vânt.
Fiind sfințită biserica, au început a veni oameni din cetate, spre lauda lui Dumnezeu, ca să audă învățăturile Sfântului cele folositoare. După aceasta, întrarmându-se cuviosul mai tare asupra vrăjmașilor celor nevăzuți, s-a suit pe un stâlp, asemănându-se Sfântului Simeon stâlpnicul cel dintâi. Și a stat pe dânsul ca de strajă, luând seama de departe la cetele diavolești, care năvăleau asupra-i, luptându-se cu dânsele cu bărbăție ziua și noaptea. Iar aceia, deși erau biruiți de dânsul totdeauna, însă iarăși se ispiteau fără de rușine a năvăli asupra lui.
Într-o noapte au început duhurile cele înrăutățite a năvăli cu pietre asupra Sfântului și a-l răni tare. Iar Sfântul, răbdând loviturile pietrelor, zicea către diavoli: "Ce aveți cu mine, o, pierzătorilor și urătorilor de oameni diavoli? Pentru ce vă tulburați în deșert și cu toată răutatea vă sculați asupra robului lui Dumnezeu? Vedeți pietrele pe care le aruncați asupra mea, acestea vor mărturisi răutatea și îndrăzneala voastră cea fără de rușine înaintea Hristosului meu, în ziua venirii Lui celei de a doua. Și să știți că eu nu iau în seamă aruncarea voastră cu pietre asupra mea, ci o socotesc ca o jucărie copilărească. Iată, am să arunc jos aceste scânduri mici, care sunt acoperământ deasupra capului meu, ca mai cu înlesnire să primesc de la voi lovirile cu pietre și să rabd pentru Domnul meu acestea, cum a răbdat și Sfântul Ștefan, întâiul mucenic, pe care l-ați ucis voi prin mâinile iudeilor; căci împreună cu acei jidovi veți moșteni focul gheenei".
Iar ei, auzind cuvintele acestea și cunoscând că este gata pătimitorul cel nebiruit, ca toate să le rabde pentru Dumnezeu, au fugit cu totul din locul acela.
Auzind acestea unii dintre oamenii care treceau pe acolo în noaptea aceea și care au întâmpinat pe diavoli fugind din locul acela suspinând și strigând cu tânguire: "Alipie ne-a izgonit din locașul nostru! Deci, unde ne vom duce, neavând loc nicăieri?" Iar Cuviosul Alipie, aruncând acel acoperământ de pe stâlp, ce era deasupra capului său, stătea acolo având acoperământ cerul și răbdând cu vitejie toate schimbările vremii și ale văzduhului: iarna, zăduful, ploile, grindina, zăpada, gerul și gheața.
Astfel s-a făcut singur de voia sa mucenic, nu numai un an, ci cincizeci și trei de ani a pătimit pe acel stâlp, stând ca și cum ar fi fost pironit pe Cruce. Și se aduna la dânsul mulțime de popor, bărbați și femei, bătrâni și tineri, ca să asculte de la dânsul cuvinte folositoare și să se tămăduiască de neputințele cele sufletești și trupești; iar alții voiau să viețuiască lângă dânsul. Pentru aceea a poruncit Sfântul să zidească două mănăstiri lângă stâlpul lui, una pentru bărbați și alta pentru femei, de o parte și de cealaltă a stâlpului. Iar el, în mijloc pe stâlp, stând ca o făclie în sfeșnic, lumina amândouă mănăstirile cu învățătura sa și cu chipul vieții sale îngerești.
Apoi cu rugăciunile sale le apăra și le dădea legile și rânduielile vieții călugărești, ca să se păzească cu dinadinsul de meșteșugirile diavolești. Dar mai ales femeilor le poruncea să nu fie văzute niciodată de ochi bărbătești. Și viețuia în mănăstirea de fecioare și maica fericitului Alipie împreună cu fiica sa Maria, sora lui, și cu altele din femeile cele de bun neam ale acelei cetăți, între care erau două, Eufimia și Euvula, care, lăsându-și averile lor, copii, rudenii, prieteni și toată lumea aceasta deșartă și plăcerile, s-au îmbrăcat în chipul îngeresc și chiar îngerilor s-au asemănat cu viața lor.
Iar maica cuviosului, fiind cu rânduiala diaconiță, deși viețuia călugărește în mijlocul călugărițelor, însă nu voia să se îmbrace în chipul lor, zicând că tot aceeași este a fi diaconiță ori călugăriță. Și o ruga adeseori cuviosul să se îmbrace în chipul călugăresc, dar ea nu-l asculta până când, fiind certată printr-o vedenie, a rugat pe fiul său să o îmbrace în chipul acela. Căci a văzut odată în vedenie niște palate foarte frumoase și auzea într-însele un glas preadulce al celor ce cântau și slăveau pe Dumnezeu.
Apoi, voind să intre și ea acolo, un bărbat cinstit și purtător de lumină care străjuia intrarea acelor palate, a oprit-o, zicând: "Nu vei intra, pentru că aici dănțuiesc roabele Domnului care I-au slujit în chip călugăresc, iar tu nu ai îmbrăcăminte asemenea lor. Deci nu poți intra aici și nici să te împărtășești de veselia lor". Aceste cuvinte auzindu-le maica Sfântului, s-a rușinat foarte și deșteptându-se din somn, l-a rugat cu dinadinsul ca s-o îmbrace în chipul călugăresc.
Fiind îmbrăcată în chipul călugăresc, a început îndoit a se nevoi, adăugând osteneli peste osteneli, apoi nevoindu-se mulți ani în viața călugărească, bine a plăcut lui Dumnezeu și s-a mutat către El. Iar fiul ei, Cuviosul Părintele nostru Alipie, ațâț de plăcut s-a făcut lui Dumnezeu, încât chiar în viața sa era luminat cu lumina cerească. Căci de multe ori se arăta peste capul lui un stâlp prea luminat ca de foc și tot locul acela îl lumina. Și aceasta se făcea uneori ziua, iar alteori noaptea, când erau tunete și fulgere. Atunci acea lumină cerească se arăta peste Sfântul, mai sus de stâlpul acela.
Aceasta mulți s-au învrednicit a o vedea adesea, dintre cei bine credincioși și care viețuiau cu sfințenie. Iar unii, cărora li se întâmpla de vedeau de departe acea minune, li se părea că arde stâlpul Sfântului cu foc nematerialnic; iar cei vrednici priveau luminat la acea lumină de negrăită slavă cerească. Căci așa preamărea Dumnezeu pe plăcutul Său.
Multe minuni a făcut Sfântul, cu darul lui Hristos. Pe cei bolnavi a tămăduit, pe diavoli din oameni a izgonit și cele ce erau să fie a proorocit. Iar mai înainte de sfîrșitul lui, cu paisprezece ani, au fost lovite cu niște răni cumplite picioarele lui, încât nu era cu putință a sta pe picioarele sale; ci așa a zăcut pe o parte până la moartea sa. Și când voiau ucenicii lui să-l întoarcă vreodată și pe partea cealaltă, el nicidecum nu-i lăsa, ci răbda ca alt Iov, mulțumind lui Dumnezeu, către Care s-a și mutat cu bucurie. Iar după mutarea lui, multe tămăduiri dădeau sfintele lui moaște, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel preamărit, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt în veci. Amin.
Sursă: Viețile Sfinților luna Noiembrie - Mănăstirea Sihăstria
Al răbdării stâlp ai fost, râvnind părinților celor mai dinainte, cuvioase; lui Iov întru patimi, lui Iosif întru ispite și vieții celor fără de trup, fiind în trup. Alipie, Părintele nostru; roagă-te lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.
Ca un temei al faptelor bune și împodobire a sihaștrilor, Biserica te mărește pe tine astăzi și te laudă, Alipie. Cu rugăciunile tale, dă celor ce cinstesc din dragoste vitejiile și luptele tale, scăpare din cumplitele greșeli, ca cel ce ești cu numele neîntristării numit.
În această lună, în ziua a douăzeci și șasea, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Alipie Stâlpnicul;
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Nicon, numit și "Pocăiți-vă";
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Stelian Paflagonul;
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Părintelui nostru Acachie cel din Scara;
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Iacov Pustnicul;
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Sil, episcopul Corintului din Persida;
Tot în această zi, pomenirea târnosirii bisericii Sfântului Gheorghe cel din Ciparis și pomenirea Sfântului Noului mucenic Gheorghe Hiotul, care a pătimit la anul 1807.
În această lună, în ziua a douăzeci și șaptea, pomenirea Sfântului Marelui Mucenic Iacov Persul;
Tot în această zi pomenirea Preacuviosului Pinufrie, care cu pace s-a săvârșit
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Natanael de la Nitria, care cu pace s-a săvârșit;
Tot în această zi, pomenirea sfântului Moise cel din Palestina, care cu pace s-a săvârșit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mânuiește-ne pe noi. Amin.
Sursă: pravila.ro
